duminică, 10 martie 2013
sâmbătă, 9 martie 2013
Bicicleta
I
De multe ori ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe
aleile dintre blocuri în Militari şi ne credeam pe Boulevard Saint Germain,
gata oricând să ne întâlnim cu Beckett sau Romain Gary. Îţi lăsai bicicleta rezemată
de un gard şi-mi spuneai că nici maşină nu ai, nici bani de taxi şi că nu poţi
decât să mă duci pe cadru, ca într-o vedere veche din Vietnam. Îmi plăcea să-ţi
simt respiraţia în părul meu, mai puternică şi mai aspră ca vântul şi atunci
credeam că pluteam peste trotuare şi zebre. Trecătorii se uitau la noi şi credeau
că ne iubeam, iar turiştii ne fotografiau ca pe o curiozitate a Bucureştiului,
alături de Casa Poporului şi de câinii vagabonzi. Iar cel mai surprinzător era
că şoferii ne lăsau să trecem fără să ne claxoneze, chiar dacă le tăiai calea
periculos. Toţi şi-ar fi vândut atunci automobilele ca să-şi ia femeia la
plimbare cu bicicletă, poate de aceea.
De multe ori am urcat împreună în cele mai înalte
clădiri ca să vedem oraşul de sus. Eu eram într-un turn de fildeş, tu erai din
nou la New York. Şi mă gândeam cum ar fi fost să fi trecut de pe Podul Izvor
direct în ţinutul tinereţii fără bătrâneţe, luându-ne de mână, alergând pe
bicicletă sau zburând de la ultimul etaj al Hotelului Intercontinental. Este un
loc pe strada Franklin unde ne opream să bem pepsi şi să ascultăm repetiţiile
de la Ateneu, toate scârţâiturile acelea care până seara deveneau muzică. Ne
aşezam pe bordură şi eu îşi povesteam despre tinerii din Ein Karem care stăteau
în hamac la cafelele cu mitraliera lângă ei, iar tu îmi spuneai să nu te iubesc.
Ultima oară ne-am văzut în septembrie. Viaţa e cu
totul alta dincolo de parbriz şi volan, mi-ai spus, după ce mi-ai prezentat-o pe
fata aceea, care acum te plimbă cu o Toyota Yaris pe Kiseleff.
Iată că de aici începe o altă poveste tristă – ca dintr-un
film coreean – cu bicicleta legată de un stâlp, cu şaua acoperită de zăpadă, un
animal uitat de stăpân în lesă, pe Luigi Cazzavillan.
II
Ştiu că tu eşti aici. Mi-am lăsat capul pe umărul
tău şi inima ciclamen atârnă împărţită în două: o jumătate e un cercel la
ureche, cealaltă jumătate e un medalion cu diamante şi rubine.
Ascunde-mi faţa în cămaşa ta. Lasă-mă să accept că
nu mă iubeşti chiar dacă pentru asta e nevoie să mă uit o viaţă întreagă în
ochii tăi din ce în ce mai ofiliţi, cu ochii mei din ce în ce mai orbi.
Esenţial este să iubeşti tu, chiar dacă nu eşti
iubită, i-ar fi spus motanul de Cheshire lui Alice, zâmbind cu gura până la
urechi aşa cum îi era obiceiul. Şi ea nu a ştiut dacă să-l ia sau nu în serios.
Până la urmă din orice vis te trezeşti, chiar şi
din viaţă, dacă e să-l ascultăm pe Calderon.
Poartă-mă pe cadrul de la bicicletă, du-mă în
ţinutul călduţ al tinereţii şi poate chiar al veşniciei.
Tu cel ce nu zâmbeşte niciodată. Eu cea care-a
pierdut dragostea ca pe o pălărie luată de vând în goana automobilului
decapotabil. Şi nu mi-a mai rămas decât asta. Destul de mult, oricum.
vineri, 8 martie 2013
luni, 4 martie 2013
Cişmigiu şi încă ceva
Cred că a văzut multe Cişmigiul de când i s-a
plantat primul copac şi până acum. Copii au crescut jucându-se pe aleile lui,
liceeni şi-au plimbat primele iubiri cu barca pe lac, bătrâni au târşâit
amintiri printre tulpinile din ce în ce mai groase. De câte ori trec prin acest
parc mă gândesc la cei care i-au văzut copacii tineri, la anotimpurile care s-au
strecurat printre crengi şi mi se stârnesc şi mie imagini vechi, în alb-negru, ca
pozele pe care mi le făcea tata cu zorki, pe când copil fiind mă învârteam în
leagănele cu lanţuri până ameţeam.
Pentru Cişmigiu mi-am dorit în adolescenţă să dau
la Lazăr, influenţată fiind şi de lectura romanului lui Grigore Băjenaru. Dar asta n-a fost să fie. Însă au fost să fie
cursurile de Litere şi o bună ocazie de a fi la o staţie distanţă de răcoarea
albicioasă a grădinii cu cişmele. De multe ori coboram din autobuz ca să
traversez parcul. De multe ori ne petreceam ferestrele dintre cursuri
sporovăind pe vreo bancă şi mâncând merdenele sau biscuiţi.
Dar nici după ce am aflat din Bucureşti: carte de bucăţi de Dan C. Mihăilescu că Cişmigiul era odinioară
locul favorit de promenadă al servitoarelor şi lacheilor, nici după ce un
francez mi-a zis maliţios că distracţia predilectă a bucureşteanului este să iasă
în parc, nu am renunţat să-l îndrăgesc, ba dimpotrivă.
Şi, oricât ar fi oraşul de mare, eu tot mă
pomenesc găsind deseori motive de a mai traversa o dată grădina, fie chiar şi
în grabă, neluând seama la trecători, ci doar la vegetaţie.
Iar în final, o să povestesc o întâmplare recentă
şi bizară, din acest început însorit de martie, când aflându-mă în trecere fugitivă
pe una din aleile din spatele palatului Kretzulescu, am văzut două tinere
făcând-şi poze una alteia în lumina mieroasă a apusului. M-am gândit că este o
ocazie bună de a-şi îmbogăţi albumul de pe facebook mai ales că vremea era
într-adevăr excelentă. În acelaşi timp cu mine, pe aceeaşi alee au trecut două
babe, ştiu că aş fi putut să folosesc un substantiv mai blând, însă şoldurile
lor de câte doi metri, plus mersul lor de gâşte grase, plus ceea ce au spus
văzându-le pe cele două fete, nu mă îndeamnă să fiu prea drăguţă. Nici nu le-aş
fi observat dacă una nu ar fi întrebat-o pe cealaltă: Auzi, astea-s lesbiene? Iar
răspunsul a venit cuminte: nu ştiu. Am zâmbit, dar m-am şi indignat în acelaşi
timp întrebându-mă la rândul meu cum de primul lor gând a fost unul cu
conotaţie sexuală perversă. Cu siguranţă că nu au cont pe nicio reţea de
socializare, dar nici cititore de blogul lui Roncea nu păreau.
Dar va fi vară şi va fi iarnă din nou pe aleile
astea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)