Spuneam că i s-a făcut atâta publicitate expoziţiei Edvard Munch ou l'Anti-Cri încât am fost invidioasă pe francezi că au avut bani pentru toate afişele, autocolantele şi machetele acelea. Însă de cum am văzut primul afiş mi-am zis: mă duc!
Dar nu m-am dus, doar am ajuns. Colindasem jumătate de zi prin Musée du quai Branly, am plecat de la Louvre unde era o coadă îmbârligată prin toată curtea şi am luat-o la pas prin grădinile Tuileries. Am cotit la dreapta, la un moment dat şi am ajuns în piaţa Vendôme unde se află o coloană care aduce bine cu Columna lui Traian, numai că nu a fost ridicată pentru a celebra victoria în războaiele dacice şi nici pentru a venera un împărat roman, ci pentru a comemora bătălia de la Austerlitz şi pentru a-l slăvi pe învingătorul Napoleon.
Până la église de la Madeleine nici nu mai ştiu dacă am mers mult sau puţin că la pofta mea de colindat nu pot aprecia distanţele. Ştiu doar că în faţa bisericii, undeva pe o stradă laterală am văzut că scria mare cât să atragă atenţia oricui : Pinacothèque de Paris. Asta se chema că ajunsesem fără să vreau chiar în locul în care era mult-trâmbiţata expoziţie Munch.
Despre pictor nu ştiam decât că este expresionist şi că a pictat Strigătul, celebrul tablou aventuros furat şi recuperat. Iar expoziţia aceasta, am aflat citind însemnările de pe pereţi, s-a realizat tocmai pentru a mai face lumină în jurul lui Munch, pentru a arăta şi alte opere ale sale şi pentru a şterge imaginea aceasta a lui de pictor al unui singur tablou.
Vizitarea expoziţiei a fost o experienţă bizară pentru mine. Învăţată cu săli goale, cu spaţii largi în care dacă se află două-trei persoane contemplative, la Munch atmosfera era cu totul alta. În nişte încăperi strâmte se înghesuiau câţiva zeci de oameni care priveau încolonaţi tablourile. Am stat la coadă ca să citesc textele de prezentare ale sălilor. Am stat la coadă ca să privesc fiecare tablou în parte, iar când am vrut să mă întorc pentru a revedea un tablou, am fost întoarsă amabil din drum pentru că nu mai era voie. Trebuia să respectăm săgeţile care ne ghidau de la o sală la alta. Am urcat, am coborât, ca la o procesiune, mergând în rând şi zăbovind cât zăboveau şi alţii.
După ce am vizitat această expoziţie în stilul acela consumist, fordist, mi-am dat seama că în spatele meu nu numai că se închideau uşile sălilor şi supraveghetorii de pregăteau de plecare, ci că se închidea o lume care poate că nu-mi va mai fi accesibilă niciodată. Dar oare mi-a fost accesibilă vreodată?
Un reportaj aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu