apartamentul

Imediat după Revoluţie, prin primăvara lui ’90, apartamentul de vizavi, apartamentul 12, fu cumpărat de un cuplu de vârstă mijlocie care spuseseră că l-au luat pentru fiul lor, student pe atunci la Medicină. Şi aşa cum trebuia să se întâmple, se apucară să-l „renoveze”. Câteva luni se auziră bormaşina şi ciocanul, câteva luni uşa stătu dată de perete, iar pe scară se vedeau tot felul de urme albe de pantofi şi dâre de var şi ipsos. Au schimbat ţevile, au gletuit, au văruit, au pus faianţă, au pus parchet şi au închis balconul. Apoi au schimbat uşa şi au închis-o aşa încât ne era mai greu să vedem ce mai fac ei pentru noul lor apartament care, în acele vremuri de lipsuri şi de dezordine, era de departe cel mai arătos din bloc. Se părea însă că nu locuiau acolo, ci veneau doar zilnic ca să supravegheze meşterii să facă treabă bună, să nu cumva să-i plătească degeaba.

O vreme, o săptămână sau mai mult, în apartamentul de vizavi se făcu linişte, nu se mai ştia nimic despre vecinii cei noi. Într-o sâmbătă au apărut din nou, au adus mobila de bucătărie şi aragazul pe care le-au depozitat pentru puţin timp în hol poate şi pentru a le vedea mai întâi vecinii nu numai pentru că trebuiau să le aranjeze şi să le fixeze pe rând. După ce au bocănit, au cărat, au târât şi s-au certat o zi întreagă de iulie, cei doi încuiară bine uşa pe la asfinţit şi plecară. Se mai întoarseră abia peste vreo lună cu mobila de dormitor cu care s-au chinuit tot singuri. În acea zi de august pe scară a mirosit răcoros a răşină, ca la munte. Seara târziu cineva a sunat la noi. A deschis tata. Am luat mobilă în dormitor, veniţi să vedeţi. Asta am auzit eu din sufragerie unde stăteam turceşte în fotoliu şi mă uitam la televizor. Vreo jumătate de oră a stat acolo. Unde-i, Gelu, întrebă mama. S-a dus alături să vadă că şi-au luat vecinii mobilă. După aceea, părinţii mei au avut despre ce vorbi toată seara: că firele nu ştiu cum sunt puse, că stucaturile, că tapiseria, că el ar fi făcut nu ştiu cum grilajul la balcon...

În altă zi au adus mobila de sufragerie, cu biblioteca imensă şi fotoliile durdulii, au cumpărat covoarele şi au aşezat în sfârşit un covoraş persan la intrare pentru şters picioarele pe care au trebuit să-l înlocuiască de mai multe ori în acei ani pentru că se fura. Şi nouă ni se furase covoraşul de la intrare de nu mai ştiu câte ori aşa că mama a optat într-un final pentru un preş care a suportat mulţi ani cu cerbicie îndemnurile tatei ori de câte ori intram în casă, eu sau mama: şterge bine bocancii!

Acum că apartamentul era gata, ne aşteptam ca fiul vecinilor să se mute. Ne bucuram că vom avea un vecin medic. Eu mi-l şi închipuiam frumos şi zâmbitor, sunând la uşa noastră pentru a se prezenta. Dar n-a fost aşa. Vecinii noştri veneau singuri, mai aduceau câte ceva pentru noua lor casă: un lampadar, câţiva saci cu cărţi, vase, rufe, pe care le aşezau cu grijă la locul lor, le creau locul lor, ştergeau praful şi iar plecau.

Ani de zile îşi făcuseră un obicei de a veni sâmbăta şi a face curat, după care dispăreau. De Paşte scoteau şi ei covoarele afară la bătător ca noi toţi ceilalţi şi dereticau cu nădejde târând mobile, ştergând ferestrele, aerisind lucrurile. Nu rămâneau niciodată peste noapte. Când în bloc s-a tras cablu pentru tv au fost printre primii care şi-au pus. În ziua aceea au stat pe hol pândind muncitorii care găureau pereţii ca nu cumva aceia să strice ceva la estetica zidului lor. A doua zi au venit din nou ca să astupe cu ciment, să cureţe şi să ascundă firul negru care alimenta televizorul lor Akai cu 40 de programe şi să asigure că toate programele se vad clar.

Apoi când a venit moda termopanelor, şi-au pus şi ei. Din nou ipsos alb, din nou bormaşina, din nou uşa dată de perete şi apoi înlocuită cu una nouă, de metal. Numai mobilele nu au fost mutate, ci au stat acoperite de un celofan imens prins cu scoci lat. Au înlocuit chiar şi geamurile de la balcon. Tot atunci au pus gresie pe balcon şi pe holul de la intrare. După ce au terminat, l-au chemat pe tata să-i arate rezultatul muncii lor de câteva săptămâni. Din acea seară, visul tatei se conturase: voia şi el să renoveze.

Cu anii, am uitat că de fapt apartamentul acela era al fiului-student-la-Medicină. Ne obişnuisem şi cu obiceiul lor de a veni numai sâmbăta pentru a face curat şi pentru a mai aduce câte ceva nou. Nu ni se păruse niciodată ciudat că nu dormeau acolo sau că nici măcar nu gătiseră acolo vreodată. Încet, încet, oamenii au devenit mai indiferenţi faţă de ceilalţi, „individualişti” sau „fiecare pentru el, mamă”, oamenii deşi se cunoşteau de ani de zile au ajuns să nu se mai salute şi să nu-şi mai vorbească. Grijile, aglomeraţia, stresul, agitaţia din ultimii ani nu ne-au mai dat vreme să ne uităm în curtea vecinului, iar ştirile de ultimă oră de la ap. 12 nu au mai fost urmărite mult timp aşa că într-o zi ne-am trezit iar cu gălăgie de vizavi: vânduseră. Cine a luat apartamentul a zis că era foarte murdar şi uzat, că trebuie să schimbe tot, ţevi, geamuri, gresie, faianţă, parchet, să termoizoleze balconul, să bage internet.

somnul de după amiază

în fiecare cameră avem câte un ceas
chiar şi în baie, în cămară şi prin sertare
peste tot unde golul şi lucrurile înghesuite
ar putea purta numele de cameră
până şi în stomac în inimă sau în cap
la prânz şi la miezul nopţii bat toate deodată
şi toţi deodată ne strângem
să mâncăm
să vorbim
să dormim
să visăm

dacă plecăm de acasă ne luăm ceasurile cu noi
să nu care cumva să pierdem vremea
fiecare ticăit să ne aducă aminte că trebuie
ba una
ba alta
ba toate odată
ba nimic

duminica le auzim cel mai bine
până la prânz ne închinăm lor din minut în minut
apoi din oră în oră după care închidem bine uşile
şi ne culcăm

ceasul meu măsoară contratimpul
ca un bătrân şchiop traversând bulevardul
ameninţându-mă cu cârjele sale de metal
nu mă sperii sunt încă departe
dar tocănitul acela mă hipnotizează
degeaba încerc să nu-l aud
e deja aici

masca bătrâneţii pe faţa tinereţii

bătrâneţea stă toată ziua la televizor – se uită la esca şi la filme indiene
bătrâneţea dezleagă integrame şi sudoku
bătrâneţea umple şifonierele cu lucruri vechi şi naftalină
bătrâneţea tremură, bătrâneţea se târăşte
bătrâneţea cârteşte şi ameninţă
bătrâneţea este nostalgică şi mereu dispusă la poveşti
bătrâneţea aduce poştaşul cu pensia
bătrâneţea citeşte ziarul de seară
bătrâneţea pândeşte pe la ferestre
bătrâneţea uită, bătrâneţea îşi tot aminteşte
bătrâneţea e prudentă, putredă şi patinată
bătrâneţea se hrăneşte cu colaci şi colivă
bătrâneţea se păstrează în doze, în flacoane şi-n tablete
bătrâneţea aşteaptă, bătrâneţea are răbdare
bătrâneţea se răceşte încet încet
la masă ne-am aşezat toţi. unul citea, altul aranja furculiţele, altul punea în farfurie, cineva fixa radioul pe frecvenţă. ştirile, una după alta, despre morţi, politică şi sport, se aşezau ca feliile de pâine undeva în uitare. bunica mototoli şerveţelul pătat de sos şi-şi luă pastila cu jumătate de pahar de apă. în timpul acesta începu o melodie de Jean Michel Jarre. cineva opri radioul. altcineva ridică farfuria pe deasupra mesei şi cineva o luă şi o puse în chiuvetă. unii încă mai mâncau, alţii strângeau vasele şi se apucară să le spele, să le şteargă şi să le împrăştie prin dulapuri. când radioul porni din nou, în bucătărie nu mai era decât cineva care scria ceva pe-o foaie.

What's On This Week

din unghiul acesta vrem să surprindem totul să
facem o mie de poze şi să filmăm
vrem să-ţi arătăm fiecare detaliu să
nu ratăm nimic absolut
intră pe pagina noastră de internet
pentru mai multe detalii dă click
dă mai tare, dă mai luminos
urmăreşte-mă şi voi fi aici mereu pentru tine
fă parte din lista mea de persoane interesate
te invit să-mi fii prieten să pot să te întreb ce faci
să pot să-ţi răspund că mă plimb prin lume
că fac poze pentru tine
pregăteşte-te să vezi ce nu ai mai văzut
să asculţi ce nu ai mai ascultat
află primul ca să fii primul
interesează-te cât mai mult
învaţă să nu-ţi scape niciun detaliu
fii un om informat
fii un om responsabil
dă OK, dă SEND, dă ACCEPT, dă ADD

3 opţiuni pentru gene fabuloase

La noi, televizorul este în mijlocul casei
ca un altar,
ca un axis mundi,
ca o fântână arteziană din care ţâşnesc spută, spermă, urină şi coca cola.

La noi sonorul televizorului este dat foarte tare, iar la reclame casa se umple de mici poeme şi melodioare: sulimanuri de cuvinte.
Accidentele de tot felul, sinuciderile, războaiele, preşedinţii, miile de femei frumoase şi sutele de eroi, iaurturile... rămân toate în cubul din mijlocul sufrageriei.
Din ecran nu a coborât niciodată nimeni. Dar bunica mea pândeşte poate, poate, într-o zi...

La noi televizorul nu se stinge niciodată numai aşa putem avea lumea întreagă la picioare,
numai aşa putem găti, spăla, curăţa, călca, iubi.
Televizorul ne fereşte de boli şi de plictiseală şi numai el ne poate adormi:
alungă insomniile şi demonii nopţii, iar moartea rămâne şi ea dincolo privindu-ne iscoditoare.

declin, declinare

oamenii au nevoie de lungi discuţii la telefon
oamenii nu au nevoie de mine
oamenii au nevoie de oamenii din televizor
oamenii nu au nevoie de tine
oamenii au nevoie de bere de la frigider
oamenii nu au nevoie de el
oamenii au nevoie de maşini străine
oamenii nu au nevoie de noi
oamenii au nevoie de sejururi tropicale
oamenii nu au nevoie de voi
oamenii au nevoie de jocuri virtuale
oamenii nu au nevoie de ei