Vinerea Mare

Cuprinsul era cel mai frumos poem al acelei cărţi pe care începusem să o citesc aşteptând ca mama să se îmbrace şi să mergem. Bunică-mea a crezut minciuna noastră: ne ducem la biserică să trecem pe sub masă. O să ne ia ceva timp, e lume multă, o să stăm la coadă. Pe urmă vom rămâne şi la denie puţin. Nu a mai zis nimic. Nu ne lasă să ieşim din casă decât pentru motive serioase, adică pentru ceea ce-i convine ei. Mersul la biserică este acceptat. Dacă-i spuneam că mergem la cimitir, ar fi înjurat toată ziua. Mă aşteptam să bolborosească mânioasă fraze fără înţeles, dar s-a răsucit doar printre perne şi pături şi s-a pregătit să aştepte întoarcerea noastră. Trebuie cineva să rămână acasă şi să continue aşteptarea. Se pare că facem cu rândul. Mai ales noi femeile. Ne aşteptăm una pe alta. Apoi cu toatele aşteptăm nici noi nu ştim ce...

Ne-am luat amândouă câte o sacoşă de plastic. Una cu colaci, alta cu flori şi lumânări. Nu colaci, nişte japoneze şi cam tot atâtea mere. Tramvaiul a venit repede. Până la Lujerului nu e chiar mult de mers. Patru staţii. Ajungem numaidecât. Traversăm şi aşteptăm. Şoseaua e foarte aglomerată. E soare. E praf. Învălmăşeală de oameni, de câini vagabonzi, de maşini. 40 de minute am stat locului şi i-am privit. Numai pentru noi nu mai trecea nicio maşină. Pe aici trebuie să vină, nu are prin altă parte pe unde s-o ia. Colacii se-ntăresc în sacoşă, se pietrifică, atârnă din ce în ce mai greu. Oamenii se mişcă din ce în ce mai lent. Câinii se întind pe asfalt, la umbră, adorm. Maşinile se blochează în intersecţie. Vorbim, vorbim, despre orice, despre timpuri. Înainte Militariul era comună. Exista o alee cu castani bătrâni şi case. Foarte frumos... O prietenă avea o vilă acolo. Ne-a invitat o dată de ziua ei... Mama îmi povesteşte mereu amintirile ei. De unele îmi aduc aminte, pe multe le uit, de aceea rar mă pot plictisi de ce spune.

Din lentoarea aceea a apărut în sfârşit un autocar cu o foaie A4 lipita în geam pe care era scris cu majuscule: ROŞU, DUDU, CHIAJNA. Am plătit 2 lei de fiecare. Ne-am aşezat. Următoarea staţie era chiar după colţ, la 200 de metri mai încolo. E un capăt de linie improvizat. Am aşteptat şi acolo vreo câteva minute. Au urcat mai mult femei, îmbrăcate mai mult în negru, cu plase şi cu flori ce se găsesc zilele astea prin pieţe şi prin grădini: narcise, lalele, liliac şi garoafe. Toată lumea mergea cam în acelaşi loc. Sunt trei cimitire pe traseu. Unii au coborât la Roşu, câţiva la Dudu, cei mai mulţi la Chiajna.

E un obicei din Vinerea Mare. De când mă ştiu, în fiecare an ne întâlnim cu toată familia, bărbaţi, femei, copii, şi mergem la cimitir cu flori, lumânări, tămâie şi colaci calzi. Înainte de asta, trebuie să te opreşti la biserică: aprinzi lumânări, pui flori pe Sfântul Epitaf, săruţi crucea şi Evanghelia şi treci pe sub masă de trei ori.

Dumnezeu să-i ierte! este salutul specific în cimitir şi în împrejurimi. Nimeni nu spune bună-ziua. Ar fi ca nuca în perete. E plin de lume. Ca în primele secvenţe din Volver, toţi fac curat, pun flori în recipiente obţinute dintr-o sticla de plastic de 2 litri tăiată pe jumătate, împart colaci sau eugenia şi mere sau portocale. Numai cei morţi de curând sunt plânşi. Nu te duci cu lumânări şi flori numai la morţii tăi, ci „îi ocoleşti” pe toţi morţii de la străbunici, până la naşi, unchi, veri. În acea zi străbaţi tot cimitirul, ba şi pe cel din satul vecin, dacă ai rude şi pe acolo. De aceea e bine să ai un buchet mare, mare de flori şi o traistă de lumânări. Nu mai zic de traista în care aduni „împărţaniile”: să fie de sufletul moşului, să fie pentru ţaţa... Bogdaproste!



Ţiganii împânzesc şi ei cimitirul. Trec pe la fiecare şi cer: dă-mi tanti şi mie să fie de sufletul morţilor. Au saci de rafie prin care poţi ghici covrigi, fructe, pâine... Se mai aşează să se odihnească şi să-şi compare recolta. Nişte puşti se alergă printre crucile de piatră. Aruncă cu mere. Chiuie. Vreo babă se mai ia de ei, le face morală că e păcat, maică, să faci gălăgie în cimitir.



În această zi, în multe zone din ţară femeile nu gătesc, nu coc. Pe aici, pe la noi, e dezlegare pentru copt colacii. Îi faci de dimineaţă ca până după-amiază să aibă timp să se răcească. Mamaia mea îi ungea pe deasupra cu miere. O bunătate! Te lipeşti, te faci totuna, dar după ce trece pe sub masă, nu e nimic mai plăcut pentru un copil cărat de tot familionul prin cimitir, decât să înfulece dintr-un colăcel proaspăt.

Acum mai rar mai primeşti colaci făcuţi în casă. Supermarketul oferă destule alternative pentru a scuti gospodina de frământat cocă o dimineaţă întreagă. Anul acesta am primit napolitane, eugenii, cornuri cu măsline şi covrigi. Iar de câţiva ani încoace, şi florile naturale sunt uitate. Aproape toate crucile sunt împodobite de jur împrejur cu flori artificiale atât de bine făcute, încât trebuie să le pipăi ca să-ţi dai seama de diferenţă. Până şi coroanele mortuare sunt din flori artificiale. Cică „ţine mai mult”.



După ce „au ocolit toţi morţii” chejnenii se duc care pe la casele lor, care pe la biserică la Prohod, care-ncotro. Seara nu mai e nimeni prin cimitir. Am avut noroc şi ne-a venit repede maşina, ba s-a oprit şi între staţii special pentru noi, când ne-a văzut că-i facem cu mâna.
Acum ar trebui să mai spun ceva despre ceea ce mă apucasem să scriu la început, despre cartea pe care o răsfoisem, despre bunica, despre aşteptare, ca să închei cât de cât rotund, dar în era eugeniei şi a florilor de plastic, nu pot să spun decât că vă pup dulce şi pe curând.