luni, 28 decembrie 2009

Cadoul de la Moşul

Nu ştiu ce mai avea Moş Crăciun prin sacul său, dar pentru mine a lăsat un cadou simpatic cu specific din Pacific.

O melodie cântată de formaţia Te Vaka despre care aflu de pe last fm că este un grup de muzicieni şi dansatori din Tokelau, Tuvalu, Samoa, Insulele Cook şi Noua Zeelandă.
Cu această ocazie cunoştinţele mele de geografie se lărgesc şi descopăr că Moş Crăciun ajunge şi în cei trei atoli Atafu, Nukunonu şi Fakaofo reuniţi sub aceeaşi limbă tokelauană. Şi pentru că e bun, Moşul nu ocoleşte nici capitala Funafuti unde este aşteptat de copiii tuvaluani.



Versurile pot fi gasite în varianta originală, dar şi traduse în engleză aici

duminică, 13 decembrie 2009

ziua a douăsprezecea din luna a douăsprezecea

Din loc în loc prin oraş erau târguri. În zone neaşteptate, la ore neobişnuite. Se vindea orice. Obiecte fascinante, culori fantastice, lucruri care trebuia să întrebi la ce folosesc sau să te laşi convins că folosesc la ceva. În plus, peste tot era obiceiul să ţi se dea ceai la intrare. În unele locuri primeai şi o plăcintă cu mere sau o brioşă arămie. Sâmbăta fusese foarte frig. Îmi simţeam urechile ca de hobbit şi mâinile împietrite. Mă solidificam încet, încet şi nu găseam un loc unde să mă încălzesc. Ştiam o cafenea pe undeva. Se întunecase. Beculeţele străluceau cuminţi la porţile caselor sau atârnate prin pomii golaşi altfel. Pe stradă nu trecea nimeni. Se auzeau doar câteva frunze uscate zgâriind asfaltul ca ghearele câinilor. Dar nici câini nu erau pe acolo. Curtea, unde vara era terasă, acum era pustie. Scaunele erau strânse, aşezate cu picioarele în sus peste mesele date mai de peretele casei. Părea închis, dar nu era. Am deschis uşa, am intrat, iar înăuntru, acolo unde ştiam că e cafeneaua, acum era un târg de hand made, de produse bio şi un workshop de pictură naivă. În cele două încăperi, altădată decorate în stil japonez cu paravane din bambus şi măsuţe joase, cu cărţi şi ceşti de ceai pictate cu flori de câmp, acum se înghesuiau câteva artiste plictisite concurându-se la cercei, brăţări şi podoabe de pom, o vânzătoare de miere şi una de plante medicinale. Biletul de intrare conţinea un ceai pe care l-am băut stânjenită, dar care m-a şi dezmorţit ca să-o pot lua cât mai repede din loc.
Şi dacă nu-i zice târg, i se spune bazar sau talcioc sau expoziţie cu vânzare sau expoziţie de cadouri sau piaţă sau mall.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Coada noastră cea cât toate zilele

Blocurile astea scorojite erau noi. Ai mei dacă se mutaseră de cinci ani. Mama a locuit într-o comună din Ilfov. Taică-miu a venit la 15 ani în Bucureşti, la liceu. Mama a locuit la ai ei până s-a măritat. Taică-miu mai mult prin cămine sau în gazdă. La începuturile anilor 80 s-a construit mult pentru muncitori. Unde sunt blocurile astea acum, înşirate ca piesele de domino, înainte era un maidan mare. Blocul nostru este ca un lanţ muntos aşezat într-o intersecţie. E masiv, e înalt şi e lung. Are, credeam eu la şase ani, şapte sute douăzeci de scări pe-o parte şi pe alta şi este cel mai mare bloc din lume. Aşa mă lăudam copiilor la grădiniţă, că locuiesc în cel mai mare bloc din lume. Şi mai şi, blocul nostru avea magazine de tot felul: librărie, electrocasnice, electronice, încălţăminte, nufărul, cofetărie, alimentara, pescărie, pâine, aprozar, florărie. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Zeci de metri de vitrine goale. Numai la electrocasnice mai puteai găsi ceva frumos: bibelouri de toate formele şi mărimile. Preferatele mele: păsările. Erau raţe, porumbei ţanţoşi, papagali bălţaţi, canari, privighetori cu guşa umflată... În rest, toate galantarele erau pline cu aşteptare şi toţi locatarii din împrejurimi pândeau poate, poate „o băga ceva la alimentara”. În blocul de vizavi locuia Cosmin. Un băieţel cam de vârsta mea, neastâmpărat şi gălăgios, care se juca toată ziua pe stradă cu alţi copii mai ales leapşa şi de-a v-aţi ascunselea. Apartamentul nostru nu are vedere la bulevard, ci în spate, înspre străduţa care leagă piesele de domino între ele şi şerpuieşte labirintic până spre celalalt bulevard. Asta a fost mereu şansa noastră. În acele vremuri, maşinile mari pline cu „ce-o fi, numai să apucăm şi noi” trăgeau în spatele alimentarei şi tot acolo se făcea şi coada. Când dădea sfântul ca un camion să oprească în spate, la alimentara sau la aprozar, copiii dădeau alarma. Se auzea mamaieeeeee! sau Cosmineeee! Ăsta era semnalul. Toţi oamenii ieşeau din scări care cum apuca: în capot, în trening, nepieptănaţi, mirosind a prăjeli sau a somn. Coada se forma numaidecât pe câte cinci rânduri. Bătrâni, părinţi, copii, mamaia lui Cosmin, Cosmin, eu, vecina de la cinci, gravidă, fiică-sa cu care puneam pariu dacă o să aibă o soră sau un frate. Îmbulzeală, înjurături, apostrofări. Vânzătoarele se grăbeau să descarce. Oamenii de grăbeau să apuce. Copiii mai ţopăiau pe margine. Ce se vinde? Daţi numai câte una ca să ajungă la toţi! Nu dăm nes la copii. Aceste refrene de care am râs după 89, au fost spaima copilăriei mele. De aceea dacă văd cumva că este coadă la ceva, nu stau, mă întorc mai târziu sau vin altădată. Şi mă întreb, acum că se găsesc de toate, că sunt zeci de supermarketuri şi mall-uri, că nu mai aştepţi maşina cu alimente şi nici vânzătoarele ca să vândă pe sub mână marfa mai bună, de ce n-au dispărut cozile?
Dacă aş putea face un film despre comunism, aş începe cu un cadru lung pe o străduţă printre blocuri. Poate fi orice anotimp. Poate fi orice oră. Aş prefera după-amiaza. Şi în liniştea aceea de părăsire, o voce guturală de babă ar striga din toată puterea: Cosmineeeee.

Textul a apărut în suplimentul "Scânteia" al "Jurnalului Naţional", ieri sau azi, nu am putut să-mi dau seama.
L-am găsit aici.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

A date

Ne-am putea întâlni puţin, doar cât să ne spunem bună ziua şi la revedere. Dar de asemenea am putea să ne pregătim mult timp pentru asta. Să ne facem planuri cam cum ar fi. Cu ce să ne îmbrăcăm. Cum să ne pieptănăm părul. Ce obiecte să avem în buzunare. Unde să ne vedem. La ce oră. Şi mai ales ce autobuze mai circulă prin zonă. În caz că ne decidem să luăm autobuzul. Totul trebuie să iasă perfect, ca-n filme. A date. Atât cât să ne spunem bună ziua şi la revedere.

duminică, 1 noiembrie 2009

lămuriri duminicale

"The journal of a disappointed man", titlul piesei celor de la Piano Magic nu este acelaşi lucru cu cartea lui W.N.P. Barbellion, psudonimul naturalistului englez Bruce Frederick Cummings, care nu este acelaşi cu e. e. cummings, poetul american.

Videoclipul piesei celor de la Piano Magic este de fapt partea de început a filmului "Dead man" cu Johnny Deep în rolul lui William Blake, nu poetul englez, ci un contabil amărât din Cleveland pornit într-o călătorie spre fatalul Wild West. Iar muzica filmului nu este a celor de la Piano Magic, ci a lui Neil Young, care nu este american, ci candian.


luni, 19 octombrie 2009

Bucarest, la mal-aimée




Poate cea mai cunoscută întrebuinţare a cuvântului „mal-aimé” în franceză este din poemul La chanson du mal-aimé al lui Apollinaire, îndrăgostit de guvernanta engleză Annie Playden.
Ca să mă duc să văd expoziţia, cred că cel mai mult m-a atras titlul franţuzesc, apoi locul: Casa Kalinderu, nume exotic şi îmbietor. Dacă dai o simplă căutare pe google despre acest articol, informaţiile încep în septembrie-octombrie 2005 când MCC hotăra reînfiinţarea muzeului cu acelaşi nume. Pe o altă pagină, printre farfurii cu friptură şi cartofi prăjiţi servind ca decor publicitar pentru cine ştie ce firmă, putem citi un articol bine informat din care aflăm că „În anul 2002, Muzeul Kalinderu trece în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care organizează aici diferite spaţii de expunere a creaţiilor multimedia. Tot în această perioadă se deschide Kalinderu Media Lab care promovează arta contemporană media: fotografie, artă electronică, imagine video şi digitală, pictură, desen, sculptură şi diverse forme de artă sociologică.” Nu ştiu ce este aceea „artă sociologică” şi nici nu mă apuc să caut acum. Mă preocupă mai mult întrebarea: prin ce mijloace promovează această „arta contemporană media” bietul muzeu care are numai adresă şi număr de telefon? Nici tu pagină de internet, nici tu găzduire pe site-ul MNAC, care se pare că are în administrare clădirea. Cum poate ajunge vizitatorul să vadă expoziţiile temporare care se ţin la muzeu? Păi cam aşa...
Ieri mă plimbam pe străduţele de prin zona parcului Cişmigiu. Frig, o ploaie mărunţică şi laba unei pisici jucându-se, printre maşinile parcate pe trotuar, cu un porumbel rănit. La un moment dat am făcut stânga pe o altă străduţă. Pe o clădire, deasupra uşii mari şi grele de metal, un banner lung, stil Institutul Francez din Bucureşti, o plăcuţă de marmură pe care am citit doar cuvântul Kalinderu şi o foaie de hârtie pe care era programul: deschis de miercuri până duminică, între orele 10 şi 18. Tocmai ieşea din clădire un bărbat care, după plictiseală şi aerul familiar, părea a fi angajat acolo. Îl întreb dacă se poate vizita. Se poate, îmi răspunde, la subsol, parter şi etaj. Intru, ocolesc un zid de hârtie cu imprimeu de clădire dărăpănată şi încep să mă dezmeticesc: unde-i parterul, unde-i subsolul...
Văd fotografiile aliniate cuminte pe toţi pereţii de la parter şi etaj, citesc o dată în plus despre proiectul case care plâng, citesc şi toate textele scrise de fotografii Adrian Bulboac, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihaescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Piersinaru, Cosmin Gogu, Şerban Boncioca şi de Ferrante Ferranti, curatorul expoziţiei. Mă uit în jur să văd cine vizitează: un cuplu de francezi indignaţi şi parfumaţi. Apoi au mai intrat câţiva străini, probabil tot francezi. Cobor la subsol şi-mi vine să rămân acolo. Două scaune vechi din lemn, cu spătar, mozolite de var şi aşezate în faţa unui proiector care derula pe un perete toate pozele din expoziţie pe un zgomot insuportabil de trafic bucureştean. Pe tavan câteva fresce salvate de la bombardament. Miros de văruială şi frig. Pe podea m-am împiedicat de poze tot cu case delabrate.
Am stat un timp singură acolo în beciul acela vechi pentru a-i asculta povestea. Mă gândeam la începutul din „Enigma Otiliei”. Când am ajuns acasă, am deschis cartea şi am căutat pasajul acela care se potrivea destul de bine cu ceea ce văzusem în expoziţie. Iată-l: "Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Probabil că niciodată nu şi-au iubit bucureştenii casele vechi. O fi în firea omului din părţile astea ale locului să dărâme ce au construit bunicii şi să-şi facă el ceva nou, în pas cu moda şi cu schimbările. Ne lăudăm cu 500 de ani de atestare documentară, dar spre deosebire de multe alte capitale ale Europei, din cei 500 de ani, Bucureştiul a rămas doar cu câteva bisericuţe datând din vreme aceea. Nicio clădire civilă. Alte, foarte puţine clădiri printre care Curtea Veche, Hanul lui Manuc şi câteva biserici, sunt din secolul XVIII. După cum arată istoria, se pare că bucureşteanul are frică de Dumnezeu şi-i place arhitectura modernă.
Expoziţia de la Casa Kalinderu te face atent asupra faptului că oraşul de dărâmă în timp ce trecem grăbiţi pe stradă ba să prindem autobuzul, ba să ajungem undeva, altundeva. Nu avem niciodată vreme să privim. Blocaţi în trafic, ne uităm numai înainte ca să mai înaintăm un metru, ca să nu se bage altul în faţă, ca să evităm claxonul maşinii din spate care ne va sancţiona îndelung pentru că nu am fost pe fază şi am ratat un metru de asfalt la avansarea în coloană.
Şi mai e ceva. Câţiva fotografi din expoziţie au căutat contrastele. Se pare că sunt uşor de găsit. Multe cacofonii arhitecturale, multe nepotriviri, multe alăturări caraghioase. M-am obişnuit cu ele, nu le mai văd. Se spune că astea dau farmec Bucureştiului. Farmec este un spray ieftin.

Expoziţia rămâne deschisă până pe 1 noiembrie.

Câteva imagini din chinurile facerii şi de la vernisaj am găsit aici:
http://www.modernism.ro/2009/10/01/vernisaj-bucurestiul-neiubit/

joi, 8 octombrie 2009

Herta Müller a luat Nobelul pentru literatură

Una dintre cele mai frumoase veşti pe care le-am primit vreodată: Herta Müller a câştigat premiul Nobel pentru literatură.
Mă bucur pentru că în sfârşit vor fi traduse cărţile ei şi poate că vor fi căutate.
Grăbiţi-vă să vă procuraţi cărţile acestei autoare de la reduceri, la 5 lei, mâine vor costa mult mai mult.





Poem preluat fără voia autoarei, din "Este sau nu este Ion", Polirom 2005

sâmbătă, 3 octombrie 2009

da, mă!

E o chestiune de puţini ani ca Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să-şi schimbe denumirea în Ministerul Lifestyle-ului şi Clădirilor cu Structură din Oţel.

duminică, 27 septembrie 2009

duminica

am pierdut slujba
m-am trezit târziu
Dumnezeu m-a aşteptat ce m-a aşteptat
după care s-a retras tăcut
în ascunzişul său
e-ncuiată uşa pe care-s scrijeliţi în lemn
doi sfinţi
baticul femeii îi acoperea jumătate din cap
urechile şi vina
mă privi ca pe un hoţ
ce vrei s-a închis biserica
dar nu mi-a zis pleacă
a plecat ea lăsându-mă să privesc
pe dinafară
sfinţii crinii firidele şi cornişele
se auzi un guguştiuc
îi răspunse la scurt timp un altul
trecu o maşină
apoi linişte ca în fiecare după-amiază de duminică
sandalele mele romane nu făceau niciun zgomot
mergeam sau mă opream era tot una
o stradă perpendiculară pe altă stradă
paralelă cu altă stradă
case blocuri magazine câini tolăniţi pe asfalt
garduri caprifoi câţiva copaci
mergeam
mă opream
mergeam
curţi pustii o pisică grăbită
teatrul bulevardul
o staţie de autobuz
şi în cele din urmă aşteptarea

miercuri, 23 septembrie 2009

simpozion

Mai întâi i se dădu o foaie din care află cât trebuie să stea, când trebuie să plece, ce i se va întâmpla. I se înmână un ceas, un pix, un dosar şi un abţibild. Fu poftit frumos să ia loc. Un loc de pe care nu se va mai ridica până la final. Apoi cineva intră, se prezentă, surâse, se întoarse cu spatele după care se auziră bolboroseli şi graseieri şi lovituri de inel cu lapislazuli în blatul mesei, din pal furniruit, rezistent la zgârieturi. Se aprinse lumina fără a se apăsa pe întrerupătorul alb încadrat de o tuşă gri de praf longeviv, se deschide uşa şi deodată prin aer plutiră câteva ceşti. Mirosea a cafea. O ceaşcă îl alese şi i se îndreaptă în picaj periculos spre nas. Se opri la timp în dreptul dosarului de pe masă şi aşteaptă să o atingă, să o miroasă şi să o soarbă. Îi plăcea să o privească aşa fragilă şi imponderabilă, mirosind îmbietor şi tonifiant. Nu o ridică, nu o gustă, nu o mişcă din loc. Nu făcu decât să o ocolească, să o ferească şi să se gândească numai la ea şi din când în când să se uite la ceas. Pe foaia aceea citise că vor urma lălăituri, mârâieli, bodogăneli, sâsâituri. Despre ciocănelile inelului de amazonit în scheletul scaunului, despre degetul bondoc terminat cu o unghie lila care apăsă întrerupătorul alb ocolit de o dungă neuniformă de jeg nu scria nicăieri. Abţibildul, pe care desenase o ceaşcă de cafea şi-l lipi pe cravată, în maşină, în timp ce conducea.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

miercuri, 16 septembrie 2009

desfătări lingvistice

scorţar
scorţişoraş
scorţărel
scorţişoară
scorţişor
scorţişoriu
scorţiţă
scorţoros
scorţos

duminică, 6 septembrie 2009

fibre, flavonoizi şi fructoză

cât de singuri mai suntem noi ăştia singuri şi ce ne mai place să pozăm păsări moarte
să scriem două rânduri pe catifeaua portocalie a fotoliului pe care visează pisicul
să răsfoim
să ţesem şi
să tuşim fără să ne audă nimeni

mă văd decorându-mi camera cu garofiţe din hârtie creponată
privind muncitorul înlocuind ţiglele sparte pe acoperiş
plec de acasă vara şi mă întorc târziu toamna
plătind din plin pentru asta
poate nu ştiţi dar pentru noi totul este mai scump cu 20%

şi cât ne mai place să mâncăm zilnic din acelaşi măr
să aşteptăm
să aşteptăm
să aşteptăm
să aşteptăm


duminică, 30 august 2009

fereastră la ultimul etaj

dimineaţa se ridică din linişte
niciun câine
nicio pasăre
nicio lovitură
o coroană de frunze imobile
şi lacrimi
am uitat ce-am visat
peste noapte
peste viaţă
în mâna stângă cafeaua
în dreapta remuşcările

sâmbătă, 29 august 2009

studiu ihtiologic

Peştii mici pot supravieţui în acvarii mici.
Peştii mari pot trăi în avarii mari, dar nu pot supravieţui în acvarii mici.

S-a observat că peştii mici, în general fitofagi, după un timp, devin carnivori.
Peştii mici îşi mănâncă tovarăşii de acvariu pentru a obţine mai mult spaţiu de înot şi mai multă hrană.
Deşi se hrănesc nu carne, peştii mici nu cresc mai mari.
S-a constatat, în schimb, că peştii mari, în acvariu, devin fitofagi.
Deşi se hrănesc cu alge, peştii mari, nu devin mai mici.

Un grup de cercetători au descoperit de curând că din cauza încălzirii globale şi a topirii gheţarilor, proverbul „peştele mare îl înghite pe cel mic” este din ce în ce mai des contrazis.
Ei au făcut următorul experiment: la început au luat un peşte mic, dintr-un acvariu mic şi l-au pus alături de un peşte mare, într-un acvariu mare. Peştele mic, fost fitofag, actual carnivor, a redevenit fitofag înotând alături de peştele mare, fost carnivor, devenit fitofag.
În a doua etapă a experimentului, cercetătorii au mai pus în acvariul mare încă un peşte mic, carnivor. Peştii au fost hrăniţi numai cu alge. Ce s-a întâmplat? Peştii cei mici l-au atacat la un moment dat pe cel mare. Surprinzător, peştele cel mare, mult mai puternic decât cei doi, nu a reacţionat. Muşcat de mai multe ori, cu o ferocitate crescută, peştele cel mare a început să plutească ferfeniţit, la suprafaţa acvariului. În urma acestui studiu, proverbul devine "peştele cel mic nu-l înghite pe cel mare".

Singurul peşte care nu poate supravieţui într-un acvariu, oricât de mare ar fi acesta, este balena. Dar după cum bine ştim, chiar dacă are înotătoare şi formă hidrodinamică, balena este un mamifer. Balenele se hrănesc cu plancton.

duminică, 23 august 2009

718 - un bloc pe blog



etajul 10



etajul 9



etajul 8



etajul 7



etajul 6



etajul 5



etajul 4



etajul 3



etajul 2



etajul 1



parter

luni, 10 august 2009

Vacanţă la Balcic



castelul




portul




oraşul



ferparele



maidanul






ferestre



pisicile



şi trandafirii

marți, 21 iulie 2009

apartamentul

Imediat după Revoluţie, prin primăvara lui ’90, apartamentul de vizavi, apartamentul 12, fu cumpărat de un cuplu de vârstă mijlocie care spuseseră că l-au luat pentru fiul lor, student pe atunci la Medicină. Şi aşa cum trebuia să se întâmple, se apucară să-l „renoveze”. Câteva luni se auziră bormaşina şi ciocanul, câteva luni uşa stătu dată de perete, iar pe scară se vedeau tot felul de urme albe de pantofi şi dâre de var şi ipsos. Au schimbat ţevile, au gletuit, au văruit, au pus faianţă, au pus parchet şi au închis balconul. Apoi au schimbat uşa şi au închis-o aşa încât ne era mai greu să vedem ce mai fac ei pentru noul lor apartament care, în acele vremuri de lipsuri şi de dezordine, era de departe cel mai arătos din bloc. Se părea însă că nu locuiau acolo, ci veneau doar zilnic ca să supravegheze meşterii să facă treabă bună, să nu cumva să-i plătească degeaba.

O vreme, o săptămână sau mai mult, în apartamentul de vizavi se făcu linişte, nu se mai ştia nimic despre vecinii cei noi. Într-o sâmbătă au apărut din nou, au adus mobila de bucătărie şi aragazul pe care le-au depozitat pentru puţin timp în hol poate şi pentru a le vedea mai întâi vecinii nu numai pentru că trebuiau să le aranjeze şi să le fixeze pe rând. După ce au bocănit, au cărat, au târât şi s-au certat o zi întreagă de iulie, cei doi încuiară bine uşa pe la asfinţit şi plecară. Se mai întoarseră abia peste vreo lună cu mobila de dormitor cu care s-au chinuit tot singuri. În acea zi de august pe scară a mirosit răcoros a răşină, ca la munte. Seara târziu cineva a sunat la noi. A deschis tata. Am luat mobilă în dormitor, veniţi să vedeţi. Asta am auzit eu din sufragerie unde stăteam turceşte în fotoliu şi mă uitam la televizor. Vreo jumătate de oră a stat acolo. Unde-i, Gelu, întrebă mama. S-a dus alături să vadă că şi-au luat vecinii mobilă. După aceea, părinţii mei au avut despre ce vorbi toată seara: că firele nu ştiu cum sunt puse, că stucaturile, că tapiseria, că el ar fi făcut nu ştiu cum grilajul la balcon...

În altă zi au adus mobila de sufragerie, cu biblioteca imensă şi fotoliile durdulii, au cumpărat covoarele şi au aşezat în sfârşit un covoraş persan la intrare pentru şters picioarele pe care au trebuit să-l înlocuiască de mai multe ori în acei ani pentru că se fura. Şi nouă ni se furase covoraşul de la intrare de nu mai ştiu câte ori aşa că mama a optat într-un final pentru un preş care a suportat mulţi ani cu cerbicie îndemnurile tatei ori de câte ori intram în casă, eu sau mama: şterge bine bocancii!

Acum că apartamentul era gata, ne aşteptam ca fiul vecinilor să se mute. Ne bucuram că vom avea un vecin medic. Eu mi-l şi închipuiam frumos şi zâmbitor, sunând la uşa noastră pentru a se prezenta. Dar n-a fost aşa. Vecinii noştri veneau singuri, mai aduceau câte ceva pentru noua lor casă: un lampadar, câţiva saci cu cărţi, vase, rufe, pe care le aşezau cu grijă la locul lor, le creau locul lor, ştergeau praful şi iar plecau.

Ani de zile îşi făcuseră un obicei de a veni sâmbăta şi a face curat, după care dispăreau. De Paşte scoteau şi ei covoarele afară la bătător ca noi toţi ceilalţi şi dereticau cu nădejde târând mobile, ştergând ferestrele, aerisind lucrurile. Nu rămâneau niciodată peste noapte. Când în bloc s-a tras cablu pentru tv au fost printre primii care şi-au pus. În ziua aceea au stat pe hol pândind muncitorii care găureau pereţii ca nu cumva aceia să strice ceva la estetica zidului lor. A doua zi au venit din nou ca să astupe cu ciment, să cureţe şi să ascundă firul negru care alimenta televizorul lor Akai cu 40 de programe şi să asigure că toate programele se vad clar.

Apoi când a venit moda termopanelor, şi-au pus şi ei. Din nou ipsos alb, din nou bormaşina, din nou uşa dată de perete şi apoi înlocuită cu una nouă, de metal. Numai mobilele nu au fost mutate, ci au stat acoperite de un celofan imens prins cu scoci lat. Au înlocuit chiar şi geamurile de la balcon. Tot atunci au pus gresie pe balcon şi pe holul de la intrare. După ce au terminat, l-au chemat pe tata să-i arate rezultatul muncii lor de câteva săptămâni. Din acea seară, visul tatei se conturase: voia şi el să renoveze.

Cu anii, am uitat că de fapt apartamentul acela era al fiului-student-la-Medicină. Ne obişnuisem şi cu obiceiul lor de a veni numai sâmbăta pentru a face curat şi pentru a mai aduce câte ceva nou. Nu ni se păruse niciodată ciudat că nu dormeau acolo sau că nici măcar nu gătiseră acolo vreodată. Încet, încet, oamenii au devenit mai indiferenţi faţă de ceilalţi, „individualişti” sau „fiecare pentru el, mamă”, oamenii deşi se cunoşteau de ani de zile au ajuns să nu se mai salute şi să nu-şi mai vorbească. Grijile, aglomeraţia, stresul, agitaţia din ultimii ani nu ne-au mai dat vreme să ne uităm în curtea vecinului, iar ştirile de ultimă oră de la ap. 12 nu au mai fost urmărite mult timp aşa că într-o zi ne-am trezit iar cu gălăgie de vizavi: vânduseră. Cine a luat apartamentul a zis că era foarte murdar şi uzat, că trebuie să schimbe tot, ţevi, geamuri, gresie, faianţă, parchet, să termoizoleze balconul, să bage internet.

duminică, 19 iulie 2009

somnul de după amiază

în fiecare cameră avem câte un ceas
chiar şi în baie, în cămară şi prin sertare
peste tot unde golul şi lucrurile înghesuite
ar putea purta numele de cameră
până şi în stomac în inimă sau în cap
la prânz şi la miezul nopţii bat toate deodată
şi toţi deodată ne strângem
să mâncăm
să vorbim
să dormim
să visăm

dacă plecăm de acasă ne luăm ceasurile cu noi
să nu care cumva să pierdem vremea
fiecare ticăit să ne aducă aminte că trebuie
ba una
ba alta
ba toate odată
ba nimic

duminica le auzim cel mai bine
până la prânz ne închinăm lor din minut în minut
apoi din oră în oră după care închidem bine uşile
şi ne culcăm

ceasul meu măsoară contratimpul
ca un bătrân şchiop traversând bulevardul
ameninţându-mă cu cârjele sale de metal
nu mă sperii sunt încă departe
dar tocănitul acela mă hipnotizează
degeaba încerc să nu-l aud
e deja aici

joi, 16 iulie 2009

masca bătrâneţii pe faţa tinereţii

bătrâneţea stă toată ziua la televizor – se uită la esca şi la filme indiene
bătrâneţea dezleagă integrame şi sudoku
bătrâneţea umple şifonierele cu lucruri vechi şi naftalină
bătrâneţea tremură, bătrâneţea se târăşte
bătrâneţea cârteşte şi ameninţă
bătrâneţea este nostalgică şi mereu dispusă la poveşti
bătrâneţea aduce poştaşul cu pensia
bătrâneţea citeşte ziarul de seară
bătrâneţea pândeşte pe la ferestre
bătrâneţea uită, bătrâneţea îşi tot aminteşte
bătrâneţea e prudentă, putredă şi patinată
bătrâneţea se hrăneşte cu colaci şi colivă
bătrâneţea se păstrează în doze, în flacoane şi-n tablete
bătrâneţea aşteaptă, bătrâneţea are răbdare
bătrâneţea se răceşte încet încet
la masă ne-am aşezat toţi. unul citea, altul aranja furculiţele, altul punea în farfurie, cineva fixa radioul pe frecvenţă. ştirile, una după alta, despre morţi, politică şi sport, se aşezau ca feliile de pâine undeva în uitare. bunica mototoli şerveţelul pătat de sos şi-şi luă pastila cu jumătate de pahar de apă. în timpul acesta începu o melodie de Jean Michel Jarre. cineva opri radioul. altcineva ridică farfuria pe deasupra mesei şi cineva o luă şi o puse în chiuvetă. unii încă mai mâncau, alţii strângeau vasele şi se apucară să le spele, să le şteargă şi să le împrăştie prin dulapuri. când radioul porni din nou, în bucătărie nu mai era decât cineva care scria ceva pe-o foaie.

luni, 6 iulie 2009

What's On This Week

din unghiul acesta vrem să surprindem totul să
facem o mie de poze şi să filmăm
vrem să-ţi arătăm fiecare detaliu să
nu ratăm nimic absolut
intră pe pagina noastră de internet
pentru mai multe detalii dă click
dă mai tare, dă mai luminos
urmăreşte-mă şi voi fi aici mereu pentru tine
fă parte din lista mea de persoane interesate
te invit să-mi fii prieten să pot să te întreb ce faci
să pot să-ţi răspund că mă plimb prin lume
că fac poze pentru tine
pregăteşte-te să vezi ce nu ai mai văzut
să asculţi ce nu ai mai ascultat
află primul ca să fii primul
interesează-te cât mai mult
învaţă să nu-ţi scape niciun detaliu
fii un om informat
fii un om responsabil
dă OK, dă SEND, dă ACCEPT, dă ADD

duminică, 5 iulie 2009

3 opţiuni pentru gene fabuloase

La noi, televizorul este în mijlocul casei
ca un altar,
ca un axis mundi,
ca o fântână arteziană din care ţâşnesc spută, spermă, urină şi coca cola.

La noi sonorul televizorului este dat foarte tare, iar la reclame casa se umple de mici poeme şi melodioare: sulimanuri de cuvinte.
Accidentele de tot felul, sinuciderile, războaiele, preşedinţii, miile de femei frumoase şi sutele de eroi, iaurturile... rămân toate în cubul din mijlocul sufrageriei.
Din ecran nu a coborât niciodată nimeni. Dar bunica mea pândeşte poate, poate, într-o zi...

La noi televizorul nu se stinge niciodată numai aşa putem avea lumea întreagă la picioare,
numai aşa putem găti, spăla, curăţa, călca, iubi.
Televizorul ne fereşte de boli şi de plictiseală şi numai el ne poate adormi:
alungă insomniile şi demonii nopţii, iar moartea rămâne şi ea dincolo privindu-ne iscoditoare.

miercuri, 1 iulie 2009

declin, declinare

oamenii au nevoie de lungi discuţii la telefon
oamenii nu au nevoie de mine
oamenii au nevoie de oamenii din televizor
oamenii nu au nevoie de tine
oamenii au nevoie de bere de la frigider
oamenii nu au nevoie de el
oamenii au nevoie de maşini străine
oamenii nu au nevoie de noi
oamenii au nevoie de sejururi tropicale
oamenii nu au nevoie de voi
oamenii au nevoie de jocuri virtuale
oamenii nu au nevoie de ei

duminică, 28 iunie 2009

gastro cultura

Când nu om nu are ce face – aşa ca mine – se pregăteşte cu noaptea în cap pentru noaptea următoare care, crede el, e Noaptea Institutelor Culturale. Abia spre după-amiază, când să plece din casă, realizează că s-a înşelat. Dezamăgire: Noaptea Institutelor Culturale trecuse de o zi.

Îmi propusesem să merg la vernisajul unei expoziţii la institutul maghiar şi la „o noapte gurmandă minunată” la IFB. N-a fost să fie şi nici la tv nu cred că s-a difuzat ceva despre eveniment dat fiind că moartea lui Michael Jackson şi incendiul de la Armenească au ocupat tot timpul de ştiri.

Studiind cu atenţie meniul tuturor institutelor culturale, am constatat, fără surprindere, că mai toate îmbie vizitatorul cu tot felul de bunătăţi muzicale, cinematografice, artistice şi mai ales gastronomice. De ceva vreme – m-aş arunca să spun că de un an sau doi – iniţiatorii de evenimente culturale au realizat că „degustările” sunt o momeală bună pentru cei care nu se prea lasă scoşi din casă pentru a vizita un muzeu, un institut cultural sau o galerie de artă. Dacă nu-ţi place cultura, măcar îţi poţi băga nasul în bucătăria altor popoare. Aşa încât, în acest an, la N.I.C. puteai degusta ciocolată belgiană la cehi, te puteai târgui pentru un gulaş cald la unguri sau pentru brânză şi vin la francezi.

Eu am ratat, dar mă duceam mai ales pentru a-mi verifica teoriile despre gastro cultură adică despre tendinţa actuală în a îmbina utilul cu plăcutul, aducând „mâncarea tradiţională” (românească, franţuzească etc.) într-un spaţiu „neconvenţional” adică la muzeu, la institutul cultural x, în curând şi în librării. De ce poezia să se mute în stradă, iar magiunul să nu poată veni la bibliotecă? Marketingul poate rupe orice bariere, mai ceva ca artistul.

Faptul că se găseşte salam la muzeu şi Camembert la Institutul Francez a devenit foarte incitant pentru mulţi oameni. „O idee care a prins la public”, creându-se o cerere destul de mare în acest sens, mulţi urmărind cu sufletul la gură ştirile culturale, doar, doar, vor auzi că s-a mai pus de un târg cu kurtos kalaks la vreun muzeu sau de o noapte albă cu trufe la vreun centru cultural.

Se pare că un spaţiu cultural vinde bine pentru că garantează pentru autentic, „natural” şi original, celor care se tem de produse contrafăcute, de chimicale, de ambalaj, de supermarket. Mâncărurile bio promovate în astfel de medii sunt foarte scumpe, la ele ajungând mai mult persoanele din clasa de mijloc, cetăţenii de rând mulţumindu-se cu degustările şi cu ce se mai găseşte pe lângă: filme, concerte, expoziţii.

Mă întreb, sceptică fiind de felul meu, oare chiar mai sunt mâncăruri care să fi scăpat de E-uri, de pesticide sau de poluare? Şi cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că un muzeu poate să aibă o credibilitate mai mare decât o agenţie pentru siguranţa alimentelor? Poate îndeajuns încât să te minţi că preţul ridicat este o dovadă în plus că nu te înşeli: da, domne, mâncăm ca la bunica acasă (expresia ca la mama acasă fiind prea recentă ca să garanteze lipsa conservanţilor). Cât despre muzeu, să-l viziteze studenţii şi cine-o mai avea timp. Poate mă încumet de Noaptea Muzeelor când o fi gratis şi numai dacă la poartă dau şi ei un fursec ceva.

sâmbătă, 27 iunie 2009

O scânteie în "Scînteia"

Miercuri îmi apăru o povestioară în "Scînteia", suplimentul Jurnalului Naţional. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge pe aceeaşi pagină cu Agenda Elenei Ceauşescu. Dar iată că se dovedeşte încă o dată că încurcate sunt căile Domnului, pardon ale tovarăşului.

miercuri, 17 iunie 2009

la întoarcere

Seara, la întoarcere, creierul amorţit s-a oprit pe o bucată muzicală şi rage. Nu îmi mai amintesc nimic din momentul în care am ieşit pe poartă sau din momentul în care mi-am dat drumul din nou în lume, ca într-o piscină cu o formă bizară ca o mulţime Julia. Merg şi muzica fuzionează cu sângele, cu saliva, cu lichidul gastric, cu bila. Când nu mă gândesc la nimic şi nici măcar privirea nu mă mai ajută să-mi amintesc ceva, doar posibilităţile mele limitate de a reproduce melodii mă mai leagă cât de cât de realitate. Devin nu pick up stricat, alunecând pe aceeaşi trei note, la nesfârşit, înnebunitor. Dar nu e nebunie. Încerc să-mi revin. Pe o muzică interioară, falsă, enervantă, stupidă, încerc încet, încet să îmi revin. Privirea îmi rămâne fixată pe o un obiect, pe inelul vreunei cucoane, de exemplu, sau se sprijină pe geamul zoios al tramvaiului sau pur şi simplu se ţine de bara portocalie întărind forţa mâinii. Şi muzica se zbate în laringe şi se ridică în palatin, pătrunde în cutia craniană şi de acolo în urechi şi asta de multe ori, de foarte multe ori. Iar tramvaiul pleacă, se opreşte, porneşte din nou, frânează, aşteaptă, se târăşte, prinde viteză, se opreşte, pleacă... de nu ştiu câte ori. Nu am stat niciodată să număr, nici măcar din curiozitate, nu am o curiozitate statistică, de aceea întrebarea „câte staţii mai sunt?” mă sperie ca o probă de examen la care nu m-am pregătit. Nimeni nu mă aude. Tăcerea mea ascunde răgetul meu. Şi poate că aşa se întâmplă cu toţi cei din tramvai, chiar şi cu posesoarea inelului pe care mi-am odihnit privirea fără nicio dorinţă, nevoie sau invidie, ci doar din oboseala unei zile de delir. Pe măsură ce simt că mă apropii de casă şi că trebuie să cobor, încep să mă aud cântând şi să văd. Văd femeia, nu numai inelul, văd oamenii atât de diferiţi, cu plasele venind de la piaţă. Încă o staţie, ultima oprire. Aud zornăitul roţilor din mecanismul tramvaiului. Melodia s-a oprit. Cobor. Îmi recunosc vecinii, îi salut, vorbesc. Bat. Mi se deschide o uşă. Intru.

luni, 15 iunie 2009

Ce duminică frumoasă a fost duminică!

Nu voi sta niciodată dreaptă şi zâmbitoare într-o poză: în spatele meu pietre, deşert, două piramide, o umbră şi un cer senin. Dar nu e de vină distanţa. Nu voi sta nici aici, în Bucureşti, dreaptă şi zâmbitoare, cu biserica Kretzulescu în fundal. Car cu mine un aparat de fotografiat pentru a surprinde momentele plăcute ale excursiilor mele zilnice prin oraş. Pe mine nu mă pot surprinde.
La sfârşit de săptămână străzile principale se mai golesc, iar pe străduţe nici ţipenie. Sâmbătă la prânz câţiva turişti se pierduseră pe podeţele şi prin praful fin de pe Lipscani. Niciun unghi nu era bun pentru o fotografie de grup. Duminică la prânz fundalul câtorva poze era fântâna de la Universitate. Eu aş fi fotografiat porumbeii care dormeau cu aripile întinse la soare sau ghemuiţi la umbră. Nu se sinchiseau nici de turişti, nici de bărbatul florăresei de pe colţ care spăla bine vasele pentru flori de păreau ca noi.

Cişmigiul este cel mai animat loc al oraşului duminica după-amiaza. Dacă te decizi să te plimbi prin parc cu siguranţă te vei întâlni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani de zile. Pe unii nici nu-i mai cunoşti, te recunosc ei. Te opresc, te iscodesc, îi întrebi şi tu din politeţe sau din curiozitate.
Toată lumea e acolo: clasicii îndrăgostiţi îmbrăţişaţi sau citind sau povestind; bunici cu nepoţei; un acordeonist cântând Barca pe valuri; cupluri cu copil-mic-în-cărucior; grupuri de câte n prieteni; fetiţe jucând badminton; diverşi cetăţeni plimbând căţei, ba şi o pisică, în lesă; femeie făcându-şi manichiura şi pedichiura pe o bancă; ţigănuşi cu labe de scafandru; tineri emo, manelişti, rockeri, hipsteri, urbani; Poetul cu soţia; plimbăreţi în sandale, în papuci, pe role, pe bicicletă, în căruţ sau în barcă; hidrobiciclete supraîncărcate; raţe şi lebede; mormoloci.

Street Delivery un alt loc în care uichendul ăsta ai fi putut întâlni pe toată lumea. Îmi place ideea de a te aşeza cu fundul pe asfalt şi a vinde câte ceva sau de a înghiţi buline culturale sau subculturale, toate de-a valma, dar aş fi preferat să se spele asfaltul înainte, nu de alta dar strada Arthur Verona este una dintre cele mai apreciate retirade ale animalelor de companie din zona Grădinii Icoanei.

Nord la Institutul Francez.

marți, 9 iunie 2009

grafomanii automate

Cât de ridicolă sunt când scriu! Şi cât scriu de mult! Nu mai am nimic de tăcut, nimic de lăsat nenotat. Mă interesează gestul la fel de mult ca ideea, uneori mai mult. Scriuuuuu, cu mulţi u, cu mulţi ţ, cu a-uri nearticulate şi ftizice, cu lalala şi lololo. Scriu şi scriu despre faptul că scriu, ce plictis! Scriu cu rigla, scriu cu compasul. Scriu cu tastatura laptopului adunând una câte una literele ca pe nişte mărgele pregătite pentru brodat. Scriu din moarte, cu faţa tumefiată, cu falangele răşchirate, cu orbitele înţepenite ca ale păpuşilor de porţelan. Scriu pierzându-mi gândurile printre maximele şi sentinţele câtorva înţelepţi. Scriu urzind, scriu uzând, scriu urând. Scriu găsind în asta gestul scăpării, dar şi degetul ameninţării şi limba de moarte. Scriu lăsând la o parte şi scriu adăugând. Scriu pentru a umple albul pur, albul singurătăţii, albul tăcerii cu semnele negre ale timpului, ale trădării, ale vinovăţiei. Scriu chiar dacă asta nu îmi va aduce iubire sau stimă de sine sau admiraţie sau consolare sau explicaţii. Oh, vai, ce bine, aşa, un pic mai sus, un pic mai jos! Scriu din lene, din sărăcie, din neputinţă. Scriu pentru că nu pot să scriu. Scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de ceea ce rămâne mereu la o distanţă decentă. Scriu din indecenţă. Scriu din curiozitate. Scriu din mândrie. Scriu din mânie. Scriu sperând în lectură. Scriu pentru a-mi bate joc. Scriu pentru că aş fi vrut să nu mai sper. Scriu într-adevăr. Scriu ştiind că nu pot merge până la capăt, dar scriu fără întoarcere. Scriu efemer, pentru acum, pentru până acum, până măcar până aici. Scriu sforţându-mă să nu mai scriu. Scriu făcându-mi curaj să aştept în staţie să vină tramvaiul. Scriu pentru îndrăzneala cu care mă ţin de barele de fier din tramvai. Scriu pentru echilibrul unei călătorii zilnice spre muzeu. Scriu pentru a mă explica. Scriu pentru că nu pot întrece măsura. Scriu pentru ordinea lucrurilor. Scriu mâncând simboluri. Scriu cuvinte automate, virtuale, electrice, pixelate, pe un alb pur care nici măcar nu există în realitate. Scriu cu mulţi i, mai mulţi ca în copiii sau ca în propiii. Scriu pentru că măcar pot să scriu copiii şi propriii. Scriu, până la sfârşit. Scriu pentru că nu pot să scriu la nesfârşit. În sfârşit,

duminică, 7 iunie 2009

Summer in Siam

În 1990, când a apărut "Summer in Siam" şi când s-a dat la TVR, cântăreţul părea a avea o înfăţişare cel puţin la fel de ciudată ca a lui Michael Jackson. Bineînţeles că nu se compară, dar după ce ani de zile am fost obişnuiţi cu artişti tunşi, raşi şi frezaţi, Shane MacGowan cu dantura lui neîngrijită, bărbos, cifulit şi cu cercel într-o ureche, părea "un golan" caraghios prototip al decadenţei occidentale spre care ne îndreptam şi noi încet, incet. Mi-a plăcut foarte mult "Summer in Siam", dar după ce i-a trecut moda, nu am mai auzit cântecul ăsta nici măcar la radio. Se dă probabil foarte rar.
Din copilărie rămăsesem cu amintirea melodiei, nu şi a versurilor. O mai fredonam când şi când cu taririarara până ce într-o zi de vară am auzit-o la o terasă. Aşa m-am hotărât să merg pe fir. Am căutat mai întâi printre muzicienii care au cântat "Perfect Day". Parcă era unul din ei edentat şi buimac aşa cum mi-l aminteam eu pe cântăreţul din copilărie. Şi da, l-am găsit. Era Shane MacGowan şi nu apărea în videoclip atât cât ca să spună "It's such fun".
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în Siam (Thailanda), dar mi-ar plăcea cel puţin să mă dau în leagăn pe melodia asta.


