Intrasem cu treabă în sala Foaier când m-au izbit obiectele aurite încă neorânduite într-o expoziţie pe care am promovat-o pe orbeşte – adică primind textul comunicatului de presă şi afişul de la organizatori, deci fără ca eu să contribui emoţional sau raţional la asta. Ştiam vag despre ce este vorba. Ştiam că obiectele vor fi „aurite”, dar asta se mai făcuse la muzeu, la un târg. Numai după ce am văzut mobilele şi hainele acelea înţepenite, toate de o culoare, jucăriile, sticlele... mi s-a părut că sunt singurul personaj colorat într-o fotografie sepia. Şi cu cât priveam, cu cât obiectele mi se adunau pe retină, simţeam că mă ia ameţeala. Nu am rezistat prea mult în sala aceea. Am ieşit să iau aer, dar şi să mă adun. Părea că venisem din hades sau că mă întorsesem de pe lumea cealaltă în care nu mă întâlnisem cu spiritele străbunilor, ci aş fi nimerit acolo unde ni se adună „comoară în cer” ori de câte ori ni se mai întâmplă să facem un gest de generozitate, să mai dăm ceva de pomană.
Expoziţia s-a vrut ironică. Artistul a adunat de pe ici, de pe colo, de la gunoi, de la prieteni, de la cunoştinţe, de la cine s-a nimerit, toate acele obiecte vechi, comune anilor '80, pe care nu ştii de ce le mai ţii prin casă, de ce te împiedici de ele, obiecte care au devenit invizibile pentru proprietarii lor, dar pe care aceştia continuă să le păstreze. Rupte, murdare, delabrate, decolorate, şifonate, ruginite, găurite, toate vechiturile de care a făcut rost, Alexandru Potecă le-a suflat cu auriu şi le-a adunat într-o expoziţie care mine mi-a creat senzaţii mistice mai mult decât spasme ironice.
Azi am mai intrat o dată în expoziţie cu sfială, cu teamă chiar şi m-am uitat mai pe-ndelete. Parcă eram în altă lume sau în The Purple Rose of Cairo sau într-un vis pe care te străduieşti să-l ţii minte ca să ai ce-i povesti psihiatrului. Până pe 26 august cred că voi mai vizita de câteva ori expoziţia. Devine un drog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu