Prima zi: Le salon du livre, la a treizecea ediţie.
Primul şoc: o coadă lungă, cosmopolită şi răsucită la casa de bilete, iar biletul de intrare costa 9 euro. În cazul în care ai fi vrut să ieşi din spaţiul expoziţional şi să revii după un timp trebuia să o iei de la capăt: coadă plus încă 9 euro. Locul unde se ţine Le salon du livre se aseamănă cu Pavilionul central de la Romexpo numai că este ceva mai mare, cu mai multe spaţii pentru evenimente şi culoare mai largi ceea ce îl face să pară mai aerisit şi pe alocuri pustiu. Am văzut multe standuri fără clienţi, printre care şi cel al României. Doar la Gallimard ce se mai înghesuia lumea ca să caute Livre de poche. Cărţile mi s-au părut scumpe, dar nu m-a lăsat inima să nu-mi iau vreo două, trei aşa cât să nu-mi pară rău că am plătit intrarea. Reduceri semnificative nu am prea văzut, doar că am primit bonus o carte uşurică şi prostuţă cu care m-am delectat juma de oră, la întoarcere în ţară, pe aeroportul Beauvais, când a trebuit să aşteptăm „dezamorsarea” unui bagaj suspect fapt care ne-a întârziat plecarea, dar asta e o altă poveste.
A doua zi: Versailles
Excursia la Versailles a fost cadoul de ziua mea, primit cu întârziere, dar şi cu mare bucurie.
Al doilea şoc cultural: coada de la intrare. Cea mai şerpuită, cea mai cosmopolită, cea mai descurajantă pe care am putut s-o văd vreodată. Lume ca la un concert rock, copii de toate vârstele ţipând, alergând, jucându-se, plictisindu-se. Soluţia: am intrat prin faţă, profitând de o ruptură ce se crease în rând. Au urmat apoi coadă la toaletă, coadă la intrarea la fiecare din sălile deschise spre vizitare, coadă la ieşire, coadă la suveniruri, coadă la plecare. Numai în curtea interioară nu era coadă. Începuse să plouă aşa că lumea s-a cam împrăştiat care încotro şi puţini au mai rămas să se plimbe prin grădina franceză a palatului despre care am citit când eram în facultate, în cartea Despre grădini şi modurile lor de folosire, scrisă de Dolores Toma, profesoara noastră de literatură franceză de secol XVII.
După ce am străbătut imensul parc străjuit din metru-n metru de statui, copii ale celebrelor statui antice, am ajuns să vizităm şi domeniul Mariei Antoaneta, şi Le Grand Trianon, palatul în care s-a semnat Tratatul de la Trianon. Ar fi trebuit să mă declar impresionată de toate mobilele aurite, de tablourile imense, de statuile de marmură, de fântânile cântătoare de Lully, de arbuştii tăiaţi cu model ca nişte canichi vegetali, de stucaturile dantelate, de dantelele fine, de Louis XIV însuşi pictat, sculptat, turnat în bronz, pe tron, pe cal, în sala de bal, la război.
Dar până la urmă cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut câteva din fotografiile prezente în expoziţia Versailles photographié 1850-2010. Printre imagini semnate Eugène Atget, Man Ray, Brassaï, André Kertész, Jacques-Henri Lartigue, Dora Maar, Robert Doisneau, Henri Cartier-Bresson, Robert Polidori… l-am regăsit şi pe Constantin Brâncuşi.
Expoziţia nu debordează de creativitate muzeografică, însă unele fotografii sunt o bucurie în sine, iar altele sunt de-a dreptul surprinzătoare, de exemplu, cea în care Fred Astaire dansează în faţa castelului. În Franţa, oricât de banală ar fi o expoziţie, cam peste tot apare numele comisarului expoziţiei, ca să ştie lumea cu cine are de-a face, pe cine să laude sau pe cine să blameze. Iar despre expoziţie asta nu s-a scris numai de bine, dar tot merită vizitată pentru că palatul pare mai frumos văzut în fotografii. În realitate, mie mi s-a părut de prost gust.
Le Roi Danse, regia Gérard Corbiau
Va urma.
În postările următoare se va vorbi mult despre muzee, mai puţin despre parcuri, ceva mai interesant despre eroi şi morminte, iar la final despre... Voi vedea eu atunci despre ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu