miercuri, 21 aprilie 2010

Legendă

Fără cafea.
Fără tutun.
Fără bilet.
Fără bani.
Fără ochelari.
Fără alcool.
Fără zahăr.
Fără timp.
Fără frontiere.
Fără proteine.
Fără lumânare.
Fără intermediari.
Fără rost.
Fără lumină.
Fără filtru.
Fără secrete.
Fără ciocolată.
Fără mişcare.
Fără soţ.
Fără reţetă.
Fără fir.
Fără aminoacizi.
Fără avans.
Fără scăpare.
Fără efort.
Fără glorie.
Fără număr.
Fără fond.
Fără tine.

marți, 20 aprilie 2010

Que reste-t-il de nos amours



un remix al piesei lui Charles Trenet din 1942.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Eyjafjallajökull

Când jucam spânzurătoarea, la şcoală mai ales, ne plăcea să ne încuiem folosind cuvinte exotice, greu de dibuit chiar şi având multe indicii. Unul rămas celebru a fost Popocatépetl. De cum l-am auzit pentru prima oară rostit de profesorul de geografie, ne-a plăcut. Era funny, era copilăresc, era un vulcan mexican care ne-a rămas în minte şi cu care ne jucam cu bucurie, deşi nu mai spânzura pe nimeni.
De câteva zile încoace alt vulcan ar trebui să fie pe buzele tuturor. A pus Europa pe patru roţi la propriu. A provocat un nor care a acoperit aproape tot continentul. A stârnit mânia călătorilor şi a oamenilor de afaceri din turism. A blocat aeroporturi. În fine, merita să i se pronunţe numele. Dar cine poate să-i pronunţe numele? I se spune cu sfială „vulcanul islandez” aşa cum babele la ţară vorbesc despre „ucigă-l-toaca”. Eyjafjallajökull !!!
Un cuvânt bun pentru spânzurătoare.

vineri, 16 aprilie 2010

Munch din întâmplare

Spuneam că i s-a făcut atâta publicitate expoziţiei Edvard Munch ou l'Anti-Cri încât am fost invidioasă pe francezi că au avut bani pentru toate afişele, autocolantele şi machetele acelea. Însă de cum am văzut primul afiş mi-am zis: mă duc!
Dar nu m-am dus, doar am ajuns. Colindasem jumătate de zi prin Musée du quai Branly, am plecat de la Louvre unde era o coadă îmbârligată prin toată curtea şi am luat-o la pas prin grădinile Tuileries. Am cotit la dreapta, la un moment dat şi am ajuns în piaţa Vendôme unde se află o coloană care aduce bine cu Columna lui Traian, numai că nu a fost ridicată pentru a celebra victoria în războaiele dacice şi nici pentru a venera un împărat roman, ci pentru a comemora bătălia de la Austerlitz şi pentru a-l slăvi pe învingătorul Napoleon.
Până la église de la Madeleine nici nu mai ştiu dacă am mers mult sau puţin că la pofta mea de colindat nu pot aprecia distanţele. Ştiu doar că în faţa bisericii, undeva pe o stradă laterală am văzut că scria mare cât să atragă atenţia oricui : Pinacothèque de Paris. Asta se chema că ajunsesem fără să vreau chiar în locul în care era mult-trâmbiţata expoziţie Munch.
Despre pictor nu ştiam decât că este expresionist şi că a pictat Strigătul, celebrul tablou aventuros furat şi recuperat. Iar expoziţia aceasta, am aflat citind însemnările de pe pereţi, s-a realizat tocmai pentru a mai face lumină în jurul lui Munch, pentru a arăta şi alte opere ale sale şi pentru a şterge imaginea aceasta a lui de pictor al unui singur tablou.
Vizitarea expoziţiei a fost o experienţă bizară pentru mine. Învăţată cu săli goale, cu spaţii largi în care dacă se află două-trei persoane contemplative, la Munch atmosfera era cu totul alta. În nişte încăperi strâmte se înghesuiau câţiva zeci de oameni care priveau încolonaţi tablourile. Am stat la coadă ca să citesc textele de prezentare ale sălilor. Am stat la coadă ca să privesc fiecare tablou în parte, iar când am vrut să mă întorc pentru a revedea un tablou, am fost întoarsă amabil din drum pentru că nu mai era voie. Trebuia să respectăm săgeţile care ne ghidau de la o sală la alta. Am urcat, am coborât, ca la o procesiune, mergând în rând şi zăbovind cât zăboveau şi alţii.
După ce am vizitat această expoziţie în stilul acela consumist, fordist, mi-am dat seama că în spatele meu nu numai că se închideau uşile sălilor şi supraveghetorii de pregăteau de plecare, ci că se închidea o lume care poate că nu-mi va mai fi accesibilă niciodată. Dar oare mi-a fost accesibilă vreodată?

Un reportaj aici.

joi, 15 aprilie 2010

Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre!

Nu ştiu unde am citit sau poate că am auzit la radio sau a fost doar în imaginaţia mea faptul că Théâtre de la Huchette ar avea sediul undeva la periferia Parisului, într-un loc neumblat de oameni şi cu atât mai mult un loc care să te facă să devii, din simplu parizian sau turist, spectator de teatru.
Când ne-am dus să cumpărăm bilete, am avut surpriza să aflu că teatru cu pricina este chiar în buricul târgului, aproape de Notre Dame, pe o străduţă pietonală intens circulată care se aseamănă întrucâtva cu strada Şelari, pe care se află multe cafenele, restaurante, bodegi şi boulangeries cu patroni cosmopoliţi care îşi vorbesc unul altuia nu peste gard, ci peste stradă în auzul tuturor sau care te îmbie să le treci pragul. Acolo, în iureşul acela de oameni de toate mărimile şi culorile, între o şaormerie şi un restaurant, într-o clădire discretă, sub o firmă ca de cinematograf, se cască o ferăstruică de unde poţi să-ţi iei bilet la cele două piese de Ionesco care se joacă din 1957 cu acelaşi decor şi cam cu aceiaşi actori.
Uşa de la intrarea este de tablă, sala este mică, iar biletul nu e cu loc pentru că de oriunde ai sta vezi bine pe scenă. Noi am luat bilet la Cântăreaţa cheală . Piesa a durat doar o oră, dar la final am ieşit revigorată din sală şi bine dispusă. Am văzut că şi alţi spectatori erau veseli, ba unii chiar repetau cu obstinaţie şi pe diferite tonuri Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre! Et quelle coïncidence!

Era sâmbătă seara, magazinele se închideau, tinerii se plimbau pe Boulevard Saint-Michel şi noi la fel. Mai târziu aveam să ne ducem la biserica din apropiere pentru că începea slujba de Paşte. Dar până atunci aveam să asistăm la ceva cât se poate de bizar pentru noi. În plin Paris, pe rue Saint-Jacques, în faţa bisericii Saint-Jacques-du-Haut-Pas, nişte oameni s-au apucat să facă un rug din câteva lemne şi din nişte hârtii pe care erau scrise rugăciuni şi să-i dea foc. A început să miroasă a răşină. Câţiva bătrâni au ieşit din biserică şi s-au adunat în jurul focului care se înteţea. Pentru că bătea şi vântul, câteva hârtii arzând au fost suflate peste şosea şi pe stradă, printre picioarele oamenilor. Cineva ne-a împărţit câte o lumânare. După puţin timp, din biserică au ieşit şi vreo patru preoţi cu lumânări mari în mâini. S-au aşezat în faţa rugului, au binecuvântat şi au aprins din el lumânările cu care veniseră după care au intrat din nou în biserică. Ceilalţi oamenii au intrat şi ei unul câte unul cântând şi şi-au aprins lumânările de la preoţi. Noi nu am mai intrat, ci ne-am urmat plimbarea.

La biserica românească se adunaseră mulţi oameni. Preţul lumânărilor crescuse de la un euro, la doi euro bucata. Începuse să plouă. A fost îmbulzeală. Am fost stropită şi picată cu ceară pe toată haina. Din păcate nu am mai putut sta până la sfârşit şi nici lumânările nu le-am ţinut aprinse până acasă. Aici este curios ca un om să se întoarcă noaptea acasă având o lumânare aprinsă în mâini. Chiar dacă ar fi Paştele.

miercuri, 14 aprilie 2010

Marché aux puces de Saint-Ouen

Era pe vremuri un magazin care se numea "La păduchele de aur" unde se găseau tot felul de obiecte ieftine, cu defecte sau ieşite din modă, refuzate la export sau rămase pe stoc. Îmi plăcea mult să merg cu bunica şi să scotocim prin lucruri. Fiecare vizită se lăsa cu lacrimi şi ifose din partea mea pentru că vedeam cine ştie ce haină pe care bunica nu voia să mi-o ia.
Cu un nod în gât am plecat şi în acea sâmbătă de la Marché aux puces după ce am străbătut oraşul de la sud la nord ca să ajungem acolo şi după ce am trecut, nu fără prudenţă, printr-un bazar care aducea cu cel din Colentina, numai că vânzătorii de chinezării erau cu toţii africani.
La Saint-Ouen se întâlnesc trei zile pe săptămână - sâmbătă, duminică şi luni - anticarii cu ştaif ai Parisului şi îşi scot la aer toată marfa care mai de care mai preţioasă şi mai veche. E un fel de târg de antichităţi deschis la sfârşit de săptămână pentru amatorii de lucruri cu patină. Mai găseşti şi câteva gioarse mai ieftine. Eu nu mi-am permis să cumpăr decât nişte cărţi la 2 euro şi să-mi umezesc ochii prin vitrine după argintării, bijuterii, ceramică, ceasornice sau jucării.











şi pentru că am văzut o grămadă de dicuri cu el la Marché aux puces...




Serge Gainsbourg, Elisa

marți, 13 aprilie 2010

Le Vendredi saint

În Vinerea Mare, dacă eram la Bucureşti, aş fi mers cu tot familionul la cimitir. Anul acesta, Vinerea Mare a fost Le Vendredi saint. Pentru a păstra tradiţia, ba mai mult, pentru a o respecta şi „în exil”, în acea zi „am ocolit” câţiva morţi celebri, unii odihnind la Montparnasse, alţii în catacombele Parisului.

În Place Denfert-Rochereau, unde se află intrarea în catacombe, veghează un semeţ leu de bronz pe soclul căruia scria A la défense nationale, text care nu m-a lămurit prea mult. M-a intrigat văzându-l în atitudinea lui de paznic al savanei, ajuns chiar în mijlocul unei intersecţii cu sens giratoriu, ocolit zilnic de maşini şi motorete. Azi am citit pe un site că de fapt statuia este o replică la scară mai mică a celebrei statui Le lion de Belfort, sculptată de Frédéric-Auguste Bartholdi, cel care a realizat şi mult mai celebra Statuie a Libertăţii de la New-York.



L-am tot privind aşteptând la obişnuita coadă pe trei rânduri care semnalează muzeele la Paris. Ei bine, da, catacombele au ajuns şi ele muzeu. Dacă sute de ani au fost nişte simple cariere de mină din care se extrăgea piatra de construcţie, după 1780 au fost transformate în osuar pentru milioane de morţi care au fost deshumaţi din cimitirele Parisului printre aceştia Danton, Robespierre, Lully, Rabelais, Madame de Pompadour, Montesquieu, La Fontaine, Pascal, Rameau. Oameni care odinioară se plimbau prin încăperile de la Verailles, au ajuns anonime oase şi tigve aşezate ordonat şi cu model în galeriile umede aflate la 20 de metri sub şosea. Am cam mers vreo 2 km prin subteran, înconjuraţi de pereţi de tibii, de femururi sau de cranii. Am ieşit în cu totul alt loc decât am intrat, după ce am urcat câteva zeci de trepte. Am ieşit într-un loc care semăna întru-ceva cu strada Pitar Moş din Bucureşti. Până la cimitirul Montparnasse a trebuit să luăm metroul câteva staţii. Apoi am mai mers pe jos pe nişte străduţe tihnite chiar dacă de pe trotuarul de vizavi de o şcoală o fată a strigat la un băiat să vină mai repede că altfel îi va smulge părul din cap fir cu fir.



Aş fi vrut ca prin cimitir să mă plimb altfel, oprindu-mă la câteva pietre funerare, să citesc epitaful... Dar vizita noastră a fost ceva altfel decât credeam că va fi. După ce ne-am însemnat câteva nume pe lista format A4 pe care am primit-o la intrare, am început să căutăm. Pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir i-am găsit repede, fiind chiar aproape de intrare. Ştiu că am văzut într-un film de ce pun oamenii biletele de autobuz pe mormintele celebrităţilor, dar am uitat complet. Pe mormântul lor erau destul de multe bilete şi câteva flori. Următorul pe listă a fost Tristan Tzara. Cam atunci a apărut de nicăieri bătrânul. Îmbrăcat în haine cenuşii, m-a speriat la început, dar după ce am vorbit mai multe, nu mi-a mai fost teamă. El ne-a fost ca un ghid prin cimitir. Ne-a dus la mormintele lui Beaudelaire, Cortazar, Brâncuşi, Cesar, Cioran, Ionesco, ba chiar şi la Visarion Puiu. Ne-a vorbit despre Jean Seberg şi Romain Gary, despre Niki de Saint Phalle şi Jean Tinguely, despre pasărea făcută din bucăţi de oglindă şi un epitaf misterios scris sub ea: A mon ami Jean Jacques un oiseau qui s’est envole trop tôt. Tot el ne-a arătat unde este Sărutul lui Brâncuşi tocmai când a început să plouă şi a trebuit să ne despărţim. Mă tot gândesc la omul acela amabil, mirosind suav a flori de câmp şi a linişte. Cine o fi fost? Cum o fi trăit? A zis că şi-a luat şi el un loc de veci la Montparnasse. Doar atât ştiu despre el. Ştiu unde şi-a ales moartea.



Deşi a început să plouă şi să bată un vânt care ne întorcea umbrelele pe dos, ziua ni s-a mai înveselit puţin. Am colindat prin Galeries Lafayette de la Montparnasse. Am băut un suc la celebra Closerie des Lilas în acelaşi loc în care prefera să stea André Breton. Am luat metroul până la staţia terminus Boulogne - Pont de Saint-Cloud unde, pe un soare blând de primăvară, ne-am plimbat prin grădinile muzeului Albert Kahn. Deşi mai era puţin timp până la închidere, tot ne-am uitat la câteva filme făcute la început de secol XX în Bretania.



Seara târziu am ajuns la biserica românească Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, în Cartierul Latin. Am cântat Prohodul, am înconjurat biserica, aşa cum se obişnuieşte, trecând cu procesiunea pe bulevard după ce s-a oprit circulaţia pe un sens de mers, am ascultat predica preotului şi ne-am întors acasă cu flori.
Bonjour tristesse
un film cu Jean Seberg
cântă Juliette Greco

luni, 12 aprilie 2010

Tot despre...

Il est cinq heures Paris s'eveille

Jacques Dutronc

Scrie-mi pe perete

Facebook are grijă de relaţia mea cu "prietenii" de aceea îmi trimite tot felul de sugestii. De exemplu, cutare e fan nu ştiu ce/cine, devino şi tu fan. Sau nu ştiu cine "ar avea nevoie de o fotografie de profil"... Iar cea mai gogonată:

Muzeul Taranului Roman
Reia legătura,
Trimite-i un mesaj!

Şi când te gândeşti că azi am confirmat peste 450 de prieteni MŢR. Şi asta după două săptămâni de concediu.

duminică, 11 aprilie 2010

Jurnal parizian - partea III

A patra zi: soare şi chef de plimbare

Musée National du Moyen Age - thermes gallo-romains et l'hôtel des abbés de Cluny à Paris nu era pe lista mea. A apărut dintr-o potriveală sau pentru că aşa a dat Dumnezeu. În muzeu la ora aceea matinală nu erau decât vreo două clase de copii veniţi să înveţe istorie la faţa locului. Nu a fost prima şi nici ultima întâlnire cu grupuri de copii prin muzee. Cred că este o practică frecventă la francezi. Profesoara stă în picioare, copiii se aşează turceşte pe jos, în semicerc în faţa unei vitrine sau a unui tablou şi mai treci dacă poţi. În schimb te amuzi ascultând ce răspunsuri dau cei mici la întrebările profei.



Muzeul este interesant pentru cei care studiază istoria medievală a Franţei. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult în anul I de facultate, când făceam cursul de Littérature française du Moyen Âge cu profesorul Ioan Pânzaru. Ce e de văzut aici? Piesa de rezistenţă se pare că este seria de şase tapiserii de secol XV, intitulată La Dame à la licorne. Cinci dintre ele ilustrează câte un simţ, a şasea, mai greu de interpretat, se numeşte A mon seul désir. Interesant este că tapiseriile au fost remarcate de George Sand în castelul Boussac. Scriitoarea l-a făcut atent pe amantul său de atunci, inspectorul de monumente istorice, Prosper Mérimée, cunoscut nouă mai ales ca autor al romanului istoric Chronique du règne de Charles IX. Acesta a declarat pe dată La Dame à la licorne monument istoric. Asta se întâmpla pe la 1841. După vreo 40 de ani tapiseria va fi cumpărată de muzeu şi va intra în colecţia acestuia. Era anul 1882.

În afară de tapiserii, la Musée National du Moyen Age am mai văzut sculpturi gotice, bijuterii, obiecte de cult, icoane (ei le numesc „peintures françaises, anglaises, allemandes, espagnoles et flamandes du XIVe siècle au XVIe siècle”), vitralii, arme, mobilier şi chiar jucării. Am ieşit la lumină un pic cam ameţită, venită parcă dintr-o altă lume şi ajunsă într-un loc care nici acesta nu-mi era prea familiar. Mi-am mai revenit colindând în sus şi-n jos cele patru etaje ale libăriei Gilbert Joseph de pe Boulevard Saint-Michel. Asta mi-a luat mai mult de o oră. Apoi am mai intrat în câteva anticariate, în magazine, am privit trecătorii, am văzut că o felie de pizza era 5 euro, m-am oprit puţin şi pe la buchinişti, am văzut Sena curgând sub pont au Double şi am intrat la Notre Dame după ce am stat la o coadă spaniolo-japoneză destul de lungă, dar care s-a mişcat repede.



Ziua a patra a început practic după prânz când ne-am plimbat cu Bateau Muche, apoi am luat-o pe jos, pe cheiul Senei, de la Notre Dame la Louvre, de la Louvre la Place de la Concorde prin Jardin des Tuileries, de acolo pe Champs-Élysées până la Arcul de Triumf intrând în magazine, mâncând baghetă abia scoasă din cuptor. Ne-am întors pe avenue George V şi am ajuns din nou pe cheiurile Senei la poalele Turnului Eiffel pe care nu l-am escaladat decât cu privirea la apus de soare. Apoi am mai luat-o pe un pod, am mai urcat o colină de unde am avut o panoramă frumoasă cu turnul şi Sena. A fost soare, a fost frumos, ziua următoare a plouat din nou.

vineri, 9 aprilie 2010

Jurnal parizian - partea II

M-am întors de câteva zile de la Paris, dar tot visez că deambulez prin muzee căci acolo oriunde te-ai întoarce, orice ai face, nu se poate să nu dai de vreo expoziţie. Timp să ai şi bani să ai că de văzut ai ce vedea. Toată lumea ştie de Louvre şi poate că şi de Orsay. Mai puţini de Centre Pompidou chiar dacă arhitectura high-tech te-ar putea face atent. Apoi sunt muzeele dedicate artiştilor precum Eugène Delacroix, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi, Antoine Bourdelle sau Picasso. Dacă te plimbi pe malul Senei mai dai şi de Quai Branly, de Muzeul Modei, de Muzeul Marinei sau de Institutul Lumii Arabe, nemaipunând la socoteală Grand Palais, Petit Palais şi Palais de Tokyo unde sunt tot felul de expoziţii temporare. În sfârşit, cred că nici parizienii nu mai ştiu ce muzee şi colecţiilor mai sunt prin urbea lor. Sau poate că aş fi surprinsă aflând că ştiu. Şi asta pentru că în Franţa se mai găsesc bani pentru publicitate. Cum ieşi din avion, din metrou, din autobuz, dai cu nasul de afişe imense pentru muzee, expoziţii sau piese de teatru. E imposibil să nu afli despre expoziţia Edvard Munch ou l'Anti-Cri, de exemplu, pentru că pe botul fiecărui autobuz din Paris este lipit câte un autocolant care-ţi aminteşte de ea. Mă declar invidioasă.

A treia zi: Montmartre, Espace Dali, Centre Pompidou

În Montmartre am ajuns dimineaţa devreme şi am coborât din metrou chiar în faţa Moulin Rouge-ului puţin spectaculos la acea oră. Un pic mai încolo, am dat de un alt muzeu. Oare ce se potrivea mai bine cu împrejurimile decât Le Musée de l'érotisme de Paris, deschis 7 zile din 7, de la 10 dimineaţa la 2 dimineaţa, flancat de două statui grase şi frumoase, un el, pater familias şi o ea, muza visătoare.





Până în deal, nu poţi să nu cumperi un suvenir chinezesc cu Parisul de la arabii care te îmbie care mai de care cu reduceri. La poalele dealului, găseşti cinci turnuri Eiffel la numai un euro. Mai sus, cu un euro nu mai poţi lua decât trei turnuri Eiffel pentru că aerul se rarefiază şi puterea de cumpărare a banului scade. De pe deal oraşul se vede minunat, iar Bazilica Sacré-Coeur chiar pare a fi o inimă a Parisului prin care se scurg turiştii: prin ventriculul stâng cei care intră, iar prin ventriculul drept cei care ies oxigenaţi de aerul sacru.
În spatele bazilicii şerpuiesc câteva străduţe pe care dacă-o apuci vei ajunge în locul acela boem despre care nu se poate să nu fi aflat din filmele americane. Cafenele şi terase, galerii de artă şi artişti care creionează în picioare portrete de turişti la minut închegând şi o conversaţie cu modelul. Un afiş albastru şi două săgeţi te îndreaptă spre un loc mai puţin cunoscut al Parisului, aproape ascuns printre străduţe, copaci şi cafenele: Espace Dali. Un muzeu particular dedicat lui Salvador Dali care are în colecţie peste 300 de lucrări mai ales sculpturi şi gravuri, dar şi celebra canapea având forma buzelor actriţei Mae West.



Expoziţia Dali a fost doar păhărelul de tărie pe care-l iei înainte de o masă copioasă pentru a-ţi creşte apetitul. Iar meniul a fost făcut de Centrul Pompidou.

Atelierul lui Constantin Brâncuşi

Ceea ce nu ştiam, dar bănuiam, era faptul că atelierul situat acum în Piazza du Centre Pompidou nu este cel original. Cu un an înainte de moartea sa, Brâncuşi a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris atelierul din Montparnasse cu tot ce se afla în el, cu condiţia de a fi reconstituit întocmai cum l-a gândit artistul. Mutarea şi reaşezarea obiectelor din atelier – opere de artă, schiţe, mobilier, unelte, cărţi şi discuri – într-un spaţiu deschis publicului larg a fost o provocare pentru arhitectul Renzo Piano pentru că Brâncuşi era foarte atent la relaţia obiectului cu spaţiul în care este expus, la felul cum cade lumina, la legătura care se crea între sculpturile sale. Locul în sine mi s-a părut rece şi ascuns, strivit de schelăria de oţel şi plastic colorat de alături dar, în acelaşi timp, bine protejat de zumzăiala bulevardului. Acolo ne-am şi dat întâlnire cu o veche prietenă şi colegă de facultate cu care am străbătut în lung şi-n lat atelierul, biblioteca şi apoi cele trei etaje cu expoziţii ale Pompidou-ului.

elles@centrepompidou

La al patrulea etaj al Centrului Pompidou, în mai 2009, s-a deschis o expoziţie dedicată femeilor-artiste din secolul XX până în prezent. Ca să le vezi pe toate şi să le digeri bine, două ore nu sunt de ajuns. Ce am notat eu în carneţel au fost:
Gisele Freund, Virginia Woolf, Londra, 1939;
Dora Maar;
Eva Hesse, Sans Titre, 1970, operă neterminată;
Dorothea Tanning, Chambre 202, Hôtel du Pavot, 1970;
site-ul www.guerrillagirls.com;
Jana Sterbak, Vanitas - Robe de chair pour albinos anorexique, 1955.



Au mai fost câteva care mi-au plăcut sau m-au contrariat, dar îmbulzeala din expoziţie mi-a cam tăiat pofta de culturalizare. La etajul următor nu mai era aşa multă lume şi am avut răgaz să văd pe-ndelete Matisse, Braque, Picasso, Kandinsky, Chagall, Otto Dix, Victor Brauner, Man Ray, Modigliani, din nou Dali, Foca lui Brâncuşi, Giacometti şi mulţi, mulţi alţii aşezaţi frumos pe curente artistice. Şi era cât pe ce să uit să intru în sala în care, sub o vitrină se odihnea pişoarul lui Marcel Duchamp, dar m-am întors special pentru a-mi pune, mai în glumă, mai în serios, poetica întrebare Qu'est-ce qu'une œuvre d'art?



La ultimul etaj mi-am încheiat ziua muzeografică, târziu de tot, cu puţin înainte de închiderea muzeului, adică fix la ora 9, cu Lucian Freud – Atelierul. O expoziţie temporară de care francezii sunt foarte mândri pentru că o găzduiesc. Bunicul Sigmund Freud trebuie să fie şi el mândru de nepotul său, pictor talentat, bun englez, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani. Expoziţia Lucian Freud va mai sta la Paris până pe 19 iulie, dar deja are foarte mulţi vizitatori, francezii fiind mari amatori de artă şi de muzee pentru că aşa-mi explic cozile lungi de la intrare. Venit din România cozilor la alimente nu m-aş mira ca un proaspăt ajuns la Paris, în anii 90 să se aşeze la o astfel de coadă şi să întrebe neaoş: ce se dă?
La Lucian Freud s-au dat vreo 50 de picturi de mari dimensiuni, lucrate în atelier, după model. Împărţită cartezian în patru părţi, expoziţia începe destul de doux cu peisaje-vederi ale grădinii şi continuă cu autoportrete, se ajunge la reinterpretări ale maeştrilor Chardin şi Cézanne şi se încheie destul de lourd cu portrete minuţios lucrate pentru că, spune artistul, pictura trebuie să fie carne. "I want paint to work as flesh".

Un reportaj despre expoziţie aici:
http://www.youtube.com/watch?v=uZ0iV7_azaE&feature=related

Jurnal parizian - partea I

La Paris cerul este mult mai aproape de pământ. Dacă la Bucureşti m-am obişnuit cu un cer alb, fără nori, ca o fosă căscată în atmosferă, care-ţi dă impresia unui oraş plasat direct în univers, la Paris norii sunt atât de aproape încât dacă ai întinde mâna, ai putea să-i atingi şi să-i gâdili pe burtă. Vreo oră nu am făcut decât să mă uit extatic în sus şi să mă minunez de albastrul clar şi de albul mat, plutind neîntrerupt.

Prima zi: Le salon du livre, la a treizecea ediţie.
Primul şoc: o coadă lungă, cosmopolită şi răsucită la casa de bilete, iar biletul de intrare costa 9 euro. În cazul în care ai fi vrut să ieşi din spaţiul expoziţional şi să revii după un timp trebuia să o iei de la capăt: coadă plus încă 9 euro. Locul unde se ţine Le salon du livre se aseamănă cu Pavilionul central de la Romexpo numai că este ceva mai mare, cu mai multe spaţii pentru evenimente şi culoare mai largi ceea ce îl face să pară mai aerisit şi pe alocuri pustiu. Am văzut multe standuri fără clienţi, printre care şi cel al României. Doar la Gallimard ce se mai înghesuia lumea ca să caute Livre de poche. Cărţile mi s-au părut scumpe, dar nu m-a lăsat inima să nu-mi iau vreo două, trei aşa cât să nu-mi pară rău că am plătit intrarea. Reduceri semnificative nu am prea văzut, doar că am primit bonus o carte uşurică şi prostuţă cu care m-am delectat juma de oră, la întoarcere în ţară, pe aeroportul Beauvais, când a trebuit să aşteptăm „dezamorsarea” unui bagaj suspect fapt care ne-a întârziat plecarea, dar asta e o altă poveste.



A doua zi: Versailles
Excursia la Versailles a fost cadoul de ziua mea, primit cu întârziere, dar şi cu mare bucurie.
Al doilea şoc cultural: coada de la intrare. Cea mai şerpuită, cea mai cosmopolită, cea mai descurajantă pe care am putut s-o văd vreodată. Lume ca la un concert rock, copii de toate vârstele ţipând, alergând, jucându-se, plictisindu-se. Soluţia: am intrat prin faţă, profitând de o ruptură ce se crease în rând. Au urmat apoi coadă la toaletă, coadă la intrarea la fiecare din sălile deschise spre vizitare, coadă la ieşire, coadă la suveniruri, coadă la plecare. Numai în curtea interioară nu era coadă. Începuse să plouă aşa că lumea s-a cam împrăştiat care încotro şi puţini au mai rămas să se plimbe prin grădina franceză a palatului despre care am citit când eram în facultate, în cartea Despre grădini şi modurile lor de folosire, scrisă de Dolores Toma, profesoara noastră de literatură franceză de secol XVII.



După ce am străbătut imensul parc străjuit din metru-n metru de statui, copii ale celebrelor statui antice, am ajuns să vizităm şi domeniul Mariei Antoaneta, şi Le Grand Trianon, palatul în care s-a semnat Tratatul de la Trianon. Ar fi trebuit să mă declar impresionată de toate mobilele aurite, de tablourile imense, de statuile de marmură, de fântânile cântătoare de Lully, de arbuştii tăiaţi cu model ca nişte canichi vegetali, de stucaturile dantelate, de dantelele fine, de Louis XIV însuşi pictat, sculptat, turnat în bronz, pe tron, pe cal, în sala de bal, la război.



Dar până la urmă cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut câteva din fotografiile prezente în expoziţia Versailles photographié 1850-2010. Printre imagini semnate Eugène Atget, Man Ray, Brassaï, André Kertész, Jacques-Henri Lartigue, Dora Maar, Robert Doisneau, Henri Cartier-Bresson, Robert Polidori… l-am regăsit şi pe Constantin Brâncuşi.



Expoziţia nu debordează de creativitate muzeografică, însă unele fotografii sunt o bucurie în sine, iar altele sunt de-a dreptul surprinzătoare, de exemplu, cea în care Fred Astaire dansează în faţa castelului. În Franţa, oricât de banală ar fi o expoziţie, cam peste tot apare numele comisarului expoziţiei, ca să ştie lumea cu cine are de-a face, pe cine să laude sau pe cine să blameze. Iar despre expoziţie asta nu s-a scris numai de bine, dar tot merită vizitată pentru că palatul pare mai frumos văzut în fotografii. În realitate, mie mi s-a părut de prost gust.

Le Roi Danse, regia Gérard Corbiau



Va urma.

În postările următoare se va vorbi mult despre muzee, mai puţin despre parcuri, ceva mai interesant despre eroi şi morminte, iar la final despre... Voi vedea eu atunci despre ce.

joi, 8 aprilie 2010

La Seine



Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu'il m'en souvienne
La joie venait toujours après la peine