miercuri, 29 decembrie 2010

emigrare

ţara mea de week-end, ţara mea de Sărbători
m-ai făcut să aştept şi am plecat
n-am mai vrut să mă las sacrificat
ţară în trei culori, braţe cu speranţe confuze
păstrează-mi câteva sarmale până când mă întorc

marți, 28 decembrie 2010

...şi un sincer La mulţi ani!

Bucureştiul sub ninsoare şi „în prag de sărbătoare” este şi mai suprarealist ca de obicei. Mijloacele de transport în comun sunt pline de personaje care cară mereu câte ceva. Un muncitor are în geanta desfăcută o bucată de slănină şi câteva portocale. Un homeless şi-a depozitat, în mijlocul autobuzului, întreaga avere constând într-un teanc de-o duzină de boccele pline cu cârpe jegoase şi puturoase. Mamele cară copii care li se agită în braţe. Altcineva trage de un brad. Fiecare se loveşte de fiecare, dar nimeni nu pare deranjat. Şi în toată frenezia asta a transportului obiectelor de colo, colo, ţigănuşi urcă şi coboară din staţie în staţie, din tramvai în tramvai, cântând obsesiv „deschide uşa creştine” şi, fără excepţie, din Militari în Colentina, de la Gara de Nord în Berceni, toţi pronunţă „bosoioc” de parcă ar fi învăţat toţi acest hit colindăreţ, aflat pe locul întâi în top de vreo trei ani deja, de la un acelaşi maestru. Şi ca spectacolul să fie complet, mai sunt unii care ţin în braţe câte un miel adormit şi îndeamnă pe oricine le iese în cale „să pună mâna pe Vasilică”.

Apoi sunt zecile de câini care umblă în haită, dar şi vreun căţel răzleţ care te poate însoţi până acasă la o adică. Câini în parcuri, câini pe străzi, câini chiar şi la Centrul Antirabic. Câini tolăniţi pe gurile de canal. Câini care umblă cu tramvaiul. Câini care traversează pe zebră şi pe verde. Câini surâzători şi câini mânioşi.

Şi mai sunt şi tarabele care vând nimicuri pentru brad: clopoţei, şoricei, îngerei, Moşi Crăciuni cu ochi migdalaţi, coroniţe, fundiţe, globuleţe, tot ce vrei şi ce nu vrei la „preţuri de criză”.

Dar mai sunt şi bulevardele acoperite de zloată, o felşcăială rece în care te poţi scufunda până la glezne dacă nu eşti atent pe unde mergi. Un cocteil cu gheaţă, noroi şi nisip, sare din abundenţă.

Iar înainte de Anul nou, toate străzile dintre blocuri sunt bântuite, de dimineaţă până noaptea, de toboşari şi fluierari, care mai de care mai gălăgioşi şi mai răscolitori de nervi.

Ah! Oare ce vrea să spună de fapt RATB-ul prin urarea „...şi un sincer La mulţi ani!”?

Sanda Weigl

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Tricodava

Da, odată şi odată tot trebuia să vină şi întrebarea asta după ce zi de zi, de zeci de ori pe zi, o voce înregistrată pronunţă plat, dar feminin: urmează staţia Tricodava.

-             Ce înseamnă Tricodava?
-             Nu ştiu... ceva de demult...

M-am întors să privesc dialogul în faţă. Întrebarea venise de la o adolescentă. Răspunsul l-a dat tatăl ei. Imediat după asta am coborât din autobuz. Poate că bărbatul a continuat cu explicaţiile după ce a ezitat puţin pentru a-şi aminti.

Am mai scris despre Tricodava imediat ce a fost dărmată. Acum, în locul clădirii, e un maidan în aşteptare. Cei veniţi în zonă de curând iau denumirile aşa cum sunt, fără să le caute înţelesuri. M-am bucurat când fata aceea a susurat întrebarea atât de firească. Credeam că odată cu dărâmarea fabricii, se va redenumi şi staţia. Acest cuvânt, tipic pentru toponimia naţionalist-proletară, este destul de ridicol dacă stai să-l iei la descompus. Trico- vine, evident, de la tricotaje. Dava este sufixul geto-dac care indica un centru tribal, o aşezare importantă sau o cetate. Din această „cetate a tricotării”, în care se adunau cu noaptea-n cap sute de oameni veniţi la lucru, nu a mai rămas decât numele. Rasă de pe faţa pământului pentru a face loc unei ere noi, Tricodava ne mai obligă totuşi să facem referire la ea ori de câte ori trebuie să dăm un reper pentru cei care vor să ne viziteze. Încet, încet se va stinge şi numele. Semnificaţia lui, după cum am văzut, dispare şi ea. Până la urmă, despre oric(in)e se ajunge să se răspundă: a fost c(in)eva, demult. 

marți, 14 decembrie 2010

Désir

Il est composé de six panneaux thématiques: les chablis, la géologie, la zone humide, le Bourgmestre, la boulaie, et les moulins.

Mais vous savez, désir et dor, ce n'est pas la même chose !

miercuri, 1 decembrie 2010

Uşor cu artefactu' pe scări

Dacă cineva ar bate într-o zi la uşa voastră şi v-ar spune: deschideţi, am adus un artefact, cum aţi reacţiona?
V-aţi duce repede la laptop să căutaţi pe google cuvântul sau întreaga sintagmă?
Aţi face pe cunoscătorul şi aţi deschide uşa cu prudenţă totuşi pentru ca să nu vă expuneţi unui risc de explozie sau împuşcare?
Aţi deschide uşa cu mişcări domoale pentru a nu lovi şi deteriora obiectul, ba v-aţi pune şi mănuşi medicale şi mască chirurgicală în trei straturi la gură pentru că aşa cer normele de conservare?
Sau poate aţi considera că persoana din spatele uşii, poate chiar un prieten, a luat-o razna aşa încât vă ţineţi respiraţia şi nu deschideţi, prefăcându-vă că nu sunteţi acasă ori, mai rău, chemaţi poliţia pentru că s-ar putea să fiţi martorul unui furt?


Deunăzi, hoinărind prin cămările reci din subsolurile muzeului, cămări care adăpostesc birouri, birouri la care lucrează colegi de-ai mei cu meserii extrem de diferite unele de altele, căutam o umbrelă pierdută de un vizitator când cineva îl întreabă pe administrator: nu ştiţi de ce e închis biroul cutare? Am adus un artefact şi voiam să-l las acolo. Omul a bâiguit ceva, dar a fost salvat de acel cutare despre biroul căruia era vorba în întrebare, care venea repejor din spate neştiind ce-l aşteaptă.
După un timp un bărbat cobora cu grija pe scările din subsol ducând în braţe un radio vechi din acela ca o cutie de lemn lăcuit şi mare cât o mobilă.

duminică, 28 noiembrie 2010

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

De la târgul de carte



Scrisori, scrisori, scriosori...
Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Max Frisch, Gisèle Celan-Lestrange.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

duminică, 7 noiembrie 2010

O nuntă ca-n poveşti

De curând m-am apucat, împreună cu câţiva colegi de la muzeu, mai din joacă, mai din curiozitate, de studiat obiceiurile nupţiale în Bucureşti, cu accent pe „profesioniştii” nunţilor. Sâmbăta asta, pe un soare de mai, pe mânecă scurtă, am pornit-o în echipă spre târgul de nunţi adăpostit, cum altfel dacă nu într-un cort mare şi alb tămâiat îndelung cu fum de mici şi de barbeque. După ce am trecut cu simpatie şi cu legitimaţia de muzeu de cerberiţele de la intrare care altfel rupeau bilete de 20 de lei, cortul cu efect de seră a fost ca o comoară a lui Aladin în ceea ce priveşte materialul de cercetat. În câteva minute, ne-am umplut ochii de tot felul de „minunăţii”, braţele de flyere, cataloage, calendare, dar şi urechile de oferte care mai de care mai tentante de-ţi venea să-o pui de-o nuntă ca o activitate de week-end, aşa cum o pui de-o excursie la Sinaia sau de o plimbare prin Cişmigiu.
Recunosc că am intrat în cort cu un sentiment de respingere care s-a accentuat din stand în stand şi din zâmbet comercial în cordialitate mercantilă a expozanţilor. Mă aşteptam să văd hostess îmbrăcate în mirese, am văzut. Mă aşteptam la decoraţiuni de tot felul, erau şi din astea. Nu m-am aşteptam, în schimb, la standuri pe care să scrie Palatul Ghika, Palatul Bragadiru sau Palatul Snagov. Nu mă aşteptam la restaurante care să ofere toate serviciile până chiar şi rochia miresei în cazul în care ar fi participat la o tombolă. Una peste alta, atmosfera din cort era ca de parc Disney, încropit pentru doar câteva zile în Piaţa Constituţiei şi de care să se bucure toate femeile care, în copilărie, au visat să fie prinţese măcar pentru o zi.
Din câte am putut să-mi dau seama, nunta anului 2010 se bazează mult pe acest imaginar al prinţesei Disney, fie ea Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa sau Frumoasa din Pădurea Adormită. Rochia, invitaţiile, decoraţiunile însemnând huse colorate pentru scaune, naproane şi fundiţe asortate, feţe de masă, dar şi paharele, tacâmurile şi vesela; apoi aranjamentele florale, focurile de artificii şi mai ales „palatul” care poate fi unul adevărat sau un simplu restaurant preschimbat de bagheta vrăjitorului decorator în ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna pentru nunta ta. Numai meniul, din care nu pot lipsi sarmalele, şi fondul muzical fac notă discordantă cu acest platou de filmare în care rolurile principale îl au mirii - prinţul şi prinţesa care „vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. De multe ori regia este a miresei. Tot ea îl târăşte pe viitorul mire la lecţii de dans pentru ca să nu se facă de râs când „vor deschide dansul”, ci să-i lase cu gura căscată pe toţi cei care au crezut că se mărită cu un mototol. Şi pentru dansul mirilor ofertele sunt destul de variate. Intră în modă salsa, surclasând bătrânul vlas. Şi pentru ca seara să fie şi mai animată poţi alege să-ţi distrezi invitaţii cu un spectacol realizat de dansatori profesionişti.
Noi ne-am distrat pe cinste când am citit oferta de meniuri propusă de un restaurat care, pentru a convinge, a expus la stand unul dintre aceste meniuri în care mâncarea începuse să se sleiască. Am apreciat mămăliguţa tăiată (cu aţa?) în formă de stea şi denumirile meniurile, care mai de care mai tentante. Poţi alege meniul Tristan şi Izolda (în cazul în care ai bănuiala că partenera te înşală) sau Ulise şi Penlopa (în cazul în care crezi că partenerul te înşală).
În liceu, la Balul Bobocilor, ţin minte că o participantă a fost întrebată ce personaj de poveste vrea să fie şi avea de ales între cele trei prinţese de le-am mai pomenit mai sus. Pentru cine se mărită şi îşi mai caută încă stilul de rochie de prinţesă, am găsit pe youtube un filmuleţ edificator. Dacă nu, nu strică un târg de nunţi sau o croitoreasă pricepută.



vineri, 8 octombrie 2010

K

Sunt filme, rare ori cărţi, care-mi provoacă o stare pozitivă atât de puternică încât o vreme nu mai sunt în stare să văd altceva. Aşa mi s-a întâmplat cu Decalogul lui Kieslovski. Mi-a luat vreo două săptămâni să-l văd pe tot. Câte un episod la două seri. Ultimul episod l-am văzut acum o săptămână. De atunci nu am mai putut să văd niciun film. 




joi, 30 septembrie 2010

De aseară

Aseară mi-am adunat gaşca şi, după ce ne-am pozat o oră în biblioteca facultăţii ca să ne amintim de altădată, am pornit-o cu curaj prin ploaie până la muzeu ca să ascultăm poezii naumeşti şi cântece adamileşti. Pe la Clubul Ţăranului calc destul de rar, deşi e în bătătura muzeului. Mă mai duc pe la chestii literare aşa cum a fost şi aseară întâlnirea prietenilor şi cititorilor lui Gellu Naum. Au trecut 9 ani şi vor mai trece şi restul. S-a citit puţin. Ada Milea a cântat, nu înţeleg de ce, în engleză. Iar la final, Mitoş Micleuşanu a bocit electric într-un sentitizator. M-aş fi aşteptat ca mai multă lume să tărăgăneze câteva versuri.
Până la urmă poezia nu a fost pe scenă, cât în sală, atunci când Iulian Tănase a împărţit „pasagerilor în tranzit” semne de carte croite din cămaşa poetului pe care o mână a scris fin un vers din Gellu Naum. Eu am primit: „Cinste indecentei lor inocenţe”. Ne-am citit fiecare bucata sa de cămaşă şi am încercat să descoperim din ce loc face parte ca să o recompunem la loc. Nu am reuşit, evident. Dar poate că s-a împlinit încă o dată profeţia: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi...”



marți, 28 septembrie 2010

Herta Müller din septembrie

Cum nu prea sunt umblată prin lume, pot spune că în viaţa mea nu am mai văzut atâta intelectualitate pe metru pătrat. Toate vedetele literare, istorice, jurnalistice; profesori, maeştri, actori, muzicieni, diplomaţi, un ministru... O inflaţie de curioşi, sute de înghesuiţi s-au călcat pe bombeu ca să intre-n Ateneu. Humanitasul, care mai an nici nu conta pe ea pentru că nu vindea, acum i-a făcut o publicitate deşănţată şi un spectacol garnisit cu discursuri patetice, laudativ-nesimţite, politico-diplomatice, de o greţoşenie de te lua cu ameţeala. Nu a lipsit nici momentul muzical, „surpriza” cântată la pian de Dan Grigore care, mai apoi, s-a aşezat şi el modest într-o lojă şi a asistat la un spectacol, catalogat de Herta Müller, mai în glumă, dar şi mai în serios, drept „circ”. Nu mai ştiu la ce întrebare a puţin depăşitului Liiceanu, Herta a spus că nu e scriitoare decât atunci când scrie, iar acolo pe scenă, ceea ce face este „circ”.

Această întâlnire, deşi mult prea mult promovată unui public care până la urmă a salivat pe la uşile masive de la intrare, nu a fost decât pentru cercul închis al invitaţiilor, oameni suri şi cu chelie, care probabil că în urmă cu un an nici nu auziseră de scriitoarea pe care acum o vrem cu toţii româncă din Banat. Dar nici acum nu garantez că mare parte din aceştia mulţi şi aleşi ar fi citit ceva de ea, dar deh, dă bine să îngroşi turma vipurilor cu biblioteci grele în spate. Până să ia premiul Nobel, Herta Müller a vândut în România vreo 300 de exemplare din cărţile ei pe care le găseam prăfuite şi cu copertele îndoite, la reduceri, pe raftul de jos al librăriilor. Aseară, la Ateneu, a fost aclamată, aplaudată şi sufocată de toată floarea ofilită a intelectualităţii bucureştene, cei care încă se mai roagă să le dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Posibil ca mulţi să fi plecat aseară mai cătrăniţi sau mai opăriţi după ce Herta Müller le-a dat o lecţie de morală, provocată niţel şi de partenerul său de dialog, acelor plecători de capete care au ieşit din comunism amputaţi şi de aceea imobili. Şi nu cred că mi s-a părut, dar domnul director de editură, care nu riscă să mizeze pe scriitorii români decât dacă vând bine – vezi Cărtărescu publicat şi republicat în toate felurile, mai puţin pe hârtie manuală, dar încă nu-i timpul pierdut – a cam fost depăşit de situaţie sau pur şi simplu s-a lăsat copleşit într-un moment în care mingea a zburat cam prea sus de fileu. Eu l-am văzut încurcat sau poate că-şi muşca limba, oricum sânge nu a curs, ci doar aplauze furtunoase care au întrerupt dialogul pe alocuri, dar pe care l-au făcut să pară mult mai prietenos şi împăciuitor.

Aseară am făcut parte din rândul fanilor, cei puţini şi norocoşi, admiratori înfocaţi care i-au citit şi cumpărat toate cărţile, care se dotează cu aparat de fotografiat şi cu reportofon şi care, fiind numai ochi şi urechi, riscă să leşine şi să piardă ce-i mai important. Până la urmă nu am leşinat, m-a durut puţin capul de la aerul închis din sală şi de la mirosul fetid al unor costume cadrilate din jur. 
Pentru invitaţie îi mulţumesc lui MF.


joi, 16 septembrie 2010

Jocuri

Hoinărind eu pe internet mai mult decât prin oraş, am descoperit o jucărioară funny care nu-ţi cheltuie banii: Dada Poetry Generator.

Iată ce a ieşit dintr-un textişor mai învechit.



Text vechi: 

Vreau să mă aşez lângă tine, Abraham Lincoln,
Să stăm împreună pe o bancă de tablă şi să aşteptăm autobuzul,
Eu întorcându-mă casă, tu preocupat că vei întârzia la teatru.
Am obosit, Sir, de toate astea...
Dar nu cred că voi avea curajul să-ţi vorbesc.
Nici măcar să te întreb cât e ceasul. Poate că numai pentru tine timpul ar putea însemna ceva. Dar tu ştii deja cât e ceasul.
Cred că am aerul unui om care se întoarce mereu acasă. Care niciodată nu pleacă prea departe. Şi totuşi se simte mereu pierdut.
Hai, să fumăm un trabuc, Sir, şi să aşteptăm fără teamă. Glonţul a plecat de pe ţeavă. Şi autobuzul e pe drum.

Text trecut prin maşina de tocat dada:

să teatru. Am ceasul. mereu teamă.
Abraham pe teatru. Am Sir, unui
mă autobuzul, Eu tine se nu
astea... Dar să timpul ceva. e
de nu pleacă simte să
întorcându-mă vei cât departe. să


Ce-o crede Tristan Tzara despre jucărica asta? Eu m-am plictisit deja de ea.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Umblând cu grijă


Nu e Dacia 1300, e Renault 12.
Nu e Bucureşti, nici Paris, e Malmaison.
Obişnuită fiind ca în Bucureşti să mai văd parcată din loc în loc, pe trotuar, şi câte o "Dacie amărâtă", era să nici nu bag de seamă acest exemplar care, în România, ar fi fost ameninţat de Programul Rabla. Dar Renault-ului din Malmaison nu-i tremura caroseria, ci dormea, la stradă, somnul dulce de dimineaţă.

vineri, 3 septembrie 2010

Delacroix

După ce am citit Urmăritorul de Cortazar mi-am dorit să mă plimb şi eu prin Saint-Germain-des-Prés, dacă nu întorcându-mă de la un club de jazz, măcar flanând şi căscând gura la clădiri şi oameni. La Muzeul Delacroix nu am ajuns din întâmplare. Cred că l-am găsit pe harta turistică a Parisului şi am decis să mă duc. Pe rue de Furstenberg, într-o piaţetă, clădiri vechi, îngrijite, linişte, aproape nimeni pe stradă şi o uşă deschisă cu o scară abruptă la capătul căruia cineva te salută şi te întreabă nitam-nisam, dacă ai până în 26 de ani. Apoi vreo trei, patru camere cu câteva tablouri câteva obiecte şi nişte mobile, o curte în spatele casei şi din nou liniştea care te face să păşeşti încet, pisiceşte, ca să nu deranjezi o lume care doarme sau care te pândeşte din portretele de pe pereţi. Mă simţeam ca şi cum aş fi intrat în casa cuiva şi îi scotoceam prin lucruri profitând de faptul că acela lipseşte. La magazinul de suveniruri am văzut Jurnalul lui Delacroix şi mi-am amintit că îl am şi eu pe acasă. Săptămâna asta am început să-l citesc. Pe unele pagini am găsit câteva însemnări făcute de mine, dar nu-mi mai amintesc când. Doar scrisul mărturiseşte pentru mine, căci eu nu mai ştiu când m-am mai apucat să citesc această carte. Probabil în urmă cu un an am citit câteva pagini şi apoi am abandonat-o fără să-mi fi lăsat nicio urmă în amintire, doar pe paginile acelea, în dreptul unor fragmente care m-au inspirat atunci, am schiţat nişte idei. Acum, când recitesc, alte fragmente îmi atrag atenţia. Omul acela, în casa căruia am călcat la distanţă de 150 de ani de când el încă mai era în viaţă şi ar fi putut să mă întâmpine sau să-mi închidă uşa în nas, îmi povesteşte în fiecare dimineaţă, în tramvai, despre străzi pe care m-am plimbat, despre tablouri pe care le-am văzut la Louvre sau în albume de artă, despre oameni care parcă nici nu au fost. Şi oamenii din tramvai mă înghioldesc cu genţile, mă împing, mă sufocă şi cu toate acestea, ei parcă nici nu există.

marți, 31 august 2010

La Statue de la Liberté




                L'île des Cygnes, Paris, 2010

Attention à la marche en descendant du train

M-am întors la Paris ca să mă plimb pe podul Mirabeau. Pozele mi-au ieşit înecate, nu am ce să arăt. Apoi mi-a fost indiferent pe unde mă plimbam. Nu aveam însă cum să mă rătăcesc. Nu avem nicio ţintă. Treceam prin locuri pe care apoi seara le căutam pe internet: Franklin Roosevelt, George V, Bir Hakeim, Garibaldi, Fürstenberg. Ce ascundeau aceste nume pronunţate extatic de o voce feminină în metrou? Îmi închipuiam cum arată femeia aceea ascunsă după vocea care anunţa staţiile. Blondă, încă tânără, actriţă sau funcţionară la RATP, căsătorită, doi copii, divorţată, dezamăgită, îi place ceea ce face sau a obosit să se trezească de 20 de ani la ora 6:30, să pregătească micul dejun, să se machieze, să conducă un Citroën. Eu eram femeia aceea. Şi vocea era a mea. Mă auzeam pronunţând cuvinte pe care nu le-am mai pronunţat niciodată. Cum pronunţă francezii numele englezeşti.

Şi muzeele... Mi-am propus să le văd pe toate. Obiectele însă mi-au provocat tristeţe şi teamă. Erau de nicăieri. Buddha, Shiva, măşti, vase, apartamentele lui Napoleon, mormântul lui Napoleon... O măreţie mumificată, ştearsă zilnic de praf şi aspirată. Grecia, Babilon, Egipt, China antică, Leonardo, Delacroix, Rodin... toate una lângă alta aliniate ca la apel pe zeci de metri de labirinturi de marmură. Şi din loc în loc „SORTIE” şi câte o săgeată care parcă mă înfunda şi mai mult în hăţişurile culturii, iar după ce nu am mai văzut nicio ieşire, am crezut că mă sufoc, că Maurice-Quentin de La Tour (1704 – 1788) mă va strânge de gât zâmbind simpatic cu faţa lui de clovn pomădat.

Şi oameni, mulţi oameni, de peste tot şi de nicăieri, exilaţi, autoexilaţi, depeizaţi, cetăţeni, integraţi, neintegraţi, obosiţi, golani, burghezi, servitori, serviţi, turişti ca şi mine vorbind pe limba lor sau tăcând ca şi mine, vorbind singuri sau tăcând singuri ca şi mine. Uneori era Africa, alteori era Asia, la Panthéon era Spania, în autocarul spre Beauvais era Italia. Oameni cărora nu le păsa de unde sunt şi cărora voiam să le zic că vin dintr-o ţară care m-a învăţat s-o urăsc şi care îmi spune zilnic că fac parte dintr-o naţie dispreţuită, că am un salariu de 200 de euro şi că vezi, la Montmartre prânzul costă 20 de euro. Voi de unde veniţi? Ce faceţi în viaţă? Ce salariu aveţi? Ce căutaţi în acest metrou? Unde mergeţi? Credeţi că fericirea se află în vârful Turnului Montparnasse? Credeţi că amintirea are forma Turnului Eiffel cumpărat de la arabi cu un euro sau doi? Eu nu am venit aici în vacanţă pentru că nu am vacanţă. Mi s-a îngăduit să-mi rup din ritmul casă-serviciu-casă doar două săptămâni, atât, nu mai mult şi toată chestia asta se numeşte concediu, când ar trebui să te refaci, să te odihneşti, să te recreezi. Şi apoi ţara, care mă dispreţuieşte, mă cheamă înapoi la ea, ca să mă ia la întrebări, să mă pună la colţ, să îmi spună că ceea ce fac nu e bine, că nu valorează nimic, că mai bine pleacă. Ţara asta strigă din toţi rărunchii: valea!

luni, 30 august 2010

cu scrisul

Toţi oamenii ar trebui să scrie. Bine sau prost. Corect sau cu greşeli gramaticale. Simplu sau complicat. Modest sau genial. Toţi oamenii ar trebui să-şi scrie viaţa. Să trăiască şi să scrie. Mult sau puţin. Oricât poate fiecare, numai să scrie. Este un fapt de cruzime să nu laşi nicio poveste în urma ta. Este un act sinucigaş să te condamni la uitare.

duminică, 29 august 2010

Flash morb-ul

Toată săptămâna a duruit presa pe tema plăţii contribuţiilor de asigurări sociale pentru veniturile din drepturi de autor. Peste tot aceeaşi problemă întoarsă pe faţă şi pe dos, tele-radio-dactilo-criticată. Şi cum guvernarea, lipsită de sensibilitate, nu a luat nicio măsură în favoarea guralivilor, vineri aceştia au pus de-o grevă – sub denumirea mai nouă, mai trendy, mai artistică, de flash mob. Marea majoritate a participanţilor au adus „borcane cu monezi”, foarte puţini însă au adus „borcane cu monede”. Păcat că greşelile de limba română nu sunt taxate pentru că acestea ar fi o sursă grasă de venit la bugetul de stat. La o simplă căutare pe google a ştirii despre flash mob-ul din faţa Ministerului de Finanţe, grosul articolelor erau preluate copy-paste din textul trimis de organizatori. Din fericire au fost şi priviri vigilente.
Borcanele acelea zornăitoare mi-au amintit de conserva lui Piero ManzoniPoate că efectul flash mob-ului ar fi fost mai mare dacă, în loc de „monezi”, fiecare şi-ar fi depus în faţa ministerului borcănelele pregătite ca pentru coprocultură.


Mike Bidlo, Merde d'Artiste, Palais de Tokyo, Paris, 2010

marți, 10 august 2010

The Golden Flat la MTR

Sunt aproape 100 de ani de când Marcel Duchamp a expus primul „ready-made”... ştiţi povestea. De la revoluţie au trecut 20 de ani... şi povestea asta o ştiţi sau încă nu.


Intrasem cu treabă în sala Foaier când m-au izbit obiectele aurite încă neorânduite într-o expoziţie pe care am promovat-o pe orbeşte – adică primind textul comunicatului de presă şi afişul de la organizatori, deci fără ca eu să contribui emoţional sau raţional la asta. Ştiam vag despre ce este vorba. Ştiam că obiectele vor fi „aurite”, dar asta se mai făcuse la muzeu, la un târg. Numai după ce am văzut mobilele şi hainele acelea înţepenite, toate de o culoare, jucăriile, sticlele... mi s-a părut că sunt singurul personaj colorat într-o fotografie sepia. Şi cu cât priveam, cu cât obiectele mi se adunau pe retină, simţeam că mă ia ameţeala. Nu am rezistat prea mult în sala aceea. Am ieşit să iau aer, dar şi să mă adun. Părea că venisem din hades sau că mă întorsesem de pe lumea cealaltă în care nu mă întâlnisem cu spiritele străbunilor, ci aş fi nimerit acolo unde ni se adună „comoară în cer” ori de câte ori ni se mai întâmplă să facem un gest de generozitate, să mai dăm ceva de pomană.
Expoziţia s-a vrut ironică. Artistul a adunat de pe ici, de pe colo, de la gunoi, de la prieteni, de la cunoştinţe, de la cine s-a nimerit, toate acele obiecte vechi, comune anilor '80, pe care nu ştii de ce le mai ţii prin casă, de ce te împiedici de ele, obiecte care au devenit invizibile pentru proprietarii lor, dar pe care aceştia continuă să le păstreze. Rupte, murdare, delabrate, decolorate, şifonate, ruginite, găurite, toate vechiturile de care a făcut rost, Alexandru Potecă le-a suflat cu auriu şi le-a adunat într-o expoziţie care mine mi-a creat senzaţii mistice mai mult decât spasme ironice.
Azi am mai intrat o dată în expoziţie cu sfială, cu teamă chiar şi m-am uitat mai pe-ndelete. Parcă eram în altă lume sau în The Purple Rose of Cairo sau într-un vis pe care te străduieşti să-l ţii minte ca să ai ce-i povesti psihiatrului. Până pe 26 august cred că voi mai vizita de câteva ori expoziţia. Devine un drog.


duminică, 8 august 2010

dada haiku

Cei interesaţi Cine n-a visat magazine!

sâmbătă, 7 august 2010

Un post dada - ANDROID Developer

Că tot caut de lucru în dreapta şi-n stânga, din păcate fără prea mare succes, iată peste ce job dau. Cred ca expresia „loc de muncă” nu-i chiar potrivită în această situaţie.
De la muzeograf la ANDROID Developer drumurile sunt nebuloase, dar a meritat să citesc anunţul de-a dreptul dadaist începând cu descrierea firmei şi până la oferta salarială, adică da capo al fine.
Iar de când l-am citit, nu fac decât să mă întreb dacă am talent de ANDROID Developer sau nu. Şi dacă am şi nu mi-l dezvolt, nu-i păcat?

Iată şi anunţul de care vorbeam:

Descrierea firmei:
Suntem o companie internationala cu birouri in Los Angeles si Bucuresti. Dezvoltam aplicatii Web 2.0 folosind Ruby on Rails.

Descrierea postului:
Dezvoltarea unor aplicatii native pentru platforma Android

Cerinte: Cautam candidati cu experienta pe platforma Android. Aveti posibilitatea de a lucra remote sau in biroul din Bucuresti. Posturile sunt project based initial, dar pot fi convertite full-time.
- fluent in limba engleza;
– portofoliu de applicatii care sa demonstreze experienta si talentul candidatului;

Oferta (bonusuri, beneficii):
Oferim salariu in functie de performanta & bonusuri.

joi, 5 august 2010

Să-ţi zic ceva de sănătate

Nu sunt nici trei zile de când m-am hotărât să devin dada. Am tăiat nişte cuvinte din reclamele din revistele de reclame, am extras un singur poem şi visam că sunt cea mai tare dada în viaţă când iată că astăzi am aflat cu invidie, pe propria piele, că instituţiile publice sunt mult mai dada ca mie. Ha!
Card bancar, card de reduceri, card RATB, card de memorie, card de credit... Ce-mi lipsea? Cardul european de sănătate. Nimic mai simplu: caut pe internet, mă interesez la prieteni, fac o cerere către domn director de muzeu să-mi elibereze doamna de la personal o adeverinţă de salariat, cinci semnături şi gata, consider că e suficient să fac o călătorie cu 123 în Vitan vizavi de mall pentru a-mi ridica da, da ! cardul.
Caut clădirea fără să ştiu ce caut. Dau de o sală de fitness, de o bodegă cu fiţe de bar, de un bar cu aer de bodegă şi la capătul răbdării îl întreb pe barmenul care tocmai dădea rest la o bere: casa de asigurări de sănătate? După fitness la dreapta. După fitness la dreapta, o uşă din termopan şi în spatele uşii un hol cu birouri de-o parte şi de alta, stil minimalist, aerisit, simplist, rece, pesimist, cum e la modă acum: jaluzele verticale, pereţi de sticlă, hârtii xeroxate, lipite pe ici pe colo şi un aer condiţionat uşor depăşit de situaţie. Uimită de înaltul grad de civilizaţie la care a putut ajunge birocraţia naţională, am intrat în biroul de informaţii. La o masă zăcea toropită o doamnă adormită. Pentru cardul european de sănătate? Primul birou la dreapta. În faţa unei uşi tot de termopan făceau coadă vreo 5 oameni. Pe uşă, nelipsita foaie printată cu lista documentelor de care ai nevoie. Trei la număr. Mmmm! Uitasem sau nici nu am ştiut, să-mi fac copie după buletin. M-am întors la doamna de la biroul de informaţii cu „nu vă supăraţi, un xerox?” La mall, la Diverta, ţârâi vocea ei ca un telefon de pe vremuri. Eu am făcut o faţă mirată şi am bombănit în barbă ca un pensionar „cum domne în titamai instituţia nu e un xerox, mă trimite la mall. Păi eu la mall, am venit?” Şi m-am dus, ce să fac.
Soare, trafic, gheţărie în mall, aşteptare la coadă, personal care nu ştia să folosească imprimanta, training în direct, o copie vă rog, restul, vă rog şi iar soare şi trafic şi din nou biroul de informaţii: de unde se poate procura cererea...? Şi nu am terminat bine de zis că mi-a şi vârât sub nas o hârtie. Puteţi să o completaţi afară, e o masă. Completat, aşteptat la coadă, asistat la un scandal la o codă de vizavi. Mi-a venit rândul într-un târziu şi bună ziua, bună ziua şi din trei bătăi pe taste zise: dumneavoastră trebuie să mergeţi pe Dudeşti 104 să vă luaţi adeverinţă de nu ştiu ce, să PFA, că 2008, că... Unde? La policlinica Vitan. Şi asta unde este? Dudeşti 104, spuse calculatorul râzând maliţios. Cum ajung acolo? Calculatorul scoase o mână pe geam şi spuse: acolo e, clădirea aia verde şi urâtă.
Şi soare, şi trafic, şi drumul drept nu e întotdeauna cel mai bun, şi întoarce-te, şi un gard, şi ocoleşte, şi nu vă supăraţi... policlinica Vitan? Şi o luaţi la dreapta, şi o luaţi la stângă... Şi iar un gard, apoi un părculeţ şi clădirea verde şi urâtă. Intru fără să ştiu ce caut, ameţită deja de atât ocol şi iar întreb un portar de data asta, că birou de informaţii nu prea era. Şi mă ia portarul de-o aripă – recunosc că m-am cam speriat la început: unde m-o duce ăsta? – şi mă opreşte la geam şi-mi arată pe geam o uşă înspre curtea interioară.
La uşa aceea un nene mă pune să mă caut pe mai multe liste printate şi lipite pe geam, printre pensionari, şomeri, gravide şi tot felul de persoane care. Dumneavoastră ce sunteţi, mă întreabă văzându-mă pierdută printre atâtea liste. PFA. Aveţi copie după buletin? Am. Aveţi adeverinţă nu ştiu cum? N-am. Păi nu aveţi ce căuta aici fără. Păi m-a trimis de la – şi acum urmează un nume dada pe care le-am văzut cocoţat pe clădirea aceea după fitmess la dreapta: CNAS. Bine că măcar aveţi copie după buletin, zise nenea. Completaţi asta! Şi-mi vârî şi el sub nas o cerere tip pe care să o completez pe o masă sub care-şi făcea toaleta inghinală un câine roşu. După ce o completaţi, mergeţi la ghişeu.
Ghişeul era o uşă din termopan pe care erau lipite una peste alta hârtii şi liste. În faţa uşii, unei gravide îi creştea burta văzând cu ochii în timp ce citea fără să înţeleagă hârtiile care şi ele se îngălbeneau sub privirea ei. În spatele uşii zăpuşeală, birouri vechi, înghesuite, funcţionare transpirate, calculatoare, o hârtie igienică atârnând pe o sfoară sub un ceas. Şi aveţi dumneavoastră nevoie de adeverinţă de la circa financiară cu care să vă duceţi la capătul lumii, o copie să o aduceţi la noi, noi vă dăm o altă adeverinţă cu care vă întoarceţi la clădirea după fitmess la dreapta. Şi adeverinţă conform Monitorului Oficial 827 din 2007 aveţi? N-am... Şi-mi vârî sub nas a treia hârtie pe ziua de azi apoi se scuză că aşa sunt legile din ţara asta, ce să-i facem. M-am întors acasă râzând de una singură, mai, mai să dea o maşină peste mine, cu trei hârtii completate în plus în geantă, dar fără speranţa obţinerii cardului european de sănătate de care mai bine mă lipsesc decât să-mi pierd sănătatea.

PS Oare ar fi trebuit să-i dau şpagă calculatorului din clădirea după fitness la dreapta?

miercuri, 4 august 2010

În dulcele stil dada

nu te dai intrigile MEDIEVALĂ sponsorizat
ochii religiile era schimbări.
de pe posibilă?
ÎN BARCELONA o singură O taină PRIETENIE,
EUROPA SE GUSTĂ încă unde de istorie legate
interesant chiar în garajul VECHI !
Destrăbălare ne doream calm.
PETRECERI mai mult.
Amestecate făcute doar Un când ai despre
Femeia Nouă
sentimente Cine n-a visat ficţiunea
şi am făcut să vezi VIOLONCELISTUL că saltul

duminică, 1 august 2010

încă

El are încă vârsta aceea netedă şi înduioşătoare
când tristeţea este un lujer
El nu ştie încă să dea din coate, să calce-n picioare, să scuipe
Masa lui din sufragerie încă nu e plină de flacoane cu medicamente
Şi nici spătarele scaunelor nu sunt acoperite cu haine negre
În mijlocul casei nu stă încă un televizor mare care să meargă continuu
şi în care oameni necunoscuţi să vorbească întruna despre lucruri cunoscute
El nu a ajuns să mănânce la ore fixe, să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă
şi să adoarmă în fiecare seară la zece
El nu-şi plăteşte abonamentul la telefon în aceeaşi zi din lună
Şi nici singura sa speranţă nu este de a fi sunat măcar din când în când de cineva, de oricine
El nu ştie că rufele trebuie călcate bine, adică fără cute
Sau că oamenii te judecă după cât îţi sunt de lustruiţi pantofii

El are încă vârsta aceea uşoară şi sclipitoare
când moartea este o ţară îndepărtată şi exotică
El mai poate să scrie încă despre păsări, despre ceruri şi despre cinema
În poezia sa se mai lăfăie încă dragostea, iar suferinţa pare o bătaie prietenească pe umăr
El mai crede încă în miracolul alcoolului şi în fantasmele fumului
El nu este încă nici dezamăgit, nici resemnat, nici înşelat, nici înşelător
Pentru el încă e totuna a înjura o femeie şi a povesti frumos despre ea
În camera sa cărţile sunt aşezate încă una peste alta în formă de templu, citite şi necitite
Şi sunt anotimpurile, şi oraşul, şi ceilalţi
Şi totul parcă stă şi parcă numai el încă mai merge înainte

sâmbătă, 31 iulie 2010

Urmăritorul

Julio Cortazar citind din povestirea El Perseguidor. Pe fundal, Out Of Nowhere cu Charlie Parker. Povestirea îi este dedicată.



Am găsit la reducere, la Humanitas, Armele secrete, un volum cu cinci povestiri scrise de Cortazar. Asta mi-a fost cartea săptămânii.


duminică, 25 iulie 2010

După-amiază

Toată ziua, încă de dimineaţă, a fost după-amiază şi din când în când primăvara lui '81 se amesteca cu toamna lui '87 sau chiar cu vara lui '96. Poate de aceea mă cam durea când respiram, când înghiţeam sau când îmi ştergeam picăturile de sudoare de pe frunte. Privind pe fereastră plopul era când alb şi pufos, când verde şi proaspăt, când galben şi răcoros. Când înalt, când pitic. Când puternic, când firav. Poate eu însămi am fost aşa astăzi, dar nu am avut curajul să mă privesc în oglindă. Nici din casă nu am putut ieşi de teamă că voi întâlni oameni pe care nu i-am mai văzut demult şi cu al căror dor m-am obişnuit cu greu. Mi-am umplut vremea cu cărţi pe care nici nu mi le mai amintesc sau pe care nici nu le-am înţeles. Nu am făcut decât să parcurg rândurile cu privirea ca într-un joc de-a cititul atunci când încă nu ai învăţat să citeşti. Abia am putu mânca. Fiecare înghiţitură îmi provoca o arsură care devenea şi mai cumplită împreună cu usturimea pe care o simţeam respirând. Prin aer se perindau mirosuri de care aproape uitasem. Erau ani de când nu le mai simţisem. Şi de afară se auzeau glasuri care tăcuseră până mai ieri. Mi-era atât de teamă că soarele nu va mai apune, că după-amiaza va fi eternă. Stăteam cu ochii pe ceas pândind înserarea cu sufletul la gură. Să vină întunericul, să scap odată. Ceva, ceva totuşi s-a întâmplat. Probabil că undeva într-un sat s-au strâns trei femei, au făcut un colac şi au luat o lumânare. Cea mai tânără a cules vreo câteva flori cu soţ din grădină. Străbătând satul pe strada principală au ieşit toate trei la râu, au spus ceva acolo, au cântat, nimeni nu ştie ce, şi au dat drumul pe râu în jos colacului în care au înfipt lumânarea şi florilor. Imediat a apărut pe cer un soare mare şi rotund precum colacul, roşu precum muşcatele şi luminos ca focul lumânării. Se prevesteşte vreme frumoasă mâine, au spus. Încet, încet s-a lăsat seara. S-au pornit ţânţarii, au început să ţârâie greierii. Plopul de la fereastră a devenit negru şi a dispărut în noapte.

marți, 20 iulie 2010

joi, 17 iunie 2010

Ne-am strâns toţi aici. Părul pe faţă. Prunele strivite sub tălpi. Dudul golit dispărând sub o umbră. Noi înşine dispărând încet-încet, repede-repede. Nu precum cuvintele. Nu precum norii. Ci altfel, precum amintirile. Precum iluziile. Precum certitudinile. Săltând de bucurie copiii lovesc balonul. Uşor cade. Iute lovit se ridică. Uşor cade. Iute se ridică. Suntem de nerecunoscut în hainele astea. Ca nişte şamani. Ca nişte egumeni. Flori ne ţâşnesc din călcâie. Aproape că nu ne pasă. Dar părerea de rău e acolo ca o cusătură cu aţă potrivită. Zâmbim şi sorbim limonada cu paiul ca pe o vindecare. Tinereţea e acum. Tinereţea e aici.

vineri, 11 iunie 2010

Varza fiartă

Sau despre zilele astea de miez de iunie când începeam vacanţa

O zbugheam la ţară. Nici nu se punea problema că voi rămâne în Bucureşti, adică în apartamentul de la bloc, jucându-mă de-a v-aţi ascunselea cu copiii, în spatele blocului.

La ţară aveam cireşe coapte, vişine şi caise pârguite pe care le mâncam direct din pom, nespălate, ştergându-le puţin pe pieptul tricoului pe care îl purtam până se înnegrea după care îl bălăceam cu puţin săpun de casă în apă încălzită la soare şi-l puneam la uscat pe o sârmă ce tăia curtea bunicilor pe mijloc.

În preajma vacanţei de vară înfloresc teii buni de ceai. De pe atunci am învăţat că sunt tei care înfloresc în mai şi care se numesc sălbatici pentru că floarea lor nu e bună de ceai. Doar floarea teilor de iunie se culege şi se usucă în cămară după care se aşază în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză albă cusuţi special de bunicul şi pe care bunica scria cu creion chimic „Tei”. Numai floarea aceea e bună.

Şi tot la mijloc de iunie dă şi prima caniculă, iar de caniculă se leagă în fiecare an, varza fiartă sau călită. E ca o apariţie zemoasă şi stătută în oala roşie cu buline. Se potriveşte destul de bine cu cămăşile transpirate, cu muştele sâcâitoare, cu lumina clară a amiezii, cu capotul răcoros al bunicii, cu poştaşul care aduce pensia tocmai atunci când ai pus masa în curte să mănânci de doişpe, cu mămăliga din mălai cernut în magazie şi chiar cu mirosul de tei. E acrişoară, puţin greţoasă, frustă, ruşinoasă chiar după felul cum se abandonează pe farfurie, iar dacă nu e bine fiartă îţi creează o iritare pe care nici apa rece de la fântână, nici compotul de vişine, nu ţi-o mai poate tăia. Şi era tot într-o vară când am citit „Patul lui Procust” ca lectură obligatorie, iar în altă vară am recitit-o ca pe o lectură de plăcere şi pentru episodul cu musca moartă în farfuria de varză cu carne.



Celor care au nimerit prin motoarele de căutare pe această pagină şi credeau că vor afla o reţetă nouă de varză fiartă ori călită nu pot decât să vă spun că secretul e să tăiaţi varza cât mai subţire şi să o fierbeţi bine.

marți, 1 iunie 2010

Târgul Naţional al Cărţii de Poezie

Dacă pentru orice se poate pune de un târg: de la cadouri la pescuit, de la job-uri la facultăţi, de la femei la bărbaţi, de la turism la nunţi, de la mâncare bio la handmade, de la case la covoare, de la ciocolată la medicamente... Oare de ce să nu existe şi un târg al cărţii de poezie?

Şi pentru că orice instituţie, adunare, fapt sau eveniment care se respectă îşi inscripţionează pe piept un sublim „naţional”, de ce un târg de poezie n-ar face-o şi el?

Am tot încercat să pun accentul corect pe întrebarea-slogan al târgului, dar încă nu am reuşit să-i prind intonaţia: Tu Nu Citeşti Poezie? Acuzator, ironic sau pur şi simplu nedumerit, oricum l-ai citi acest acrostih se răspândeşte tot printre persoanele care, într-un fel sau altul, au acces la poezie. Că o citesc sau nu, asta-i de fapt întrebarea.

Mă bucur că acum cu criza, s-a trezit timid şi Muzeul Literaturii Române (pardon, Naţional) şi şi-a deschis o tarabă pe piaţă. Cu buget minim, cu efort maxim, căci aşa cer legile eficienţei (da, da, naţionale), ajutat de USR şi mai ales de nişte tineri entuziaşti care vor şi ei să-şi vândă cărţile, că doar nu le-au scris pentru rafturile buticului de pe Dacia, Târgul Naţional al Cărţii de Poezie se deschide mâine.

Promovat destul de fad, plicticos şi neoriginal, TNCP are totuşi avantajul obiectului pe care îl scoate la vânzare: cartea de poezie. Mai întâi să se vândă, că apoi o să se şi citească.

Mergeţi la târg zilele astea şi luaţi o legătură sau mai multe, nu de ceapă, lobodă sau mărar, ci de poeme.

De pe 2 până pe 5 iunie, la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi la Uniunea Scriitorilor din România.

joi, 27 mai 2010

ecran

Noi pe aici ne strângem.
Venim fiecare cu idei.
Discutăm mai mult despre ciorbe.
Nu ne este ruşine să recunoaştem.
Ne place să vorbim.
Mai mult decât să facem.
Şi poate chiar mai mult decât să mâncăm.

joi, 20 mai 2010

apoftegmă

Din calendar cămila mă privi calm. Ochii ei mari, genitali, au scrutat dunele, mările, munţii, oraşele, staţiile, blocurile şi m-au văzut scriind. Atunci s-a oprit din rumegat cu maxilarul strâmb, cu buza moale, cu dinţii de culoarea deşertului şi nu a mai clipit. Picioarele i s-au scufundat în nisip, apoi trupul, cocoaşa, arcul gâtului. Din ea nu a mai rămas decât privirea lungă cât o rotaţie completă a lumii în jurul soarelui.

miercuri, 21 aprilie 2010

Legendă

Fără cafea.
Fără tutun.
Fără bilet.
Fără bani.
Fără ochelari.
Fără alcool.
Fără zahăr.
Fără timp.
Fără frontiere.
Fără proteine.
Fără lumânare.
Fără intermediari.
Fără rost.
Fără lumină.
Fără filtru.
Fără secrete.
Fără ciocolată.
Fără mişcare.
Fără soţ.
Fără reţetă.
Fără fir.
Fără aminoacizi.
Fără avans.
Fără scăpare.
Fără efort.
Fără glorie.
Fără număr.
Fără fond.
Fără tine.

marți, 20 aprilie 2010

Que reste-t-il de nos amours



un remix al piesei lui Charles Trenet din 1942.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Eyjafjallajökull

Când jucam spânzurătoarea, la şcoală mai ales, ne plăcea să ne încuiem folosind cuvinte exotice, greu de dibuit chiar şi având multe indicii. Unul rămas celebru a fost Popocatépetl. De cum l-am auzit pentru prima oară rostit de profesorul de geografie, ne-a plăcut. Era funny, era copilăresc, era un vulcan mexican care ne-a rămas în minte şi cu care ne jucam cu bucurie, deşi nu mai spânzura pe nimeni.
De câteva zile încoace alt vulcan ar trebui să fie pe buzele tuturor. A pus Europa pe patru roţi la propriu. A provocat un nor care a acoperit aproape tot continentul. A stârnit mânia călătorilor şi a oamenilor de afaceri din turism. A blocat aeroporturi. În fine, merita să i se pronunţe numele. Dar cine poate să-i pronunţe numele? I se spune cu sfială „vulcanul islandez” aşa cum babele la ţară vorbesc despre „ucigă-l-toaca”. Eyjafjallajökull !!!
Un cuvânt bun pentru spânzurătoare.

vineri, 16 aprilie 2010

Munch din întâmplare

Spuneam că i s-a făcut atâta publicitate expoziţiei Edvard Munch ou l'Anti-Cri încât am fost invidioasă pe francezi că au avut bani pentru toate afişele, autocolantele şi machetele acelea. Însă de cum am văzut primul afiş mi-am zis: mă duc!
Dar nu m-am dus, doar am ajuns. Colindasem jumătate de zi prin Musée du quai Branly, am plecat de la Louvre unde era o coadă îmbârligată prin toată curtea şi am luat-o la pas prin grădinile Tuileries. Am cotit la dreapta, la un moment dat şi am ajuns în piaţa Vendôme unde se află o coloană care aduce bine cu Columna lui Traian, numai că nu a fost ridicată pentru a celebra victoria în războaiele dacice şi nici pentru a venera un împărat roman, ci pentru a comemora bătălia de la Austerlitz şi pentru a-l slăvi pe învingătorul Napoleon.
Până la église de la Madeleine nici nu mai ştiu dacă am mers mult sau puţin că la pofta mea de colindat nu pot aprecia distanţele. Ştiu doar că în faţa bisericii, undeva pe o stradă laterală am văzut că scria mare cât să atragă atenţia oricui : Pinacothèque de Paris. Asta se chema că ajunsesem fără să vreau chiar în locul în care era mult-trâmbiţata expoziţie Munch.
Despre pictor nu ştiam decât că este expresionist şi că a pictat Strigătul, celebrul tablou aventuros furat şi recuperat. Iar expoziţia aceasta, am aflat citind însemnările de pe pereţi, s-a realizat tocmai pentru a mai face lumină în jurul lui Munch, pentru a arăta şi alte opere ale sale şi pentru a şterge imaginea aceasta a lui de pictor al unui singur tablou.
Vizitarea expoziţiei a fost o experienţă bizară pentru mine. Învăţată cu săli goale, cu spaţii largi în care dacă se află două-trei persoane contemplative, la Munch atmosfera era cu totul alta. În nişte încăperi strâmte se înghesuiau câţiva zeci de oameni care priveau încolonaţi tablourile. Am stat la coadă ca să citesc textele de prezentare ale sălilor. Am stat la coadă ca să privesc fiecare tablou în parte, iar când am vrut să mă întorc pentru a revedea un tablou, am fost întoarsă amabil din drum pentru că nu mai era voie. Trebuia să respectăm săgeţile care ne ghidau de la o sală la alta. Am urcat, am coborât, ca la o procesiune, mergând în rând şi zăbovind cât zăboveau şi alţii.
După ce am vizitat această expoziţie în stilul acela consumist, fordist, mi-am dat seama că în spatele meu nu numai că se închideau uşile sălilor şi supraveghetorii de pregăteau de plecare, ci că se închidea o lume care poate că nu-mi va mai fi accesibilă niciodată. Dar oare mi-a fost accesibilă vreodată?

Un reportaj aici.

joi, 15 aprilie 2010

Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre!

