Cum nu prea sunt umblată prin lume, pot spune că în viaţa mea nu am mai văzut atâta intelectualitate pe metru pătrat. Toate vedetele literare, istorice, jurnalistice; profesori, maeştri, actori, muzicieni, diplomaţi, un ministru... O inflaţie de curioşi, sute de înghesuiţi s-au călcat pe bombeu ca să intre-n Ateneu. Humanitasul, care mai an nici nu conta pe ea pentru că nu vindea, acum i-a făcut o publicitate deşănţată şi un spectacol garnisit cu discursuri patetice, laudativ-nesimţite, politico-diplomatice, de o greţoşenie de te lua cu ameţeala. Nu a lipsit nici momentul muzical, „surpriza” cântată la pian de Dan Grigore care, mai apoi, s-a aşezat şi el modest într-o lojă şi a asistat la un spectacol, catalogat de Herta Müller, mai în glumă, dar şi mai în serios, drept „circ”. Nu mai ştiu la ce întrebare a puţin depăşitului Liiceanu, Herta a spus că nu e scriitoare decât atunci când scrie, iar acolo pe scenă, ceea ce face este „circ”.
Această întâlnire, deşi mult prea mult promovată unui public care până la urmă a salivat pe la uşile masive de la intrare, nu a fost decât pentru cercul închis al invitaţiilor, oameni suri şi cu chelie, care probabil că în urmă cu un an nici nu auziseră de scriitoarea pe care acum o vrem cu toţii româncă din Banat. Dar nici acum nu garantez că mare parte din aceştia mulţi şi aleşi ar fi citit ceva de ea, dar deh, dă bine să îngroşi turma vipurilor cu biblioteci grele în spate. Până să ia premiul Nobel, Herta Müller a vândut în România vreo 300 de exemplare din cărţile ei pe care le găseam prăfuite şi cu copertele îndoite, la reduceri, pe raftul de jos al librăriilor. Aseară, la Ateneu, a fost aclamată, aplaudată şi sufocată de toată floarea ofilită a intelectualităţii bucureştene, cei care încă se mai roagă să le dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.
Posibil ca mulţi să fi plecat aseară mai cătrăniţi sau mai opăriţi după ce Herta Müller le-a dat o lecţie de morală, provocată niţel şi de partenerul său de dialog, acelor plecători de capete care au ieşit din comunism amputaţi şi de aceea imobili. Şi nu cred că mi s-a părut, dar domnul director de editură, care nu riscă să mizeze pe scriitorii români decât dacă vând bine – vezi Cărtărescu publicat şi republicat în toate felurile, mai puţin pe hârtie manuală, dar încă nu-i timpul pierdut – a cam fost depăşit de situaţie sau pur şi simplu s-a lăsat copleşit într-un moment în care mingea a zburat cam prea sus de fileu. Eu l-am văzut încurcat sau poate că-şi muşca limba, oricum sânge nu a curs, ci doar aplauze furtunoase care au întrerupt dialogul pe alocuri, dar pe care l-au făcut să pară mult mai prietenos şi împăciuitor.
Aseară am făcut parte din rândul fanilor, cei puţini şi norocoşi, admiratori înfocaţi care i-au citit şi cumpărat toate cărţile, care se dotează cu aparat de fotografiat şi cu reportofon şi care, fiind numai ochi şi urechi, riscă să leşine şi să piardă ce-i mai important. Până la urmă nu am leşinat, m-a durut puţin capul de la aerul închis din sală şi de la mirosul fetid al unor costume cadrilate din jur.
Pentru invitaţie îi mulţumesc lui MF.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu