sâmbătă, 31 decembrie 2011

Revelion

Acum, la capătul anului, ne ocupăm de maioneză, de săpunul nou de la baie, de prosoapele curate şi de exactitatea agendelor.
Frigiderul e plin cu sucuri şi cu piftie.
Telecomanda îşi aşteaptă saltul mortal în timp.
Un bici ancestral pocneşte-n depărtare. Un cofetar bătrân se-ndrăgosteşte de femeia care vinde artificii în piaţă.
Printre cei 50 de invitaţi, singurătatea se strecoară pe nesimţite ca o pisică având o coadă lungă cât un fir al Ariadnei deşirat prin toate ungherele.
La noapte dragostea va scânteia în mii de steluţe colorate, iar asta este cea mai frumoasă iluzie.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Deziluzionaţii

Ne plimbăm pe stradă şi vorbim. Te cert că-i judeci pe alţii. Pe cei care vin la tine să se plângă: dezamăgiţii, trădaţii, abuzaţii şi dezabuzaţii. Şi eu te judec astfel. Tocmai m-am lepădat de lemnul galben al biroului de la care trimit zilnic mii de mesaje în eter. Dac-aş putea să-mi închipui câţi mă iau în seamă, câţi mă aruncă la gunoi! Acum e mult mai bine aşa. M-am relaxat. Şi cu moliciunea asta pot să iert, să uit, să-nţeleg. Ştii că uitând de toată inventica, de 4S, de FB, de CD, de LCD, de toate literele astea care credem că ne spun ceva important, ştergându-le pur şi simplu din carnea care au devenit, ne putem privi sufletul aşa cum în nopţile geroase şi senine de decembrie putem vedea mai multe stele ca vara?

Ne plimbăm printre clădirile de sticlă în care oamenii de sticlă scriu cuvinte de sticlă pentru un viitor de sticlă. Lor li se pare că totul este transparent. Că pot vedea adevărul, că în palme ţin dreptatea şi în buzunare siguranţa zilei de mâine. Noi, privindu-i în treacăt de dincolo de geamuri, avem impresia că ei undeva au greşit şi că nu pot percepe fisura aceea care va transforma totul în cioburi la cea mai fragilă atingere. Dar noi suntem nişte deziluzionaţi şi poate că vedem totul ca nişte deziluzionaţi.

Ne plimbăm prin oraşul acesta şi visăm pustiuri, mări nesfârşite şi nisip. Ispite, tăceri, şi împăcări.

marți, 13 decembrie 2011

Nostalgii de decembrie

Cum să nu scrii când în cameră e cald, iar de afară se aude Moş Crăciun cu plete dalbe cântat la trompetă, trombon şi tamburină. O colindă care îmi stârneşte nostalgia anilor de liceu când, înainte de vacanţa de iarnă, îl zdrăngăneam şi eu la chitară până aducea cât de cât a melodie.
Cum să nu scrii când o zi întreagă ai făcut faţă agitaţiei de dinainte de sărbători cu şirurile interminabile de maşini, cu claxoanele isterice, cu tramvaiele aglomerate, cu mulţimile de oameni dezorientaţi de atâtea oferte, cu clasica lor listă de cumpărături în buzunar, în care porcul mistic e împărţit pe elemente anatomice ca un puzzle incomplet.
Cum să nu scrii când pisica se joacă prin casă alergând o mingiuţă roşie ca în reclamele la Whiskas şi pentru tine asta însemnă pace şi îmbătrânire. O zi care se topeşte ca toate celelalte pentru că aparent e ca toate celelalte numai că dacă scrii puţin despre ea, poate că va mai exista şi ea încă puţin şi nu va dispărea de tot în neantul netrăirii universale.
Mi-am privit, azi, mâna stângă cu degetele strângând ţeava portocalie a troleului. Încreţituri şi zbârcituri, pielea uscată şi rozalie, unghiile pătrate tăiate din carne. Am uitat să mi le dau cu lac săptămâna asta. Pe aceeaşi bară, o altă mână stângă, albă, cu pielea netedă, cu unghiile lungi, violet. Din copilărie am obiceiul de a-mi privi mâinile. Atunci, iarna, erau micuţe şi roşii de la zăpada pe care o roteam ca să fac oameni cu ochi de carbune.  În adolescenţă le aveam mai mereu crăpate de ger. Vara erau grăsuţe şi fine. Îmi priveam mâinile şi îmi ziceam că nu vor fi mult timp aşa frumoase. Citisem într-o revistă de-ale uneia din verişoarele mele mai mari, că vârsta femeilor se cunoaşte după mâini, nu neapărat după faţă, şi erau acolo nişte sfaturi cum să-ţi îngrijeşti mâinile ca să arate mai tinere. Nu le-am urmat, le-am uitat repede. Mai ţin minte doar nişte mişcări de masaj facial pe care le mai fac uneori, dar nu regulat. Se pare că nu am crezut niciodată în cosmetică, deşi mereu m-am interesat de ea. Îmi plăcea să-mi privesc verişoarele machiindu-se, dar eu nu am nicio trusă de machiaj. Am primit odată una, pe care i-am dat-o unei prietene. Pentru o femeie genul ăsta de mărturisiri cred că sunt mai scandaloase decât dacă şi-ar povesti fanteziile sau experienţele erotice. Încep eu însămi să mă simt şocată de penuria mea de smacuri. Poate că de Anul Nou ar trebui să mă machiez şi, aşa cum unii îşi propun să se lase de fumat, eu să-mi propun să mă apuc de machiat.
Probabil că am ajuns să scriu despre cosmeticale pentru că sărbătorile astea din decembrie mă întristează şi mă fac să mă gândesc mai mult la trecerea timpului, la îmbătrânire, la uitare. M-aş lăsa dusă de tăvălugul cumpărăturilor şi al cadourilor, de luminile de pe bulevarde, de bradul din Cişmigiu, de vinul fiert, castanele coapte şi kurtos kalacs, de acadelele şi turta dulce, de fulgii de zăpadă proiectaţi pe clădirea părăsită a Primăriei Bucureşti, de roşu şi auriu. Toate astea acoperind tristeţea trecerii timpului cu o glazură de caramel sau marţipan. Şi ce contează dacă nu mai ninge! Asta este elementul de originalitate al acestui an. Poate că peste vreo douăzeci de ani va fi cald şi vom împodobi brazii în mânecă scurtă şi-l vom aştepta pe Moş Crăciun în slipi ca australienii.
Imaginea asta a Crăciunului australian m-a cam blocat în visare. Poate că la ei nu e cine ştie ce. E Moşul care vine pe schiuri acvatice care ne face cu mâna din televizor, la ştirile din 25 decembrie. Şi oricum nu e singura ţară din lume unde acum e vară. Dar nu-mi pot imagina cadourile fără ger. Bradul fără nea. Liniştea străzilor fără zăpada care o adânceşte şi mai mult şi care te face să te simţi la capătul lumii chiar dacă te plimbi în mijlocul ei. Colindele la gura sobei... Toate astea dispar încet, încet, odată cu nămeţii, cu "gerul cumplit" şi cu "drumul greu". 

duminică, 4 decembrie 2011

zilele morselor


în zilele morselor nedumerirea ne pica din cer
ca şi răgazul, de altfel
precum totul se completează sau se compensează
dimineaţa aşteptam ca soarele să-şi termine cafeaua
noi, în casele noastre strâmte, ne încălzeam ibricul de două, trei ori
televizorul mergea cu desene animate şi ne întrebam
eram ca plopii desfrunziţi şi înalţi, îndoindu-ne
eram ca ramurile lor ascuţite şi albe, ezitând
cine ne putea auzi, cine ne putea contrazice
dincolo de soarele care scânteia într-o vreme care nu-i aparţinea
inoportun într-o viaţă inoportună
zgomotos într-o lume taciturnă
lăsam totul aşa cum era şi ieşeam
era deja seară, el dispăruse deja
oraşul ne aştepta cu bere ieftină şi cu răceală
pătrundeam prin beciurile lui umede
mâncam prima oară în acea zi
ne strecuram bileţele în buzunare
adulmecam parfumurile oamenilor pe care-i iubeam
totul devenea uşor şi suportabil
şi atunci reuşeam să-aţipim
cu capul pe braţul de pâslă al amăgirii