Nu ştiu unde am citit sau poate că am auzit la radio sau a fost doar în imaginaţia mea faptul că Théâtre de la Huchette ar avea sediul undeva la periferia Parisului, într-un loc neumblat de oameni şi cu atât mai mult un loc care să te facă să devii, din simplu parizian sau turist, spectator de teatru.
Când ne-am dus să cumpărăm bilete, am avut surpriza să aflu că teatru cu pricina este chiar în buricul târgului, aproape de Notre Dame, pe o străduţă pietonală intens circulată care se aseamănă întrucâtva cu strada Şelari, pe care se află multe cafenele, restaurante, bodegi şi boulangeries cu patroni cosmopoliţi care îşi vorbesc unul altuia nu peste gard, ci peste stradă în auzul tuturor sau care te îmbie să le treci pragul. Acolo, în iureşul acela de oameni de toate mărimile şi culorile, între o şaormerie şi un restaurant, într-o clădire discretă, sub o firmă ca de cinematograf, se cască o ferăstruică de unde poţi să-ţi iei bilet la cele două piese de Ionesco care se joacă din 1957 cu acelaşi decor şi cam cu aceiaşi actori.
Uşa de la intrarea este de tablă, sala este mică, iar biletul nu e cu loc pentru că de oriunde ai sta vezi bine pe scenă. Noi am luat bilet la Cântăreaţa cheală . Piesa a durat doar o oră, dar la final am ieşit revigorată din sală şi bine dispusă. Am văzut că şi alţi spectatori erau veseli, ba unii chiar repetau cu obstinaţie şi pe diferite tonuri Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre! Et quelle coïncidence!

Era sâmbătă seara, magazinele se închideau, tinerii se plimbau pe Boulevard Saint-Michel şi noi la fel. Mai târziu aveam să ne ducem la biserica din apropiere pentru că începea slujba de Paşte. Dar până atunci aveam să asistăm la ceva cât se poate de bizar pentru noi. În plin Paris, pe rue Saint-Jacques, în faţa bisericii Saint-Jacques-du-Haut-Pas, nişte oameni s-au apucat să facă un rug din câteva lemne şi din nişte hârtii pe care erau scrise rugăciuni şi să-i dea foc. A început să miroasă a răşină. Câţiva bătrâni au ieşit din biserică şi s-au adunat în jurul focului care se înteţea. Pentru că bătea şi vântul, câteva hârtii arzând au fost suflate peste şosea şi pe stradă, printre picioarele oamenilor. Cineva ne-a împărţit câte o lumânare. După puţin timp, din biserică au ieşit şi vreo patru preoţi cu lumânări mari în mâini. S-au aşezat în faţa rugului, au binecuvântat şi au aprins din el lumânările cu care veniseră după care au intrat din nou în biserică. Ceilalţi oamenii au intrat şi ei unul câte unul cântând şi şi-au aprins lumânările de la preoţi. Noi nu am mai intrat, ci ne-am urmat plimbarea.

La biserica românească se adunaseră mulţi oameni. Preţul lumânărilor crescuse de la un euro, la doi euro bucata. Începuse să plouă. A fost îmbulzeală. Am fost stropită şi picată cu ceară pe toată haina. Din păcate nu am mai putut sta până la sfârşit şi nici lumânările nu le-am ţinut aprinse până acasă. Aici este curios ca un om să se întoarcă noaptea acasă având o lumânare aprinsă în mâini. Chiar dacă ar fi Paştele.

miercuri, 14 aprilie 2010

Marché aux puces de Saint-Ouen

Era pe vremuri un magazin care se numea "La păduchele de aur" unde se găseau tot felul de obiecte ieftine, cu defecte sau ieşite din modă, refuzate la export sau rămase pe stoc. Îmi plăcea mult să merg cu bunica şi să scotocim prin lucruri. Fiecare vizită se lăsa cu lacrimi şi ifose din partea mea pentru că vedeam cine ştie ce haină pe care bunica nu voia să mi-o ia.
Cu un nod în gât am plecat şi în acea sâmbătă de la Marché aux puces după ce am străbătut oraşul de la sud la nord ca să ajungem acolo şi după ce am trecut, nu fără prudenţă, printr-un bazar care aducea cu cel din Colentina, numai că vânzătorii de chinezării erau cu toţii africani.
La Saint-Ouen se întâlnesc trei zile pe săptămână - sâmbătă, duminică şi luni - anticarii cu ştaif ai Parisului şi îşi scot la aer toată marfa care mai de care mai preţioasă şi mai veche. E un fel de târg de antichităţi deschis la sfârşit de săptămână pentru amatorii de lucruri cu patină. Mai găseşti şi câteva gioarse mai ieftine. Eu nu mi-am permis să cumpăr decât nişte cărţi la 2 euro şi să-mi umezesc ochii prin vitrine după argintării, bijuterii, ceramică, ceasornice sau jucării.











şi pentru că am văzut o grămadă de dicuri cu el la Marché aux puces...




Serge Gainsbourg, Elisa

marți, 13 aprilie 2010

Le Vendredi saint

În Vinerea Mare, dacă eram la Bucureşti, aş fi mers cu tot familionul la cimitir. Anul acesta, Vinerea Mare a fost Le Vendredi saint. Pentru a păstra tradiţia, ba mai mult, pentru a o respecta şi „în exil”, în acea zi „am ocolit” câţiva morţi celebri, unii odihnind la Montparnasse, alţii în catacombele Parisului.

În Place Denfert-Rochereau, unde se află intrarea în catacombe, veghează un semeţ leu de bronz pe soclul căruia scria A la défense nationale, text care nu m-a lămurit prea mult. M-a intrigat văzându-l în atitudinea lui de paznic al savanei, ajuns chiar în mijlocul unei intersecţii cu sens giratoriu, ocolit zilnic de maşini şi motorete. Azi am citit pe un site că de fapt statuia este o replică la scară mai mică a celebrei statui Le lion de Belfort, sculptată de Frédéric-Auguste Bartholdi, cel care a realizat şi mult mai celebra Statuie a Libertăţii de la New-York.



L-am tot privind aşteptând la obişnuita coadă pe trei rânduri care semnalează muzeele la Paris. Ei bine, da, catacombele au ajuns şi ele muzeu. Dacă sute de ani au fost nişte simple cariere de mină din care se extrăgea piatra de construcţie, după 1780 au fost transformate în osuar pentru milioane de morţi care au fost deshumaţi din cimitirele Parisului printre aceştia Danton, Robespierre, Lully, Rabelais, Madame de Pompadour, Montesquieu, La Fontaine, Pascal, Rameau. Oameni care odinioară se plimbau prin încăperile de la Verailles, au ajuns anonime oase şi tigve aşezate ordonat şi cu model în galeriile umede aflate la 20 de metri sub şosea. Am cam mers vreo 2 km prin subteran, înconjuraţi de pereţi de tibii, de femururi sau de cranii. Am ieşit în cu totul alt loc decât am intrat, după ce am urcat câteva zeci de trepte. Am ieşit într-un loc care semăna întru-ceva cu strada Pitar Moş din Bucureşti. Până la cimitirul Montparnasse a trebuit să luăm metroul câteva staţii. Apoi am mai mers pe jos pe nişte străduţe tihnite chiar dacă de pe trotuarul de vizavi de o şcoală o fată a strigat la un băiat să vină mai repede că altfel îi va smulge părul din cap fir cu fir.



Aş fi vrut ca prin cimitir să mă plimb altfel, oprindu-mă la câteva pietre funerare, să citesc epitaful... Dar vizita noastră a fost ceva altfel decât credeam că va fi. După ce ne-am însemnat câteva nume pe lista format A4 pe care am primit-o la intrare, am început să căutăm. Pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir i-am găsit repede, fiind chiar aproape de intrare. Ştiu că am văzut într-un film de ce pun oamenii biletele de autobuz pe mormintele celebrităţilor, dar am uitat complet. Pe mormântul lor erau destul de multe bilete şi câteva flori. Următorul pe listă a fost Tristan Tzara. Cam atunci a apărut de nicăieri bătrânul. Îmbrăcat în haine cenuşii, m-a speriat la început, dar după ce am vorbit mai multe, nu mi-a mai fost teamă. El ne-a fost ca un ghid prin cimitir. Ne-a dus la mormintele lui Beaudelaire, Cortazar, Brâncuşi, Cesar, Cioran, Ionesco, ba chiar şi la Visarion Puiu. Ne-a vorbit despre Jean Seberg şi Romain Gary, despre Niki de Saint Phalle şi Jean Tinguely, despre pasărea făcută din bucăţi de oglindă şi un epitaf misterios scris sub ea: A mon ami Jean Jacques un oiseau qui s’est envole trop tôt. Tot el ne-a arătat unde este Sărutul lui Brâncuşi tocmai când a început să plouă şi a trebuit să ne despărţim. Mă tot gândesc la omul acela amabil, mirosind suav a flori de câmp şi a linişte. Cine o fi fost? Cum o fi trăit? A zis că şi-a luat şi el un loc de veci la Montparnasse. Doar atât ştiu despre el. Ştiu unde şi-a ales moartea.



Deşi a început să plouă şi să bată un vânt care ne întorcea umbrelele pe dos, ziua ni s-a mai înveselit puţin. Am colindat prin Galeries Lafayette de la Montparnasse. Am băut un suc la celebra Closerie des Lilas în acelaşi loc în care prefera să stea André Breton. Am luat metroul până la staţia terminus Boulogne - Pont de Saint-Cloud unde, pe un soare blând de primăvară, ne-am plimbat prin grădinile muzeului Albert Kahn. Deşi mai era puţin timp până la închidere, tot ne-am uitat la câteva filme făcute la început de secol XX în Bretania.



Seara târziu am ajuns la biserica românească Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, în Cartierul Latin. Am cântat Prohodul, am înconjurat biserica, aşa cum se obişnuieşte, trecând cu procesiunea pe bulevard după ce s-a oprit circulaţia pe un sens de mers, am ascultat predica preotului şi ne-am întors acasă cu flori.
Bonjour tristesse
un film cu Jean Seberg
cântă Juliette Greco

luni, 12 aprilie 2010

Tot despre...

Il est cinq heures Paris s'eveille

Jacques Dutronc

Scrie-mi pe perete

Facebook are grijă de relaţia mea cu "prietenii" de aceea îmi trimite tot felul de sugestii. De exemplu, cutare e fan nu ştiu ce/cine, devino şi tu fan. Sau nu ştiu cine "ar avea nevoie de o fotografie de profil"... Iar cea mai gogonată:

Muzeul Taranului Roman
Reia legătura,
Trimite-i un mesaj!

Şi când te gândeşti că azi am confirmat peste 450 de prieteni MŢR. Şi asta după două săptămâni de concediu.

duminică, 11 aprilie 2010

Jurnal parizian - partea III

A patra zi: soare şi chef de plimbare

Musée National du Moyen Age - thermes gallo-romains et l'hôtel des abbés de Cluny à Paris nu era pe lista mea. A apărut dintr-o potriveală sau pentru că aşa a dat Dumnezeu. În muzeu la ora aceea matinală nu erau decât vreo două clase de copii veniţi să înveţe istorie la faţa locului. Nu a fost prima şi nici ultima întâlnire cu grupuri de copii prin muzee. Cred că este o practică frecventă la francezi. Profesoara stă în picioare, copiii se aşează turceşte pe jos, în semicerc în faţa unei vitrine sau a unui tablou şi mai treci dacă poţi. În schimb te amuzi ascultând ce răspunsuri dau cei mici la întrebările profei.



Muzeul este interesant pentru cei care studiază istoria medievală a Franţei. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult în anul I de facultate, când făceam cursul de Littérature française du Moyen Âge cu profesorul Ioan Pânzaru. Ce e de văzut aici? Piesa de rezistenţă se pare că este seria de şase tapiserii de secol XV, intitulată La Dame à la licorne. Cinci dintre ele ilustrează câte un simţ, a şasea, mai greu de interpretat, se numeşte A mon seul désir. Interesant este că tapiseriile au fost remarcate de George Sand în castelul Boussac. Scriitoarea l-a făcut atent pe amantul său de atunci, inspectorul de monumente istorice, Prosper Mérimée, cunoscut nouă mai ales ca autor al romanului istoric Chronique du règne de Charles IX. Acesta a declarat pe dată La Dame à la licorne monument istoric. Asta se întâmpla pe la 1841. După vreo 40 de ani tapiseria va fi cumpărată de muzeu şi va intra în colecţia acestuia. Era anul 1882.

În afară de tapiserii, la Musée National du Moyen Age am mai văzut sculpturi gotice, bijuterii, obiecte de cult, icoane (ei le numesc „peintures françaises, anglaises, allemandes, espagnoles et flamandes du XIVe siècle au XVIe siècle”), vitralii, arme, mobilier şi chiar jucării. Am ieşit la lumină un pic cam ameţită, venită parcă dintr-o altă lume şi ajunsă într-un loc care nici acesta nu-mi era prea familiar. Mi-am mai revenit colindând în sus şi-n jos cele patru etaje ale libăriei Gilbert Joseph de pe Boulevard Saint-Michel. Asta mi-a luat mai mult de o oră. Apoi am mai intrat în câteva anticariate, în magazine, am privit trecătorii, am văzut că o felie de pizza era 5 euro, m-am oprit puţin şi pe la buchinişti, am văzut Sena curgând sub pont au Double şi am intrat la Notre Dame după ce am stat la o coadă spaniolo-japoneză destul de lungă, dar care s-a mişcat repede.



Ziua a patra a început practic după prânz când ne-am plimbat cu Bateau Muche, apoi am luat-o pe jos, pe cheiul Senei, de la Notre Dame la Louvre, de la Louvre la Place de la Concorde prin Jardin des Tuileries, de acolo pe Champs-Élysées până la Arcul de Triumf intrând în magazine, mâncând baghetă abia scoasă din cuptor. Ne-am întors pe avenue George V şi am ajuns din nou pe cheiurile Senei la poalele Turnului Eiffel pe care nu l-am escaladat decât cu privirea la apus de soare. Apoi am mai luat-o pe un pod, am mai urcat o colină de unde am avut o panoramă frumoasă cu turnul şi Sena. A fost soare, a fost frumos, ziua următoare a plouat din nou.

vineri, 9 aprilie 2010

Jurnal parizian - partea II

M-am întors de câteva zile de la Paris, dar tot visez că deambulez prin muzee căci acolo oriunde te-ai întoarce, orice ai face, nu se poate să nu dai de vreo expoziţie. Timp să ai şi bani să ai că de văzut ai ce vedea. Toată lumea ştie de Louvre şi poate că şi de Orsay. Mai puţini de Centre Pompidou chiar dacă arhitectura high-tech te-ar putea face atent. Apoi sunt muzeele dedicate artiştilor precum Eugène Delacroix, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi, Antoine Bourdelle sau Picasso. Dacă te plimbi pe malul Senei mai dai şi de Quai Branly, de Muzeul Modei, de Muzeul Marinei sau de Institutul Lumii Arabe, nemaipunând la socoteală Grand Palais, Petit Palais şi Palais de Tokyo unde sunt tot felul de expoziţii temporare. În sfârşit, cred că nici parizienii nu mai ştiu ce muzee şi colecţiilor mai sunt prin urbea lor. Sau poate că aş fi surprinsă aflând că ştiu. Şi asta pentru că în Franţa se mai găsesc bani pentru publicitate. Cum ieşi din avion, din metrou, din autobuz, dai cu nasul de afişe imense pentru muzee, expoziţii sau piese de teatru. E imposibil să nu afli despre expoziţia Edvard Munch ou l'Anti-Cri, de exemplu, pentru că pe botul fiecărui autobuz din Paris este lipit câte un autocolant care-ţi aminteşte de ea. Mă declar invidioasă.

A treia zi: Montmartre, Espace Dali, Centre Pompidou

În Montmartre am ajuns dimineaţa devreme şi am coborât din metrou chiar în faţa Moulin Rouge-ului puţin spectaculos la acea oră. Un pic mai încolo, am dat de un alt muzeu. Oare ce se potrivea mai bine cu împrejurimile decât Le Musée de l'érotisme de Paris, deschis 7 zile din 7, de la 10 dimineaţa la 2 dimineaţa, flancat de două statui grase şi frumoase, un el, pater familias şi o ea, muza visătoare.





Până în deal, nu poţi să nu cumperi un suvenir chinezesc cu Parisul de la arabii care te îmbie care mai de care cu reduceri. La poalele dealului, găseşti cinci turnuri Eiffel la numai un euro. Mai sus, cu un euro nu mai poţi lua decât trei turnuri Eiffel pentru că aerul se rarefiază şi puterea de cumpărare a banului scade. De pe deal oraşul se vede minunat, iar Bazilica Sacré-Coeur chiar pare a fi o inimă a Parisului prin care se scurg turiştii: prin ventriculul stâng cei care intră, iar prin ventriculul drept cei care ies oxigenaţi de aerul sacru.
În spatele bazilicii şerpuiesc câteva străduţe pe care dacă-o apuci vei ajunge în locul acela boem despre care nu se poate să nu fi aflat din filmele americane. Cafenele şi terase, galerii de artă şi artişti care creionează în picioare portrete de turişti la minut închegând şi o conversaţie cu modelul. Un afiş albastru şi două săgeţi te îndreaptă spre un loc mai puţin cunoscut al Parisului, aproape ascuns printre străduţe, copaci şi cafenele: Espace Dali. Un muzeu particular dedicat lui Salvador Dali care are în colecţie peste 300 de lucrări mai ales sculpturi şi gravuri, dar şi celebra canapea având forma buzelor actriţei Mae West.



Expoziţia Dali a fost doar păhărelul de tărie pe care-l iei înainte de o masă copioasă pentru a-ţi creşte apetitul. Iar meniul a fost făcut de Centrul Pompidou.

Atelierul lui Constantin Brâncuşi

Ceea ce nu ştiam, dar bănuiam, era faptul că atelierul situat acum în Piazza du Centre Pompidou nu este cel original. Cu un an înainte de moartea sa, Brâncuşi a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris atelierul din Montparnasse cu tot ce se afla în el, cu condiţia de a fi reconstituit întocmai cum l-a gândit artistul. Mutarea şi reaşezarea obiectelor din atelier – opere de artă, schiţe, mobilier, unelte, cărţi şi discuri – într-un spaţiu deschis publicului larg a fost o provocare pentru arhitectul Renzo Piano pentru că Brâncuşi era foarte atent la relaţia obiectului cu spaţiul în care este expus, la felul cum cade lumina, la legătura care se crea între sculpturile sale. Locul în sine mi s-a părut rece şi ascuns, strivit de schelăria de oţel şi plastic colorat de alături dar, în acelaşi timp, bine protejat de zumzăiala bulevardului. Acolo ne-am şi dat întâlnire cu o veche prietenă şi colegă de facultate cu care am străbătut în lung şi-n lat atelierul, biblioteca şi apoi cele trei etaje cu expoziţii ale Pompidou-ului.

elles@centrepompidou

La al patrulea etaj al Centrului Pompidou, în mai 2009, s-a deschis o expoziţie dedicată femeilor-artiste din secolul XX până în prezent. Ca să le vezi pe toate şi să le digeri bine, două ore nu sunt de ajuns. Ce am notat eu în carneţel au fost:
Gisele Freund, Virginia Woolf, Londra, 1939;
Dora Maar;
Eva Hesse, Sans Titre, 1970, operă neterminată;
Dorothea Tanning, Chambre 202, Hôtel du Pavot, 1970;
site-ul www.guerrillagirls.com;
Jana Sterbak, Vanitas - Robe de chair pour albinos anorexique, 1955.



Au mai fost câteva care mi-au plăcut sau m-au contrariat, dar îmbulzeala din expoziţie mi-a cam tăiat pofta de culturalizare. La etajul următor nu mai era aşa multă lume şi am avut răgaz să văd pe-ndelete Matisse, Braque, Picasso, Kandinsky, Chagall, Otto Dix, Victor Brauner, Man Ray, Modigliani, din nou Dali, Foca lui Brâncuşi, Giacometti şi mulţi, mulţi alţii aşezaţi frumos pe curente artistice. Şi era cât pe ce să uit să intru în sala în care, sub o vitrină se odihnea pişoarul lui Marcel Duchamp, dar m-am întors special pentru a-mi pune, mai în glumă, mai în serios, poetica întrebare Qu'est-ce qu'une œuvre d'art?



La ultimul etaj mi-am încheiat ziua muzeografică, târziu de tot, cu puţin înainte de închiderea muzeului, adică fix la ora 9, cu Lucian Freud – Atelierul. O expoziţie temporară de care francezii sunt foarte mândri pentru că o găzduiesc. Bunicul Sigmund Freud trebuie să fie şi el mândru de nepotul său, pictor talentat, bun englez, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani. Expoziţia Lucian Freud va mai sta la Paris până pe 19 iulie, dar deja are foarte mulţi vizitatori, francezii fiind mari amatori de artă şi de muzee pentru că aşa-mi explic cozile lungi de la intrare. Venit din România cozilor la alimente nu m-aş mira ca un proaspăt ajuns la Paris, în anii 90 să se aşeze la o astfel de coadă şi să întrebe neaoş: ce se dă?
La Lucian Freud s-au dat vreo 50 de picturi de mari dimensiuni, lucrate în atelier, după model. Împărţită cartezian în patru părţi, expoziţia începe destul de doux cu peisaje-vederi ale grădinii şi continuă cu autoportrete, se ajunge la reinterpretări ale maeştrilor Chardin şi Cézanne şi se încheie destul de lourd cu portrete minuţios lucrate pentru că, spune artistul, pictura trebuie să fie carne. "I want paint to work as flesh".

Un reportaj despre expoziţie aici:
http://www.youtube.com/watch?v=uZ0iV7_azaE&feature=related

Jurnal parizian - partea I

La Paris cerul este mult mai aproape de pământ. Dacă la Bucureşti m-am obişnuit cu un cer alb, fără nori, ca o fosă căscată în atmosferă, care-ţi dă impresia unui oraş plasat direct în univers, la Paris norii sunt atât de aproape încât dacă ai întinde mâna, ai putea să-i atingi şi să-i gâdili pe burtă. Vreo oră nu am făcut decât să mă uit extatic în sus şi să mă minunez de albastrul clar şi de albul mat, plutind neîntrerupt.

Prima zi: Le salon du livre, la a treizecea ediţie.
Primul şoc: o coadă lungă, cosmopolită şi răsucită la casa de bilete, iar biletul de intrare costa 9 euro. În cazul în care ai fi vrut să ieşi din spaţiul expoziţional şi să revii după un timp trebuia să o iei de la capăt: coadă plus încă 9 euro. Locul unde se ţine Le salon du livre se aseamănă cu Pavilionul central de la Romexpo numai că este ceva mai mare, cu mai multe spaţii pentru evenimente şi culoare mai largi ceea ce îl face să pară mai aerisit şi pe alocuri pustiu. Am văzut multe standuri fără clienţi, printre care şi cel al României. Doar la Gallimard ce se mai înghesuia lumea ca să caute Livre de poche. Cărţile mi s-au părut scumpe, dar nu m-a lăsat inima să nu-mi iau vreo două, trei aşa cât să nu-mi pară rău că am plătit intrarea. Reduceri semnificative nu am prea văzut, doar că am primit bonus o carte uşurică şi prostuţă cu care m-am delectat juma de oră, la întoarcere în ţară, pe aeroportul Beauvais, când a trebuit să aşteptăm „dezamorsarea” unui bagaj suspect fapt care ne-a întârziat plecarea, dar asta e o altă poveste.



A doua zi: Versailles
Excursia la Versailles a fost cadoul de ziua mea, primit cu întârziere, dar şi cu mare bucurie.
Al doilea şoc cultural: coada de la intrare. Cea mai şerpuită, cea mai cosmopolită, cea mai descurajantă pe care am putut s-o văd vreodată. Lume ca la un concert rock, copii de toate vârstele ţipând, alergând, jucându-se, plictisindu-se. Soluţia: am intrat prin faţă, profitând de o ruptură ce se crease în rând. Au urmat apoi coadă la toaletă, coadă la intrarea la fiecare din sălile deschise spre vizitare, coadă la ieşire, coadă la suveniruri, coadă la plecare. Numai în curtea interioară nu era coadă. Începuse să plouă aşa că lumea s-a cam împrăştiat care încotro şi puţini au mai rămas să se plimbe prin grădina franceză a palatului despre care am citit când eram în facultate, în cartea Despre grădini şi modurile lor de folosire, scrisă de Dolores Toma, profesoara noastră de literatură franceză de secol XVII.



După ce am străbătut imensul parc străjuit din metru-n metru de statui, copii ale celebrelor statui antice, am ajuns să vizităm şi domeniul Mariei Antoaneta, şi Le Grand Trianon, palatul în care s-a semnat Tratatul de la Trianon. Ar fi trebuit să mă declar impresionată de toate mobilele aurite, de tablourile imense, de statuile de marmură, de fântânile cântătoare de Lully, de arbuştii tăiaţi cu model ca nişte canichi vegetali, de stucaturile dantelate, de dantelele fine, de Louis XIV însuşi pictat, sculptat, turnat în bronz, pe tron, pe cal, în sala de bal, la război.



Dar până la urmă cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut câteva din fotografiile prezente în expoziţia Versailles photographié 1850-2010. Printre imagini semnate Eugène Atget, Man Ray, Brassaï, André Kertész, Jacques-Henri Lartigue, Dora Maar, Robert Doisneau, Henri Cartier-Bresson, Robert Polidori… l-am regăsit şi pe Constantin Brâncuşi.



Expoziţia nu debordează de creativitate muzeografică, însă unele fotografii sunt o bucurie în sine, iar altele sunt de-a dreptul surprinzătoare, de exemplu, cea în care Fred Astaire dansează în faţa castelului. În Franţa, oricât de banală ar fi o expoziţie, cam peste tot apare numele comisarului expoziţiei, ca să ştie lumea cu cine are de-a face, pe cine să laude sau pe cine să blameze. Iar despre expoziţie asta nu s-a scris numai de bine, dar tot merită vizitată pentru că palatul pare mai frumos văzut în fotografii. În realitate, mie mi s-a părut de prost gust.

Le Roi Danse, regia Gérard Corbiau



Va urma.

În postările următoare se va vorbi mult despre muzee, mai puţin despre parcuri, ceva mai interesant despre eroi şi morminte, iar la final despre... Voi vedea eu atunci despre ce.

joi, 8 aprilie 2010

La Seine



Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu'il m'en souvienne
La joie venait toujours après la peine

duminică, 28 martie 2010

Pe picior de plecare

Ca să mai acopăr din neliniştea plecării, m-am dus azi la film. Pe o ploaie care de obicei mă determină să stau acasă, am fost la Eu când vreau să fluier, fluier. În sala de cinematograf s-a auzit tot timpul picurând din tavan, iar lumea a fost cam răruţă şi zgribulită. În acelaşi loc, la aceeaşi oră, tot duminica, la Poliţist, adjectiv, sala a fost destul de plină, iar la Concertul, a fost înghesuială. Mă aşteptam să nu mai prind loc azi, după atâta mediatizare câtă i s-a făcut filmului ăsta şi regizorului Florin Şerban apărut de nicăieri direct cu un urs de argint în braţe. Dar uite că au fost locuri pe alese. O sală aerisită, care la final a devenit chiar rece.
Însă nu succesul de la Berlinale m-a stârnit să văd filmul, ci titlul însuşi. Mi se pare a fi un titlu puternic, iar repetat de câteva ori începe să te enerveze sau mai bine, să te provoace, să te stârnească. Pare o chemare la luptă, o invocare dintr-un dans ritual, pare scornit de o lume primitivă. Este unul din titlurile acelea care există şi independent de film. Întâlnite foarte rar în cinematografie, excelează în literatură. Există cărţi cu un titlu superb pe care ţi-e teamă să le citeşti pentru că subiectul ar putea să te dezamăgească. Cam aşa se întâmplă şi cu Eu când vreau să fluier, fluier. Se pare că Florin Şerban a stat mult în dubiu dacă să păstreze sau nu titlul piesei de teatru a Andreei Vălean după care s-a făcut filmul. Iar acesta nu este de fapt decât continuarea unei întrebări deschise dintr-un chestionar care se aplica deţinuţilor în penitenciar: Eu când vreau...
Pe undeva este adevărat că poţi percepe un film după impresia cu care ai rămas după ultimul film văzut. Adică dacă ultimul film văzut a fost Avatar, Eu când vreau să fluier, fluier ţi se poate părea prăfuit. Dacă îl vezi după Un Prophète, parcă nu e cu totul pierdut.
Per ansamblu mi-a plăcut, nu pot zice că am dat banii degeaba. Ce nu mi-a plăcut este mai uşor de spus: interpretarea Clarei Vodă – s-a străduit, dar numai din părul blond nevopsit la rădăcină, din afişarea ostentativă a unghiilor carmin şi din haine strâmte nu poţi face o mamă denaturată sau „o curvă” aşa cum o numeşte Silviu. Din gesturi, din voce, Clara Vodă juca o femeie cu facultate, nu o îngrijitoare la un hotel. I-a scăpat un amănunt esenţial: se întâmplă frecvent ca un român care stă o vreme în Italia să împrumute accentul italienesc. Or mama lui Silviu stătuse acolo 8 ani şi se întorsese vorbind o română curată, de Bucureşti, nici măcar de Brăila de unde era de fel şi unde se mai simte dialectul moldovenesc. Cum ar fi fost un astfel de personaj dacă ar fi fost jucat bine? Nu ni s-ar fi părut ridicol decât poate la început sau chiar deloc. În paranteza fie spus nu cred că nu am ajuns să studiem prea bine limba română vorbită de emigranţi. Ce grozăvii am putea descoperi! Ce savoare lingvistică!... Am încheiat paranteza.
Peste alte neplăceri legate de acest film pot trece mai uşor:
interpretarea copilului, fratele cel mic al lui Silviu e scuzabilă;
filmatul cu camera pe umăr, care a ajuns o marcă a noului val al cinematografiei româneşti, nici asta nu e prea grav, încă nu s-a perimat de tot;
Mihai Constantin citind prea teatral procesul verbal sau actul acela de încarcerare a lui Silviu;
penultima scenă care aducea puţin cu Coffee and Cigarette de Jim Jarmusch, mi se pare frustrant de săracă. Dialoguri proaste. Poate că actriţa principală e vinovată, poate scenariul. Nu ştiu.
coloana sonoră se încadrează şi din nou merge pe firul noului val: muzică uşoară, muzică ţigănească, vechituri cu iz nostalgic, anii 80.
ce mi-a plăcut în cele din urmă? Jocul actorilor secundari, deţinuţii, neprofesionişti care erau chiar mai naturali decât cei profesionişti încurcaţi sau obsedaţi de camera de filmat, după caz.
locul unde s-a filmat a fost bine găsit: un fost CAP sau cam aşa ceva, cu camere salubre, folosite vara pentru muncitorii cu ziua.
lipsa de dicţie a lui George Pistereanu care m-a făcut să fiu foarte atentă ca să pot înţelege, iar pe alocuri am intuit ce spunea.
scena finală, nesângeroasă, nemelodramatică, o predarea demnă, cu mâinile la ceafă. O ceafă mult prea filmată. Şi dacă ceafa era personajul principal până la urmă?