marți, 2 iunie 2009

la nervi sau la melancolie

de-aş fi fost o efemeră machetă publicitară, aş fi valorat într-o zi de câteva ori mai mult decât face munca mea pe o lună de zile

joi, 28 mai 2009

publice

Dumneavoastră cine sînteţi, câţi ani aveţi, din ce localitate, starea civilă, scoateţi limba, respiraţi, aţi mai avut până acum vreo operaţie, aveţi poftă de mâncare, dormiţi bine noaptea, sforăiţi?
Dimineaţa e sinistră când tramvaiul nu duce la serviciu, ci la spital, chiar dacă drumul este acelaşi, spitalul fiind chiar vizavi. După câteva ore de aşteptare, doctorul mi s-a părut a fi ca o întâlnire cu moartea, în halat alb şi stetoscop.
Conduceţi, aveţi carnet, de cât timp lucraţi, care au fost sarcinile dumneavoastră de până acum, copii aveţi, cum vă vedeţi peste 5 ani, cine e preşedintele Ungariei?
Nu m-am înscris. Pregătisem toate actele. Şi cei 50 de lei şpagă. Mă spălasem bine dimineaţa. Îmi pusesem haine curate. Îmi făcusem chiar un discurs în minte pe care l-am repetat tot timpul până am ajuns acolo. Răspunsurile au fost prosteşti.
De cât timp vă cunoaşteţi, cât a durat cea mai lungă relaţie a dumneavoastră, ce aveţi în comun, ce vă enervează cel mai mult la partener, ce credeţi că apreciază cel mai mult la dumneavoastră?
Scena s-a petrecut repede. Femeia a strigat hei! apoi s-a aplecat, a luat ardeiul de pe asfalt, a mai strigat o dată prinde! după care l-a aruncat un pic mai încolo. Ardeiul a căzut tot pe asfalt, la picioarele unui bărbat grăsun care şi el s-a aplecat, l-a ridicat, l-a pus în sacoşă şi a plecat.

miercuri, 27 mai 2009

vineri, 22 mai 2009

frumoasa luna mai

Anton era practic paralizat în prea frumoasa luna mai. Nu mai putea face nimic. O lene... Nu, nu lene, ceva între toropeală, melancolie, ameţeală, apăsare era starea care-l cuprindea din momentul în care înfloreau salcâmii şi până se trecea floarea de tei. Nu mai avea niciun rost, nu se mai putea discuta cu el, iar de rezolvat vreo urgenţă, de terminat vreo treabă sau de răspuns la vreo întrebare nici nu se putea pune problema. Zăcea pe vreo bancă, prin parcuri, pe vreun scaun la birou sau acasă, în fotoliu, cu ochii în tavan. Nici nu putea mânca. Nu tolera decât petalele de trandafir roşu, numit de gospodine „trandafir de dulceaţă” sau florile de caprifoi, numit popular şi „Mâna Maicii Domnului”. Din astea ciugulea câte puţin, numai când se întâmpla să treacă pe lângă vreo tufă sau lujer înflorit. Se oprea, privea florile puternic colorate, le mirosea prelung, aplecându-se asupra lor ca şi cum ar vrea să sărute o femeie, le cerceta nervurile, spinii mici şi maronii, staminele subţiri, gineceul. Apoi le atingea, le mângâia trecându-şi arătătorul peste petalele fine, peste tulpina ţepoasă, apucând o frunză între două degete mişcându-le de-a lungul ei, un deget pe faţă şi unul pe dos. Tot cu două degete rupea un boboc. Îi privea sepalele verzui care acopereau petalele roşii, abia ivindu-se din placenta vegetală, după care, cu unghia o îndepărta uşor căutând carnea roşie şi parfumată a plantei. Pe aceea o rupea şi o mâncă, savurând gustul dulce, acrişor, suculent şi plăcut, atât de plăcut încât starea aceea a lui se-nteţea până la extaz.
De câteva ori îi se-ntâmplase să fie zguduit serios de vreun gardian din parc, în haine cernite de cioclu, cu o măciucă neagră atârnându-i flască la brâu. Ţipa la el, îl ameninţa, se făcea că-i taie amendă, ba era gata, gata să-l ia la bătaie sau să-l târască până la „cea mai apropiată circă de poliţie” ca să nici el nu ştia ce să-i facă. Unii-i spuneau că e beat, alţii îl credeau drogat, alţii ţicnit. Se strângea lumea în jurul lor, pensionari moralişti, femei cu câte două sacoşe într-o mână, copii cu biciclete, ţigănuşi scuipând coji tuciurii de seminţe, bărbaţi burtoşi cu zale de aur la gât şi ghiuluri. Gesticulau, vorbeau toţi odată sau pur şi simplu căscau gura şi priveau tâmp. Pe alocuri se mai puteau distinge vorbe precum „nu ţi-e ruşine, domne!” sau „păcat de el, că-i tânăr” sau „lasă-l, bă, nu vezi că-i dus cu pluta” sau „mişcă-te de aici, nebunule!”... Restul erau doar ţipete dezarticulate şi cuvinte pe care oricum le auzi la tot pasul că vrei sau nu: „pula mea”, „pizda mă-tii”, „du-te dracu’!”... Cu toate astea - ameninţări, mustrări, injurii şi calomnii, Anton scăpa de obicei destul de uşor, după ce-şi mai venea în fire, cam după ce toţi spuseseră sau scuipaseră ce aveau de spus sau de scuipat. Se scuza, bolborosea ceva privind dincolo de mulţimea care începea deja să se rărească, după care se retrăgea şi el, apucând-o pe o alee dosnică, populată pe ici pe colo de câte un cuplu statuar de îndrăgostiţi.
Nici nu mergea mult că se şi aşeza pe vreo bancă şi înţepenea acolo ore întregi. De plimbat nu era vorba, nu se plimba niciodată prin parc, mergea sau se târa, de cele mai mult ori se târa. Avea un pas vioi, dar târşâit, de aceea pantofii nu-i rezistau mai mult de un anotimp. Însă în mai, efortul pingelelor lui era cel mai redus din an. Pentru majoritatea oamenilor angajaţi cu carte de muncă sau la negru, lunile mai şi iunie sunt cele mai intense din an. Se munceşte zi lumină. Până şi copiii au teze, lucrări, examene şi admiteri, deci nici ei nu sunt prea liniştiţi, nu au timp să se bucure de primăvară cum trebuie. Duminicile ce-i mai vezi prin parcuri, care mai de care, până nu mai e loc nici să arunci un ac, nici să contempli natura urbanistic aranjată de edilii marilor oraşe să semene cât de cât cu sălbăticia, dar să fie totuşi îmblânzită şi înfrumuseţată spre mulţumirea celor mici şi celor mari.
În ciuda tuturor acestor persoane destoinice, responsabile şi ocupate, Anton îşi lua concediu. O lună de zile nu-l mai vedeai, nu mai ştiai de el, parcă-ar fi plecat departe. Când se întorcea la muncă, pe la începutul lui iunie, principala întrebare a colegilor lui era: „pe unde ai umblat atâta timp?” În primii ani de la angajare, se aşteptau să le povestească despre vacanţe exotice sau cel puţin despre drumeţii autohtone. Dar de ce să-i mintă, le spunea că s-a odihnit şi atât. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit că el nu pleacă de acasă şi întrebările curioase au încetat, nu şi curiozitatea lor. Erau invidioşi pe el că-şi ia concediu tocmai atunci când e mai mare nevoie de el. De ce nu în august, ca toată lumea, de ce în mai, când sunt atâtea de făcut? Şeful cel mare îi semna mereu cererea. Nu avea nimic de obiectat. Cum de-l înţelesese, nu se ştie. Dar să nu intrăm în amănunte birocratice.
Anton avea timpul lui, între înflorirea salcâmilor şi a teilor. Stătea. Respira. Vedea. Gusta. Aştepta. În tot acest interval ai fi zis că e mort. Nu, numai atunci era el. Numai atunci trăia.

luni, 11 mai 2009

a cânta / a cântări

Dis, quand reviendras - tu?


Barbara



Jean Louis Aubert (coloana sonoră a filmului
Il y a longtemps que je t'aime)



Martha Wainwright



Thierry Amiel


duminică, 3 mai 2009

La iarbă verde

... fără grătar şi ladă frigorifică, doar cu aparatul de fotografiat.







vineri, 1 mai 2009

De 1 Mai

Fie ca e sărbătorită cu mici şi bere, fie că e marcată de mitinguri sindicale, 1 Mai este ziua internaţională a gregarului, a spiritului de turmă, a marilor adunări colective.
În Europa, 1 Mai este zi de proteste, de revendicări salariale. La noi, e cea mai paşnică zi din an. De 1 Mai lupul se împrieteneşte cu mielul mai ales dacă îl cinsteşte cu un mic şi cu o bere de la dozator, după care îl pupă şi strângându-i mâna îi sugerează să-l voteze ca să aibă cu ce-l trata şi la anul. Până şi profesorii încetează orice grevă, doar n-or fi fraieri să demonstreze în zi de vacanţă şi fără extemporale.
Ca şi cum ar fi o sărbătoare religioasă, de 1 Mai se vorbeşte de tradiţii şi obiceiuri. Nu se mai merge la biserică, şi asta chiar de-ar pica duminica, ci se pleacă la mare, în Vamă, acolo unde în urmă cu câţiva ani nu mergea oricine, acum se merge ca-n pelerinaj. Trenurile pleacă cu întârziere pentru că se suplimentează numărul de vagoane şi aşa ticsite cu tineri care spun că se duc „să se distreze la maxim”. Cum vine asta? întreabă reportera tv pe unul dintre entuziaştii, obişnuiţi să se bucure la comandă, aşa cum aparatele electrice funcţionează de cum apeşi pe buton. Acesta a ridicat din umeri, nu a ştiut ce să răspundă, dar ca să nu se facă de râs a bâiguit ceva despre plaja, despre muzică, chestii candide, că doar se uită şi părinţii la ştiri. Cei rămaşi acasă, au şi ei obiceiurile lor de 1 Mai. Pe vremuri, după ce se termina parada, se dădea crenvurşti şi pepsi, acum primarul a făcut petrecere maidano-câmpenească pe platoul (numit şi parc) tuns, ras şi frezat la ordinul lui Ceauşescu, de la Izvor. Micii, berea la pahar de plastic şi muzica „pentru toate gusturile” i-au făcut pe mulţi să se umilească şi să uite de respectul de sine şi de aproape. Să se fi rodat atât de mult oamenii, după umilitorii ani 80 încât, acum, în libertate şi cât de cât prosperitate, să se împingă şi să se înjure la cozi câteva ore pentru vreo doi mici, e adevărat, primiţi pe degeaba, conform faptului că o femeie, după ce a fost siluită de mai mulţi bărbaţi, nu mai roşeşte la câteva cuvinte porcoase? Îmi pare rău să văd atâţia bătrâni care se bucură ca nişte copii că „au apucat” (nostalgicii, sic!, cunosc cuvântul), cu multe ghionturi primite şi date, pomana condimentată cu cuvinte demagogice. Îmi pare rău că se înjosesc la dispoziţia lupilor pe care nu-i mai latră nici câinii.

joi, 23 aprilie 2009

definitiv

Simplific.
Plec în Italia definitiv. Uşi închise, deschise, iar închise. Simpatii. Politeţuri. Despărţirea nu ştiu cum a fost. Nici nu vreau să mi-o imaginez. Pe mine nu m-a marcat prea mult. De fapt marcat e prea mult spus. Nici nu-mi pasă cine stă alături, cine a stat şi cine va sta. Ba, poate că aş fi puţin curioasă să aflu cine se mută alături, după ce fosta proprietară a vândut. Apoi toată discuţia noastră s-ar rezuma la salutările de convenienţă din faţa liftului şi atât. Spre deosebire de părinţii mei, eu nu sunt deloc sociabilă. La noi mai mereu sună câte un vecin la uşă ba cu una, ba cu alta. În general, se împrumută de câte ceva, întreabă, cer, pălăvrăgesc. Când sunt singură acasă, nu le deschid. Îi las să sune până se plictisesc şi pleacă.
Jurnal.
Ieri, a venit vecina să-şi ia rămas bun. A sunat la uşă. Era noapte deja. Mă îmbrăcasem în pijama. Mă uitam la un film. I-a deschis mama. Au vorbit în bucătărie. Şi-au luat rămas bun. Nu ştiu ce şi-au spus. După ce a închis uşa după ea (după vecina, adică), mama a venit şi ne-a anunţat pe toţi că vecina pleacă definitiv în Italia. Are avion la 4 dimineaţa. Mobilele au fost transportate cu un camion. Ce a rămas, le-a luat femeia de servici. Azi dimineaţă, în faţa uşii ei era un preş nou. S-au mutat ceilalţi.
Definitiv.
Cuvânt din vocabularul emigrării. Împrumutat probabil din limbajul juridic. În acest context, adverb. În dicţionar: care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut, categoric. Include în el dispreţul abandonării unui loc dezagreabil şi speranţa găsirii unui trai mai bun altundeva. Înainte de optzeci şi nouă se folosea expresia „a fugi din ţară”. Acum, când nimic nu te mai împiedică să pleci spui definitiv şi o spui aşa cum Făt-Frumos spunea tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. E spatele întors patriotismului deşănţat de dinainte şi nepăsării colective de după. Îţi trebuie hotărâre şi curaj ca să-l pronunţi, dar şi foarte multă lehamite, renunţare şi plictis. Ar trebui să-ţi ajungă cuţitul la os, să fii sătul până-n gât de ceea ce vrei să laşi în urmă, dar să fii şi un mare visător. Ai nevoie de multă putere pentru a te rupe de tot şi de toate. Nu pleci numai dintr-o ţară, nu laşi în urmă numai gunoiul şi praful oraşului sau traiul de azi pe mâine sau corupţia sau neputinţa de a mai schimba ceva, ci părăseşti limba, obiceiurile, istoria personală şi rudele. Şi în plus, nu mai laşi loc de întors. Pronunţi definitiv ca şi cum ai scuipa ca un golan printre dinţi, dar în acelaşi timp ai în glas răceala implacabilă a judecătorului care dă un verdict pentru care nu mai există recurs. Vinzi tot, pierzi tot, renunţi la tot ce ai aici pentru a te reface altundeva. Nimeni în afară de tine nu va şti cât a costat acest definitiv şi nici cât preţuieşte el de fapt.

luni, 20 aprilie 2009

Vinerea Mare

Cuprinsul era cel mai frumos poem al acelei cărţi pe care începusem să o citesc aşteptând ca mama să se îmbrace şi să mergem. Bunică-mea a crezut minciuna noastră: ne ducem la biserică să trecem pe sub masă. O să ne ia ceva timp, e lume multă, o să stăm la coadă. Pe urmă vom rămâne şi la denie puţin. Nu a mai zis nimic. Nu ne lasă să ieşim din casă decât pentru motive serioase, adică pentru ceea ce-i convine ei. Mersul la biserică este acceptat. Dacă-i spuneam că mergem la cimitir, ar fi înjurat toată ziua. Mă aşteptam să bolborosească mânioasă fraze fără înţeles, dar s-a răsucit doar printre perne şi pături şi s-a pregătit să aştepte întoarcerea noastră. Trebuie cineva să rămână acasă şi să continue aşteptarea. Se pare că facem cu rândul. Mai ales noi femeile. Ne aşteptăm una pe alta. Apoi cu toatele aşteptăm nici noi nu ştim ce...

Ne-am luat amândouă câte o sacoşă de plastic. Una cu colaci, alta cu flori şi lumânări. Nu colaci, nişte japoneze şi cam tot atâtea mere. Tramvaiul a venit repede. Până la Lujerului nu e chiar mult de mers. Patru staţii. Ajungem numaidecât. Traversăm şi aşteptăm. Şoseaua e foarte aglomerată. E soare. E praf. Învălmăşeală de oameni, de câini vagabonzi, de maşini. 40 de minute am stat locului şi i-am privit. Numai pentru noi nu mai trecea nicio maşină. Pe aici trebuie să vină, nu are prin altă parte pe unde s-o ia. Colacii se-ntăresc în sacoşă, se pietrifică, atârnă din ce în ce mai greu. Oamenii se mişcă din ce în ce mai lent. Câinii se întind pe asfalt, la umbră, adorm. Maşinile se blochează în intersecţie. Vorbim, vorbim, despre orice, despre timpuri. Înainte Militariul era comună. Exista o alee cu castani bătrâni şi case. Foarte frumos... O prietenă avea o vilă acolo. Ne-a invitat o dată de ziua ei... Mama îmi povesteşte mereu amintirile ei. De unele îmi aduc aminte, pe multe le uit, de aceea rar mă pot plictisi de ce spune.

Din lentoarea aceea a apărut în sfârşit un autocar cu o foaie A4 lipita în geam pe care era scris cu majuscule: ROŞU, DUDU, CHIAJNA. Am plătit 2 lei de fiecare. Ne-am aşezat. Următoarea staţie era chiar după colţ, la 200 de metri mai încolo. E un capăt de linie improvizat. Am aşteptat şi acolo vreo câteva minute. Au urcat mai mult femei, îmbrăcate mai mult în negru, cu plase şi cu flori ce se găsesc zilele astea prin pieţe şi prin grădini: narcise, lalele, liliac şi garoafe. Toată lumea mergea cam în acelaşi loc. Sunt trei cimitire pe traseu. Unii au coborât la Roşu, câţiva la Dudu, cei mai mulţi la Chiajna.

E un obicei din Vinerea Mare. De când mă ştiu, în fiecare an ne întâlnim cu toată familia, bărbaţi, femei, copii, şi mergem la cimitir cu flori, lumânări, tămâie şi colaci calzi. Înainte de asta, trebuie să te opreşti la biserică: aprinzi lumânări, pui flori pe Sfântul Epitaf, săruţi crucea şi Evanghelia şi treci pe sub masă de trei ori.

Dumnezeu să-i ierte! este salutul specific în cimitir şi în împrejurimi. Nimeni nu spune bună-ziua. Ar fi ca nuca în perete. E plin de lume. Ca în primele secvenţe din Volver, toţi fac curat, pun flori în recipiente obţinute dintr-o sticla de plastic de 2 litri tăiată pe jumătate, împart colaci sau eugenia şi mere sau portocale. Numai cei morţi de curând sunt plânşi. Nu te duci cu lumânări şi flori numai la morţii tăi, ci „îi ocoleşti” pe toţi morţii de la străbunici, până la naşi, unchi, veri. În acea zi străbaţi tot cimitirul, ba şi pe cel din satul vecin, dacă ai rude şi pe acolo. De aceea e bine să ai un buchet mare, mare de flori şi o traistă de lumânări. Nu mai zic de traista în care aduni „împărţaniile”: să fie de sufletul moşului, să fie pentru ţaţa... Bogdaproste!



Ţiganii împânzesc şi ei cimitirul. Trec pe la fiecare şi cer: dă-mi tanti şi mie să fie de sufletul morţilor. Au saci de rafie prin care poţi ghici covrigi, fructe, pâine... Se mai aşează să se odihnească şi să-şi compare recolta. Nişte puşti se alergă printre crucile de piatră. Aruncă cu mere. Chiuie. Vreo babă se mai ia de ei, le face morală că e păcat, maică, să faci gălăgie în cimitir.



În această zi, în multe zone din ţară femeile nu gătesc, nu coc. Pe aici, pe la noi, e dezlegare pentru copt colacii. Îi faci de dimineaţă ca până după-amiază să aibă timp să se răcească. Mamaia mea îi ungea pe deasupra cu miere. O bunătate! Te lipeşti, te faci totuna, dar după ce trece pe sub masă, nu e nimic mai plăcut pentru un copil cărat de tot familionul prin cimitir, decât să înfulece dintr-un colăcel proaspăt.

Acum mai rar mai primeşti colaci făcuţi în casă. Supermarketul oferă destule alternative pentru a scuti gospodina de frământat cocă o dimineaţă întreagă. Anul acesta am primit napolitane, eugenii, cornuri cu măsline şi covrigi. Iar de câţiva ani încoace, şi florile naturale sunt uitate. Aproape toate crucile sunt împodobite de jur împrejur cu flori artificiale atât de bine făcute, încât trebuie să le pipăi ca să-ţi dai seama de diferenţă. Până şi coroanele mortuare sunt din flori artificiale. Cică „ţine mai mult”.



După ce „au ocolit toţi morţii” chejnenii se duc care pe la casele lor, care pe la biserică la Prohod, care-ncotro. Seara nu mai e nimeni prin cimitir. Am avut noroc şi ne-a venit repede maşina, ba s-a oprit şi între staţii special pentru noi, când ne-a văzut că-i facem cu mâna.
Acum ar trebui să mai spun ceva despre ceea ce mă apucasem să scriu la început, despre cartea pe care o răsfoisem, despre bunica, despre aşteptare, ca să închei cât de cât rotund, dar în era eugeniei şi a florilor de plastic, nu pot să spun decât că vă pup dulce şi pe curând.

miercuri, 25 martie 2009

povestiri din lesă

Nataşa lucra de ceva vreme la un adăpost făcut pentru câinii fără stăpân: era îngrijitor, aşa cum scria pe cartea de muncă sau îngrijitoare, aşa cum spunea ea însăşi când se mai întâmpla să fie întrebată ce lucrează. După ce le răspundea, constata că mulţi aveau o grimasă jenată, că li se părea a fi fost indiscreţi. Reuşise să scape repede de un eventual complex care ar fi trebuit să urmeze şi să continue să-şi facă meseria aşa cum trebuie, trezindu-se dis-de-dimineaţă, mâncând în grabă, spălându-se, îmbrăcându-se, luând tramvaiul până la capăt şi apoi un autobuz ce mergea pierzându-şi şuruburile şi bujiile prin gropile de pe o rută pre-orăşenească. Nu lua seama la oamenii care se frecau de hainele ei prin aglomeraţie, nu se revolta când o geantă neagră de vinilin încreţit o înghioldea în spate sau când o umbrelă udă i se usca pe pantaloni tot drumul. Dacă te uitai la ea, ai fi crezut că nici nu există, că e o figurină de ceară fragilă şi tare, neînsufleţită, dar surâzătoare. A o întreba atunci dacă cumva coboară la prima sau dacă are bilet, ar fi fost o nebunie. Poate şi de aceea pe ea o ocoleau controlorii şi cu toate că observase asta, continua să-şi perforeze de fiecare dată biletul.
Drumul până la adăpost era lung şi mai mereu ajungea cam târziu, dar câinii o aşteptau cu răbdare deşi, după privirile lor scânteietoare, se vedea că le era foarte foame şi poate că ar fi mâncat-o chiar pe ea, dacă o domesticire pe care omul o numeşte inteligenţă, nu i-ar fi oprit în fiecare dimineaţă să sară la ea când le deschidea poarta ţarcului din plasă de sârmă ca să le dea de mâncare. Erau acolo vreo 300 de câini sterilizaţi, hrăniţi de pe o zi pe alta, în aşteptarea unui stăpân sau a morţii. Ea le pusese nume tuturor şi îi cunoştea aşa cum o învăţătoare îşi ştie elevii, care fiul cui e sau care de unde vine. Unii erau eutanasiaţi între timp, dar erau şi dintre cei norocoşi care erau înfiaţi de familii pentru distracţia copiilor sau de oameni singuri, pentru companie.
Petrecându-şi mult timp printre câini, Nataşa a crezut că este stăpâna lor şi că toţi ascultă de ea. Dar nu după mult timp, a constatat că de fapt este mult mai puţin decât asta, că este o sclavă liberă a unui stăpân întemniţat şi i s-a făcut milă de ea, dar şi de sutele de ochi care o priveau când cu foame, când cu bucurie tâmpă sau sinceră, aşa cum le vine unora a crede, când cu poftă. Îi lăsa să îi lingă mâinile, îi mângâia, le spunea pe nume, le curăţa, le dădea hrană şi apă, făcea aşadar ceea ce are de făcut o îngrijitoare. Seara încuia, aşa cum un funcţionar stinge calculatorul şi închide biroul şi pleca, luând invers autobuzul hurducăitor şi apoi tramvaiul. Acasă apuca să-şi lepede hainele, să se spele de bale şi să înlăture mirosul de fecale cu un săpun vioriu, mirosind a liliac, singurul miros pe care îl mai putea suporta. În scurtul timp care-i mai rămânea până să se culce, făcea pentru ea, ceea ce făcuse şi pentru cele 300 de animale de la adăpost: îşi pregătea de mâncare, spăla, mătura. Când se privea în oglinda de pe hol, de multe ori tresărea la asemănarea dureroasă aproape, cu mama ei. O chema Nataşa pentru că mama ei voise să poarte numele acela, ca al rusoaicei dintr-un cântec a lui Gilbert Bécaud care se cânta în acel februarie 1965. Ar fi dorit mult să vadă Moscova şi Leningradul, dar nu a apucat niciodată să iasă din ţară, în acei ani era greu. Foarte greu chiar, aşa spunea mama, căzând în visare ori de câte ori vedea grupurile de turişti străini descărcaţi în faţa Ateneului.
Locuia singură într-o garsonieră destul de încăpătoare. Îmbătrânea singură în aceiaşi garsonieră şi lucrurile se învecheau şi ele, unele dispăreau, altele se adăugau, dar locuinţa ei continua să fie încăpătoare. Într-un timp colecţionase ziarul de seară. Într-un colţ al casei se îngrămădeau zeci de foi îngălbenite de pe care ştergea praful măcar o dată pe săptămână când constata că teancul se mai împlinise un pic. Le păstra nici ea nu mai ştia pentru ce, ăsta fusese şi motivul când într-o zi de primăvară, la o curăţenie mai serioasă, se decise să le ducă la REMAT. Cu banii pe care i-a luat de pe hârtie, şi-a cumpărat un ametist pe care să îl poarte la o bluză a ei mai elegantă. Elegantă se făcea la ocazii, când o prietenă o invita la un botez, mai la o sindrofie. De fapt nici nu prea ieşea. La serviciu, la magazine, uneori prin parc, dar atunci nu se gătea în mod deosebit. Îi plăcea aşa cum e, simplă, în fond cine mă alege pe mine, mi-a trecut vârsta. După aşa o frază mai că te apucă melancolia şi te pierzi. Femeia trebuie să fie curată, asta o ştia de la mama ei şi asta încerca să respecte zilnic. Petrecea destul în baie, ea cu ea însăşi privindu-se în oglindă, descoperind noi riduri, cute sau încreţituri, fire de păr ieşite pe te miri unde, pe sâni, pe gât, în bărbie. Le pândea cu atenţie şi le smulgea cu o pensetă cu buzele puţin ruginite.
La adăpost începuse să-i vină din ce în ce mai mulţi câini. Aproape că nu mai era loc. Îşi dădea seama că pentru animale condiţiile deveneau din ce în ce mai precare. Nu se mai puteau mişca în voie, iar hrana se-mpuţina împărţindu-se la mai mulţi. Deveneau agresivi. Îi simţea mai ales dimineaţa când aproape că îi era frică să mai intre la ei. Mai întâi le arunca ceva peste gard, apoi se apropia şi le punea şi în recipientele speciale. Miroseau greu. Le curăţa însă cu meticulozitate fiecare ungher al ţarcului şi în tot acest timp îi vedea scărpinându-se sau vomând sau tolănindu-se la soare sau hârjonindu-se sau dormind. Deja nu-i mai ştia pe fiecare. Nici pe cei pe care altădată îi ştia. Se amestecaseră prea tare, erau ca o stofă pestriţă mâncată de molii. Unii îi lingeau trupul, alţii îi rodeau pantofii. Începuse să ţipe la ei, devenise nervoasă. Seara se întorcea acasă îngreţoşată, nici nu mai putea mânca. Voma des. Slăbise. Nu se ducea la doctor, ştia care este cauza, dar se obişnuise repede cu ideea cu toate că pe drumul său zilnic se întreba unde se duce şi de ce se mai duce acolo. Începuse să se teamă de ei mai ales din ziua în care cadavrul unuia zăcea sfârtecat într-o parte a ţarcului. Vreo doi câini încă mai trăgeau de aţele unei bucăţi de blană. Pe cine să anunţe?
Continua să slăbească. Vedea asta în oglinda din baie şi chiar în oglinda de pe hol. Nu mai semăna cu mama sa, iar acest fapt era tot o durere. În plus, părul începuse să-i crească mai des pe trup. La un moment dat nu a mai făcut faţă cu penseta şi l-a lăsat să crească. Nu se vedea pe sub haine, nici altădată nu s-ar fi văzut. Şi de aici au pornit toate: unghiile, hainele nespălate, pantofii plini de bale. Aşa a intrat în acea dimineaţă în ţarc. După câteva zile vecinii au anunţat poliţia. Nu au găsit nimic în garsonieră. Au căutat la adăpostul pentru animale fără stăpân unde li s-a zis că lucrează, dar nici acolo nu au găsit nicio urmă în afară de un miros greu şi de un zgomot insuportabil de lătrături şi scheunături. Dacă ar mai avea puterea de a scorni legende, oamenii ar putea spune că Nataşa s-a transformat în câine, asta şi după povestea cu Gregor Samsa. Un timp garsoniera a fost închisă cu sigiliu, apoi a venit alt proprietar care se nimerise a avea un câine. Dar lasă...

miercuri, 18 martie 2009

despre o specie de piţigoi

Viaţa lui Alexei Alexeevici se desfăşura candid între bucătărie şi baie. Mi-ar plăcea să continui ca într-un roman rusesc la persoana a III-a vorbind despre mine şi despre un apartament pur românesc, într-un timp romanesc, aşa că... Tocmai terminase de mâncat la cină, la fel ca la prânz, o porţie de varză călită cu mămăliguţă, şi se îndrepta spre baie când, traversând sufrageria, rămase fascinat de televizorul aprins la care o domnişoară cu eşarfă şi maiou bleu prezenta drept ştire faptul că un domn cu nume de pasăre, cunoscutul om de afaceri, Prigorie, a decis ca să-şi reducă consumul în palatul său de la periferia Hilariopolisului, mutându-se cu întreg familionul în garaj şi în cele trei maşini adăpostite acolo şi asta din cauza acelor vremuri de restrişte pe care se spunea că le trăim, că le am trăit şi că le vom mai trăi. Alexei nu a aşteptat până la momentul în care domnişoara urma să îndemne admirativii telespectatorii să facă la fel, ci a mutat pe alt canal unde o domnişoara cu eşarfă şi sacou lila prezenta o ştire cum că ministrul transporturilor, un anume Dumbrăveanu, supărat pe toate speciile de piţigoi din pădurile de la marginea capitalei a decis să se facă o autostradă care să taie în două toate rezervaţiile protejate pentru a demonstra că nu sunt protejate şi mai ales pentru a scăpa de nemernicii de piţiguşi care i-au mâncat tihna ministerială şi interesele pecuniare fiind pe cale să se alăture şi el iniţiativei de criză a vecinului Prigorie, alt păsăroi nesuferit. Indignat de tot ce văzuse şi simţind o împunsătură în pancreas, Alexei îşi continuă drumul său spre baie. În spaţiul micuţ în care erau înghesuite pe lângă wc, vană şi chiuvetă tot felul de sticle, sticluţe, mojare, pahare, cutiuţe, borcăneturi şi borcanele cu tot felul de parfumuri, substanţe, uleiuri, detergenţi, spume, balsamuri, creme şi cine mai ştie ce, Alexei se simţea cel mai bine. Când închidea uşa, i se părea că este un general întors de pe câmpul de luptă. Se dezbrăca, se îmbăia pe-ndelete, se ungea cu toate alifiile - niciun recipient nu rămânea necercetat - se bărbierea cu grijă, se pieptăna. Fiecare fir din părul său rar era întins, geluit sau apretat cu fixativ. După câteva ore petrecute în pace şi-n aburi parfumaţi, i se făcea foame, se-mbrăca şi deschizând uşa se-ndrepta spre bucătărie traversând sufrageria aşa cum un automobil traversează o autostradă care taie pe de-a dreptul o rezervaţie naturală.

joi, 12 martie 2009

Könyvesbolt

Aflu azi că se desfiinţează anticariatul de la Universitate, cel de pe strada Academiei. Rafturile încep să se golească încet, încet ca un organism cu venele tăiate. Mă întreb ce vor aduce în loc. Poate că vor face un casino sau o bancă sau o farmacie. Mi-e cam silă să fac comparaţii cum e la alţii şi cum e la noi. De ce nu am rămas la ei dacă e mai frumos şi mai bine, nu? Pentru că, deşi era o stradă întreagă numai cu librării şi anticariate, deşi la fiecare etaj din mall găseai o librărie mare cât Diverta, dar nu ca Diverta, ci numai cu cărţi, fără alte papetării inutile, deşi în Budapesta am văzut cele mai multe librării din viaţa mea şi am intrat în câteva atrasă de frumuseţea prezentării, nu am putut lua nimic. Îmi doream să fi ştiut maghiara măcar la nivel de începător.
Am auzit totuşi că un lanţ de librării din Ungaria se va extinde şi în România. Sper că la noi nu se vor reprofila pe ceaiuri, ceşti şi carneţele.

marți, 10 martie 2009

de-o săptămână

Oricât de frumos ar fi un oraş, oricât de bogată ar fi o ţară, oricât de interesaţi ar fi turiştii să viziteze şi să-şi aproprieze, cu aparatele lor de fotografiat cu memorie şi capacităţi tehnice diferite, arhitecturi, statui, panorame, în graba lor şi în dorinţa de a cuprinde totul, cei mai mulţi vor pierde exact ceea ce este de fapt acel loc. La ora 6, când în martie este deja seară, deşi ziua creşte spre echinocţiu, mă aflu pe un pod din Budapesta şi plouă. Dunărea pare o folie de plastic întinsă în bătaia vântului până departe, dincolo de Erzsébet híd. E o vreme care descurajează, e frig, e întunecat, iar automobilele se îndesesc, semn că oamenii se întorc de undeva spre altundeva. E pentru prima dată când stau în locul acela. Dimineaţă îl văzusem la muzeu, într-o poză veche, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial. Din podul străjuit de lei, nu mai rămăseseră decât picioarele. Acum e refăcut, iar leii de piatră respiră cu gurile deschise, negre, fără limbi, tolăniţi parcă de osteneala unei lupte şi privind în gol, cu nepăsare, lăsând să treacă în voie tramvaie şi biciclişti, autoturisme şi pietoni. Nu ştim unde mergem. Nu ştim ce e la capătul celălalt. Dacă e Buda sau Pesta. Nu ştiu spre care din cele două mă îndrept şi nici nu întreb: e stupid. Forfoteala de dinainte de aşezarea tihnită în faţa televizorului sau în braţele consortului este derutantă. Ei se grăbesc undeva, noi avem timp să privim atât cât putem cuprinde cu ochii şi cu ideea. Nimic mai mult. Ieşim într-un bulevard, ne strecurăm cu greu printre maşinile prinse în ambuteiaj. Nerăbdarea nu ne dă prioritate să traversăm. Ne rătăcim pe străduţe chiar dacă mergem drept înainte. Magazinele se închid. Se trag obloanele. Un pâlc de oameni formează o staţie împreună cu o ţeavă de fier şi o foaie de hârtie A4 pe care nu mă opresc să citesc ce scrie. Decidem să merge mai departe, în acel legănat Buda sau Pesta, înaintând prin ploaie ca trilul unei mierle ascunsă printre ramurile unuia dintre copacii de pe şosea. Harta pe care o consultăm din când în când s-a udat, dar e prea întuneric pentru a mai putea descifra ceva. Intrăm într-un gang. Pe deasupra maşinile continuă să şiroiască. Graffiti şi miros de urină. Din faţă se apropie o femeie cu mers apăsat, când ne depăşeşte văd că este de fapt un călugăr care se grăbeşte şi el, ca şi ceilalţi oameni, spre altundeva. Întâlnim din ce în ce mai puţini oameni, până când, urcând dealul Gellért, ne afundăm în singurătate, în teamă şi în poveste. Scările năclăite de frunze ude şerpuiesc în beznă şi în imaginaţie. Cine suntem aici şi acum? O prinţesă cu o umbrelă de dantelă priveşte într-o zi primăvăratică de mai oraşul scânteind în apele metalice ale fluviului. Nu ştia decât germană şi se mirase un pic când auzise de-a lungul Dunării, cum oamenii grăiesc limbi atât de diferite: slavone, latine, fino-ugrice... Mirarea ei s-a topit pe nesimţite în clipele acelea, iar clipele acelea s-au topit pe negândite în locul acela, iar locul acela era pierdut în oraşul acela pentru care singura regăsire era acasă, nu acasă atât de diferit şi atât de asemănător pentru oamenii de acolo sau de oriunde. De sus nu se mai vedeau decât şiruri de lumini mişcătoare delimitând malurile şi podurile. Monumentul Eliberării se semeţea deasupra tuturor, nepăsător de ploaie, de vremuri sau de noi. Nu l-am putut fotografia, nu a vrut să intre în poză, nu s-a supus. Magazinele de suveniruri de la poalele lui erau închise. Din nişte vitrine, soldaţi de mucava priveau în pietrişul împrăştiat în jur. Ce poţi face cu toate astea: cu cuprinsul şi cu necuprinsul, cu calmul şi cu agitaţia, cu familiarul şi cu străinul, cu începutul şi cu sfârşitul? Din când în când îmi spuneam în gând: urcăm dealul, am ajuns, coborâm. La un moment dat am exclamat cu voce tare văzând luminile neliniştite înconjurând Dunărea: ce frumos! Nu m-a auzit nimeni. Oricum nu spusesem practic nimic. Iar în gând repetând „ce frumos, zise ea închizându-şi umbrela”.

luni, 2 martie 2009

cu oglinda prin jurnale



Oare dacă ar fi trăit în era web 3.0, Sebastian, Jeni şi Arşavir ar fi avut blog?

sâmbătă, 28 februarie 2009

ai card, deci exişti !

Intru într-o farmacie să cumpăr antinevralgic şi în loc să mă întrebe de sănătate, farmacista mă întreabă dacă am card de fidelitate. N-am şi în plus nici nu ştiu în care dintre verigile lanţurilor de farmacii am intrat. Şi înainte de a-mi da cutiuţa cu medicamente îmi propune să-mi fac card pentru că voi avea un dicount de 5% la orice produs în toate farmaciile X.
Din ce în ce mai multe magazine vor să-şi fidelizeze clienţii adoptând metoda cardului. Ai card, ai parte de reduceri, de puncte pe care le poţi folosi pentru alte reduceri, de un cadou de ziua ta, de o atenţionare ("informare") când ţi-e lumea mai dragă pe telefonul mobil despre alte oferte sau promoţii sau premii încât la un moment dat mobilul devine greu de cărat şi agansat şi-ţi vine să-l arunci, dar atunci intervine Vodafone cu un sms prin care eşti îndemnat să-ţi activezi obţiunea cutare pentru a beneficia de o lună gratis de internet.
Mie mi-e lene să completez formulare, să aştept carduri, să le aranjez prin portofele. Prefer să pierd o reducere de 5% decât să am grijă dacă mi-am luat sau nu cardul de la supermarketul C... Dar sunt oameni destui care să agreeze această distracţie neguţătorească. Odată, la o coadă, era în faţa mea o persoană (nu neapărat de sex femeiesc) care şi-a deschis portofelul, iar din portofel a alunecat o limbă lungă pe care erau fixare, ca nişte papile gustative, toate cardurile posibile şi imposibile. Până i-a venit rândul nu a făcut decât să caute cardul potrivit pentru magazinul în care era. Devenise chiar palpitant pentru că se apropia de casă şi nu mai găsea ce căuta. Am zâmbit ironic în spatele lui, apoi am plătit preţul întreg, dar am primit totuşi gratis punga de plastic (ce vremuri!).
Azi însă am vrut să încerc ceva nou aşa că am spus da vânzătoarei de la un magazin de cosmeticale, recunosc că m-a tentat şi reducerea de 50% la un roll-on. De azi am card cu parfum. Unde l-oi fi pus oare?

luni, 23 februarie 2009

Criza

Azi dimineaţă am obţinut pe google un scor de 10.600.000 intrări în 0,05 secunde. Pe seară au fost 10.800.000 tot în 0,05. Timpul rămâne acelaşi, doar criza se extinde. Deci nu trăim vremuri de criză, ci spaţii de criză, oameni de criză, politicieni de criză, idei de criză. Şi de când scriu, google s-a îmbogăţit cu încă 7 - 8 crize.
Să le numărăm, dar să nu le luăm la socoteală!

miercuri, 18 februarie 2009

luni, 16 februarie 2009

La Mogoşoaia

Te plictiseşti într-o duminică şi ai senzaţia că iarna nu se mai termină aşa că îţi iei motocicleta şi te repezi până la Mogoşoaia. Sau iei un maxi taxi de la capătul lui 300, din Piaţa Chibrit, şi tot aşa, te târăşti până la palat într-un miros combinaţie de 3 elemente (porcin, sudoripar şi BLV Pour Homme) la preţul de 3 lei.



De cum intri în curtea palatului, eşti liber să mergi pe oriunde, să deschizi orice uşă lăsată neîncuiată, să descoperi, să te pierzi, să visezi. Nu e cine să te îndrume. Nu e cine să păzească. Doi căţeluşi se hârjonesc prin tufele de cimişir din grădina amenajată à la française. Motociclistul le face poze. Apoi te reîntâlneşti cu el pe malul lacului veştejit pe care plutesc peturi, dincolo de care se neorânduiesc vile viu colorate. Aici frontonul impozant în stil brâncovenesc, dincolo geamuri fumurii şi un stil minimalist. Pozez leii de piatră de mărimea şi arătarea unui câine lup. Ocolesc palatul. Cobor o scară cu sfiala unui gest nepermis şi ajung într-o pivniţă în care stau la păstrare câteva fresce şi statui. Ştiu ce sunt frescele acelea. Auzisem vorbindu-se de multe ori despre cum au fost salvate cu puţin înainte de demolarea Mănăstirii Văcăreşti. Unele sunt aşezate invers: un Iisus răstignit cu capul în jos alături de tâlharul cel milostiv. Şi tot acolo văd şi macheta fostei mănăstiri, dar tot nu-mi pot face o idee despre ce înseamnă a deconstrui în postmodernitate atâta timp cât nu îmi pot imagina construirea sacrificială din vremea Meşterului Manole.



Urc. Mai deschid o uşă. Cu doar 4 lei poţi vizita muzeul. Ţi se dă o pereche de meşi pe care să îi târşâi pe mozaicul aurit sau cu care să vii în nas pe scările de marmură lucie, dacă eşti cumva atent la tablourile de pe pereţi şi nu la trepte. Am rămas puţin dezamăgită de "oferta muzeală": nimic din ce a fost pe vremea Brâncoveanului nu s-a mai păstrat şi cred că nici de la Martha Bibescu nu a rămas ceva. Poţi vedea, în schimb, obiecte eclectice din colecţia regizorului Dan Nasta, printre care am descoperit cu bucurie două litografii de Dürer. În rest mi-au plăcut câteva scoarţe, câteva icoane, o oglindă, o uşă împărătească, o scară secretă. Încăperi austere şi triste ca de sanatoriu. Aici nu a intrat motociclistul. Se dusese probabil să se plimbe prin păduricea rară din apropiere. Eu am urcat şi am coborât tot ce era permis. Am făcut poze din foişor, m-am plimbat pe lângă sere, am băut un suc la un restaurant pe care l-am descoperit tot închizând şi deschizând uşi.



Se-nsera când l-am întâlnit din nou. Nu, nu era motociclistul. Era altcineva. Fusesem cu tata acolo, în Piaţa Scânteii, ca să vedem cum se chinuiau unii să îl dea jos de pe soclu. Mă ţinea în cârcă. Şi eu eram o statuie, şi eu aveam un soclu de la înălţimea căruia puteam să văd mulţimea de curioşi care se adunaseră ca şi noi. Dintre toţi îl recunoscusem pe Caramitru de la televizor şi mă miram că-l văd acolo pe viu, printre atâţia oameni. Unii îi strângeau mâna. Toţi comentau şi se agitau fără să înţeleg de ce, arătând înspre statuia care fusese smulsă de o macara. Mai întâi s-a desprins un picior, apoi celălalt. Cine era domnul acela din tablă care plutea deasupra noastră? Era prima oară, după Revoluţie, când tata m-a scos în oraş. Se mai calmaseră lucrurile şi mă dusese acolo ca să marcăm o zi istorică, încă una dintr-un şir de evenimente importante care au fost şi care au mai urmat. Era 5 martie 1990. Dar asta ştiu acum, după ce am căutat pe internet. Ce s-a întâmplat cu statuia lui Lenin, nu am aflat decât peste 19 ani, când am descoperit-o din întâmplare pe un izlaz. Zăcea ruginită. Întoarsă. Uitată. O altă deconstrucţie a unui mit. Credeam că a fost topită încă de pe atunci. Dar nu, mulţimea nu fusese atât de furioasă. L-au pedepsit altfel: l-au abandonat cu nasul în ţărână pe pământurile Mogoşoaiei. L-am fotografiat, l-am privit de aproape, l-am atins, ca şi cum aş fi avut ocazia fantastică de a mă întoarce în timp şi de a retrăi ceea ce o amintire nu te poate lăsa să trăieşti. A retrăi. Deşi e atât de multă repetitivitate în viaţa noastră, nu putem retrăi aproape nimic. Dar sunt duminici când vrând să scapi de monotonie, iei o maşină jalnică şi te opreşti faţă în faţă cu copilăria. O iei de mână şi îi zici: „Hai să-ţi arăt...”