catastrofă

Nu ştiu dacă eu sunt singurul supravieţuitor sau un biet martor sau cel care s-a salvat sau pur şi simplu povestitorul.

Eram încă un copil când părinţii mei au vrut să facă excursia aceea. Parcă şi acum îl văd pe tata intrând în agenţia de turism. În acea zi ningea. Cred că era ianuarie. Da, mai mult ca sigur că era ianuarie. Îi plăcea să-şi facă planuri la început de an ca apoi să se ţină de ele cu îndârjire. Pentru anul acela planificase un sejur de-o săptămână în insulele Kirulyn - Paradisul romantic. Voia să-i facă o surpriză mamei. În aprilie se împlineau zece ani de la căsătorie. Era o ocazie unică. Cred că asta a fost formularea domnişoarei care ne-a recomandat excursia. Ţin minte şi acum decorul predominant bleu, posterele cu oameni zâmbitori îmbrăcaţi în haine în culori pastelate, avioane urcând printre norii străvezii. Tata a stat mult timp de vorbă cu ea. Mă plictiseam şi poate că deveneam şi un pic gelos. Nu mai eram atent la ce spuneau. Cu siguranţă că au pronunţat cuvinte pe care eu nu le prea pricepeam atunci, dar care acum îmi sună sarcastic: croazieră romantică la apus, excursii la pescuit, snorkelling, diving, spa. Îmi fixasem privirea pe un afiş cu un avion roşu şi îmi imaginam că o să zburăm şi noi cu el undeva foarte departe şi asta îmi crea şi plăcere, şi frică.

Am plecat toamna, în noiembrie. Când la noi se pregătea de iarnă, acolo urma să înceapă vara. Dintre toţi, mama era cea mai nerăbdătoare. A aşteptat un an întreg excursia. Îmi povestea mereu despre locurile de joacă pentru copii, despre aqua parc, despre peştii coloraţi, „nu aşa cenuşii cum sunt cei de pe la noi”. Ea a făcut bagajele, a cumpărat genţi noi, pijamale, costume de baie pentru toată lumea. În aeroport mi-a dat un joc logic, o sferă asemănătoare unui cub rubik. Să am cu ce să-mi omor timpul în avion. Vedeam aeroportul pentru prima dată. Bineînţeles că eram fascinat. Nu-mi închipuisem că avioanele pot fi atât de mari. Şi nici nu mai văzusem atâtea la un loc, atât de aproape. Unele zburând peste şosea ca apoi să aterizeze chiar sub ochii noştri. Altele aşteptând pe pistă. Oare cu care aveam să zburăm noi?

După nu ştiu câte ore, oricum destule încât să mâncăm de două ori, să câştig trei partide de makao, să dorm, să mă trezesc, să stric sfera în patru culori de la mama... am făcut escală. „Nu am ajuns. Mai avem puţin”. Aşa încerca mama să-mi alunge plictiseala şi nerăbdarea. Dar altceva m-a revigorat: aeroportul acela era mai mare ca al nostru. Şi eu care-mi închipuiam că văzusem cel mai mare şi mai frumos aeroport din lume. Dar aveam să văd şi mai rău. După ce am coborât din avion, ţin minte că mi-a plăcut banda rulantă pe care se înşirau cu toţii. Nu mai era nevoie să mergem, ne ducea drumul, la propriu. Până ne-am îmbarcat în celălalt avion, nu am făcut decât să mă dau pe gresia lucioasă ca pe un patinoar imaginar. Am urcat într-un avion mai mic. Erau mai puţine persoane. La întoarcere aveam să fim şi mai puţini.

Al treilea aeroport în două zile. Arăta mai degrabă ca o cabană de sticlă. Pe pistă, asta îmi aduc atât de bine aminte, am văzut nişte câini. Unul aşezat ca un sfinx m-a privit în ochi. Alţii dormeau la umbră. Era cald. Şi asta îmi aduc aminte. Mama mi-a dat jos hainele cu care venisem de acasă. Rămăsesem într-un tricou şi în pantaloni scurţi. Tot cu hainele acelea m-am îmbrăcat singur, la plecare. Trecuseră doi ani.

Toată lumea era veselă. Poate puţin obosită după drumul lung, dar veselă. Încăperea aceea care servea şi de sală de aşteptare, şi de punct de control vamal, s-a umplut cu noi toţi cei care am coborât din ultimul avion. Apoi s-au auzit trei note muzicale şi o voce precum aceea care cheamă angajaţii în în supermarket spunându-ne ca femeile să formeze o coloană pe stânga şi bărbaţii una pe dreapta şi să-şi pregătească actele. Am rămas cu tata. După ce ne-a venit rândul, un bărbat îmbrăcat în haine albe, ca un medic, ne-a condus spre o uşă. Oamenii aceia ne vorbeau limba foarte stâlcit. Cu timpul m-am obişnuit şi am început să-i înţeleg. Dar cu ce preţ!

Pe mama nu aveam să o mai văd niciodată şi nici nu mai aveam să ştiu vreodată ceva despre ea. Se pare că a murit şi ea cu toţi ceilalţi. Nici nu vreau să mă gândesc cum. De ani de zile îmi spun: sunt oameni care mor şi oameni care dispar. Mama nu a murit. Nu, ea a dispărut. Aşa cum şi Enoh a dispărut, şi Ilie. Dar nici măcar asta nu mă poate consola. Nu pot să uit privirea ei nedumirită. Asta e ultima amintire pe care o am cu ea. Niciun cuvânt. Totul s-a petrecut foarte repede. Nu a apucat să spună nimic. Era nedumerită pentru ceea ce se întâmpla. La început a fost mirarea. Apoi a venit frica. Din cauza asta nu pot suferi scenele din filme sau din romane când, pe patul de moarte, un om înconjurat de familie îşi dă duhul după ce are grijă să-şi ceară iertare sau să spună te iubesc. După ce nu a ştiut ce să facă cu viaţa lui, cine-şi poate închipui că va şti să se descurce cu moartea lui. Acelea sunt morţi romanţate. Acelea sunt morţi estetice. Te pomeneşti că plângi la filme moartea nu ştiu cărui personaj. Dar de ce plângi? Plângi că nu-l vei mai vedea niciodată? Plângi durerea celorlalţi? Plângi propria durere de a-i pierde pe ceilalţi? Sau poate îţi plângi propria moarte, înduioşându-te văzând cum tu însuţi eşti plâns. Nu am plâns după mama. Nu l-am plâns pe tata. Nu am avut cum. Atunci am văzut atâţia oameni murind. Nu am auzind pe nimeni zicând „iartă-mă” sau „te iubesc”. Chiar şi fiind pregătit sau resemnat sau prevăzând-o, moartea vine pe neaşteptate, pe nepregătite, imprevizibil. Nu te lasă să spui ce vrei. Eşti atât de aiurit de ea şi îţi este atât de teamă încât poate să uiţi de ceilalţi. Până în ultima clipă te lupţi, speri, o renegi.

Uşa aceea dădea în stradă, unde ne aştepta un autocar în care urcaseră deja bărbaţii care fuseseră înaintea noastră la coadă. Am urcat şi mi-am căutat loc la geam. Tata a venit după mine, dar se uita în spate, o căuta pe mama. Eu priveam pe fereastră. Pe stradă erau şi mai mulţi câini. Unii teribil de slabi şi jigăriţi. Pe stâlpi, pe ziduri şi chiar undeva departe, pe un gard mare erau imaginile unui bărbat care privea un pic saşiu purtând şi el costum din acela alb, ca de medic, în rest nu mi s-a părut deosebit. Afişe electorale? Le-am întâlnit peste tot cât am stat acolo. Când autocarul a pornit, tata era lângă şofer, îl întreba ce se întâmplase cu soţia lui. I s-a spus că femeile sunt în alt autocar şi că ne vor urma. S-a liniştit şi s-a aşezat lângă mine. Eram singurul copil din autocar.

Era noapte când maşina s-a oprit. Până să se întunece am privit drumul. Numai deşert. Nu am mai văzut alte maşini, şi nici oameni. Cred că tata se neliniştea. Erau mai mulţi bărbaţi care au început să-şi vorbească în şoaptă. Începuse să mi se facă frig şi frică. Am coborât în beznă. Simţeam ceva moale sub picioare. Era nisip, un nisip foarte fin, aveam să-l văd dimineaţă. Am fost imediat înconjuraţi de câini, lătraţi, mirosiţi, unii au fost şi muşcaţi. Din acest moment a început panica. Unii se revoltau, spuneau că au plătit o excursie de lux nu mizeria aceea. Se mai credeau consumatori sau turişti. Până dimineaţă însă au realizat că ei erau cei consumaţi, că ei erau atracţia principală. Am fost împinşi într-o sală mare, ca o trapeză, în care pe un perete era tabloul bărbatului saşiu. Acolo ni s-a dat să mâncăm o pastă gălbuie cu gust dulce ca de cartof. Mâncarea asta am mâncat-o timp de doi ani cu excepţia zilei în care ni s-a pus o masă mare cu tot felul de bunătăţi. Cine s-a lăcomit atunci, a murit. Toţi am mâncat şi toţi ne-am îmbolnăvit. Am vomat, aveam greaţă, diaree. În încăperea unde dormeam înghesuiţi, mirosea îngrozitor. Nu ni s-au dat medicamente, nu ni s-a dat decât apă o dată pe zi. Am stat închişi până ce ne-am mai revenit. Eram slăbiţi. Morţii au fost luaţi de acolo.

Dimineaţă ni s-a luat îmbrăcămintea şi ni s-au dat şi nouă haine din acelea albe. Un singur rând. După o săptămână eram murdari cu toţii. Bărbaţii au început să vocifereze. Vroiau să se spele. Am fost urcaţi din nou în autocar şi duşi undeva în apropiere. Am fost poftiţi într-o clădire imensă, am coborât nişte scări. Pe pereţi erau tot felul de mozaicuri florale. S-a deschis o uşă de metal, apoi am fost împinşi cu toţii înăuntru. Era un bazin imens, în scurt timp am aflat că era şi foarte adânc. Cine nu a ştiut să înoate, a murit. Unii se ţineau de cei care mai puteau să înoate şi îi trăgeau la fund. Aşa au murit şi alţii. Tata a ţipat la mine, nu ştiu cum m-a apucat, m-a tras şi m-a ferit de cei care intraseră în panică. Am înotat împreună până la o scară, în capătul celălalt al piscinei. Am ieşit din apă. Au mai ieşit şi alţii. Apoi am fost conduşi din nou pe scări şi la autobuz. Eram epuizaţi. Morţii au rămas acolo.

Erau zile când eram ţinuţi în soare, fără apă, fără mâncare, muşcaţi de muşte, lătraţi şi linşi de câini. Erau zilele când ni se zicea să aşteptăm. Nu ni s-a spus ce, nu ni s-a spus cât. Cine nu a avut răbdare, a murit. După câteva ore unii au leşinat. Alţii au făcut insolaţie. Dar am şi învăţat să ne apărăm de soare. Ne ascundeam unii după alţii, ne făcusem din cămăşile lungi, baticuri cu care ne acopeream capul şi faţa. După ce am fost luaţi de acolo şi duşi la masă, apa mi se părea că-mi alunecă pe o limbă de sticlă şi mi se prelinge în stomac printr-un tub de plastic. Eram deshidrataţi. Am văzut cum trupurile celor care au murit acolo erau încărcate într-o remorcă.

După un timp începuseră să ne chinuie altfel. Ne puneau la muncă: să curăţăm trapeza, şi locul unde dormeam care devenise din ce în ce mai încăpător după ce murise mare parte din noi, să avem grijă de câini, să le dăm de mâncare. Le azvârleam nişte oase cu carne de care niciunul dintre noi nu a vrut să se atingă. Făceam asta de trei ori pe zi. Meticulos şi cu exces de zel. După care mergeam la culcare. Dar asta nu era tot: ziua şi mai ales noaptea auzeam un zgomot continuu de fundal, nişte bubuituri de tobe, un ritm repetat la nesfârşit. A durat câteva săptămâni. Nu a înceta niciodată. Cine nu a avut nervii tari, s-a sinucis. Nu mai puteau dormi. Erau surmenaţi. Pe aceia i-am îngropat noi, unul câte unul.

Tata a murit printre ultimii. A scăpat şi de mâncarea otrăvită, şi de înec, şi de insolaţie, şi de oboseală. Însă nu a putut scăpa de deznădeje. Se gândea mereu la mama. Îmi povestea seara despre ea. Apoi îmi acoperea urechile ca să nu mai aud bubuitul acela ritmic şi să pot să adorm. Într-o zi, pe când curăţa interiorul autocarului, i-a auzit de şoferi vorbind. M-aş mira să le fi cunoscut limba. Poate că după atâţia ani prindea frânturi de conversaţie. Seara a făcu febră. Aiurea. Nu am putut să-l salvez. Nu mi-au dat medicamente, cu toate că i-am implorat. Numai cu apă nu i-am putut scădea febra. A murit peste două zile. După aceea m-am îmbolnăvit şi eu. M-am trezit la spital, sub zâmbetul unei asistente. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. După ce m-am înzdrăvenit am fost însoţit de o altă femeie până la aeroport şi apoi în avion, spre casă. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. Mi-a dăruit un tetris ca să mă joc, să nu mă plictisesc până ajungem. Nu mă mai plictiseam.
Am fost crescut de bunici. Tare mi-aş fi dorit să fie părinţii mei.

Aveam doar 9 ani. Îmi era teamă că voi muri. Eram doar un copil. Îmi doream să cresc, să fiu mare. Am supravieţuit. Nu se ştie nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cine au fost torţionarii? Ce au avut cu noi? Cine era bărbatul saşiu? Nu am putut să-mi fac dreptate în niciun fel. Privind în urmă aş putea spune că viaţa mea a fost un şir nesfârşit de pierderi şi că viaţa ne pregăteşte pentru moarte. Dar eu tot nu mă simt pregătit.

Ziua patriotului naţionale

Un ger pe care încălzirea globală nu l-a mai apucat de ceva vreme în Bucureşti.
Vreme de stat în casă, nu de căutat vestigii prin oraş cu ţurţurii atârnându-ţi deasupra capului ca o contemporană sabie a lui Damocles.
O clădire în care, la 23 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, proaspăt domnitor al Moldovei, a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Ce a urmat se ştie.
Un cuvânt demodat: Concordia.
Şi în rest: panglici semnate Noua Dreaptă, termopane, ancadramente de gresie gri, semnături-garffiti, burlane frânte, delabrare şi o neglijată piatră comemorativă. O clădire atât de urâtă cum din păcate ne-am obişnuit să vedem şi în acelaşi timp să trecem cu vederea.

Zăpada dezgheaţă

Ar fi o concluzie a zilei de azi, dar nu-mi stă în fire să trag concluzii. Este mai mult o constatare surprinzătoare. Ceva, ceva a fost de vreme ce atâţia necunoscuţi mi-au vorbit, mi-au zâmbit şi au fost amabili.



Dimineaţă m-a surprins că ningea cu nădejde, cu fulgi mari şi trainici. Mă aşteptam la o zi seacă şi apăsătoare, geroasă şi tăcută. Ningea. Nu am mai rezistat să privesc pe geam. Toată săptămâna am stat în spatele ferestrei şi am lăsat spectacolul hibernal să se desfăşoare fără mine. Trebuia să ies, să simt frigul în oase şi fulgii reci topindu-mi-se pe obraji sau aşezându-mi-se pe ochelari. Aveam chef să mă plimb prin parc, să văd ţurţurii înfundând burlanele clădirilor de pe Ştirbei Vodă şi zăpada acoperind copacii, băncile şi statuile din Cişmigiu. Dimineaţa, parcul este aproape pustiu. Un bătrân a coborât să ia apă de la izvorul lui Eminescu. Un băiat plimba un tekel cu hăinuţă ca un guler de pulover. O fată făcea, ca şi mine, poze pe unde se nimerea. Am întâlnit-o de mai multe ori. Îşi programase aparatul ca să o pozeze între doi copaci înzăpeziţi. Am fost o clipă tristă pentru singurătatea ei şi pentru performanţa aparatelor de a-l înlocui pe celalalt.



După o alee lăturalnică apăru o bătrână şi odată cu ea zeci de porumbei coborâră din copaci, pitiţi prin culcuşuri nebănuite şi se lăsară pe zăpadă în jurul nostru. Ne-am oprit amândouă şi am zâmbit, şi ne-am bucurat, şi am vorbit despre păsări şi oameni. Ea a făcut comparaţii, eu mă miram că porumbeii o urmau pe cărare ca şobolanii din Hamelin pe muzicantul din flaut. După ce s-a îndepărtat, porumbeii au zburat toţi înapoi în copaci. M-am mai întâlnit cu ea de câteva ori prin parc. Mi-a zis că cine se iubeşte se-ntâlneşte. Am făcut destule poze prin toate colţurile. Mi-au îngheţat mâinile în mănuşi de credeam că o sa-mi cadă unghiile. M-am mai încălzit în librăria de la Kreţulescu de unde mi-am luat de la reducere „În ţara Miticilor”, o carte de eseuri a Ioanei Pârvulescu pe care doream de ceva vreme să o citesc. Şi am citit câteva pagini azi până să ajung la petrecere.



Seara am fost la „ruperea turtei” fetiţei de un an a unei prietene. După excursia de dimineaţă, eram obosită şi pleoştită, fără chef de ieşit iar în ger. Dar m-am îmbrăcat o oră şi am luat pieptiş nămeţii. Şi de data asta oamenii de pe stradă mi s-au părut zâmbitori şi grijulii. Era să alunec şi o femeie mi-a strigat să fiu atentă, să-o iau încet. Era să pierd tramvaiul, dar vatmanul a deschis uşa special ca să urc. Aşa ceva, în zilele uscate, nu se prea face. Iar la petrecere, cine se jucau cu jucăriile copiilor? Adulţii. A fost o petrecere de copilăreală. Am montat jucării. Am vorbit ca la un an cu brum-brum, plufff şi ma-ma. Am mâncat tort în formă de prinţesă şi am băut suc de cactus.

doi

Gerul a făcut ca oraşul să mi se pară străin. Coboram la metrou şi nu înţelegeam o iotă din ce vorbeau oamenii din jur. Am urcat la suprafaţă, la fel. Seara a adus cu ea o linişte ca de fund de pădure sau de fântână. Semafoarele nu mai funcţionau. Şiruri de autobuze, de tramvaie şi de maşini se intersectau într-o împletitură ciudată şi surdă. O aglomeraţie sufocantă peste tot în tramvai, în staţie, pe stradă. Haine, multe haine puse una pesta alta. Gânduri plutitoare ca aburul cald al canalelor peste zăpezile murdare. Şi privind pe fereastra aburită a tramvaiului lacul Ciurel dimineaţa şi seara, blocuri cu balcoane închise sau deschise, maşini, reclame, oameni... mi-am dat seama că nu am mai ieşit din Bucureşti de astă vară, din iulie.

câteva tabieturi

Am tot fost întrebată în ultimul timp dacă am mai scris sau de ce nu am mai scris. Ba chiar sunt câţiva oameni care altceva nici nu vor să ştie despre mine. Îi înţeleg pentru că şi eu, la rândul meu, ca să încheg o conversaţie, întreb ce ai mai citit.
E adevărat că nu am mai scris. Nu am mai avut chemare, nu am mai auzit nicio voce interioară. Prietenul cu care mă sfătuiam a dispărut sau s-a retras. Ca să nu-i simt lipsa m-am înecat în tabieturi. Au ajuns atât de multe şi de aiuritoare încât mi-am dat seama că nici nu mai sunt eu, ci un resemnat verb TREBUIE. Pe lângă operaţiunile de bandă rulantă de la muzeu – ei bine, da, am transformat o muncă creativă într-o industrie – mi-am găsit tot felul de ocupaţii de care să mă ţin cu stricteţe zilnic:
mers pe jos câţiva kilometri,
văzut un film,
citit blog-urile cutare şi cutare,
citit cel puţin două capitole din „Cartea neliniştirii” (am ajuns la capitolul 251),
citit în tramvai cât cuprinde (adică până la destinaţie),
ascultat un concert înainte de culcare (aşa am constatat că Paganini îmi provoacă insomnii, iar Mozart şi Schumann înlocuiesc cu brio diazepamul).
Partea bună a lucrurilor este că mi-am dat seama câte poate duce omul într-o zi.
Dar de când dădu zăpada asta mare, nu am mai avut chef de plimbări. Am stat în casă şi m-am apucat de scris. Iar strigătele de pe margine ale lui IHa Rădulescu „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” sunt chiar încurajatoare. Şi ca mare utopistă ce sunt mi-am propus ca să tocesc tastatura zilnic până o da soarele sau până mi-o asfinţi inspiraţia. Pentru azi, asta a fost. Acum mă grăbesc la film, „La vie de bohème”.

geroasă dimineaţa şi seara

Din această postare a fost eliminată o poză cu un semafor cu căciuliţă de zăpadă, cu maşini înzăpezite şi cu o stradă flancată de nămeţi.

cinci

Miercuri au fost 6 grade. Joi au fost 4. Vineri, 2. Ieri, 0. Azi sunt – 2 grade Celsius.

Miercuri am purtat puloverul trandafiriu. Joi, pe cel alb. Vineri, unul grena. Ieri, vesta bleumarin. Azi mi-am pus jacheta gri.

Miercuri am aflat că Haiti nu este o insulă tropicală asaltată de turişti. Joi am fost în mall după reduceri. Vineri am stat toată ziua în pat bolind. Ieri am citi Degete mici. Azi m-a interesat Vermeer şi „decembrie 1989”.

Miercuri am revăzut La dolce vita. Joi am văzut Delicatessen. Vineri, Daisy Diamond. Ieri, Being there. Azi nu am văzut încă niciun film.

Miercuri soarele a răsărit la ora 7:49 şi a apus la 16:59. Joi, o echipă internaţională de astronomi a obţinut prima imagine a suprafeţei stelei Betelgeuse. Vineri, a fost Lună Nouă la ora 9:11. Azi luna se află la cea mai mare depărtare de Terra, la 406.431 km.

sâmbătă, ianuarie, târziu

Un film



O carte

Sei Shonagon - Însemnări de căpătâi - capitolul 178

O plimbare

Imagini ale lumii trecătoare. Kunisada - un mare gravor al şcolii Utagawa