M-am întors la Paris ca să mă plimb pe podul Mirabeau. Pozele mi-au ieşit înecate, nu am ce să arăt. Apoi mi-a fost indiferent pe unde mă plimbam. Nu aveam însă cum să mă rătăcesc. Nu avem nicio ţintă. Treceam prin locuri pe care apoi seara le căutam pe internet: Franklin Roosevelt, George V, Bir Hakeim, Garibaldi, Fürstenberg. Ce ascundeau aceste nume pronunţate extatic de o voce feminină în metrou? Îmi închipuiam cum arată femeia aceea ascunsă după vocea care anunţa staţiile. Blondă, încă tânără, actriţă sau funcţionară la RATP, căsătorită, doi copii, divorţată, dezamăgită, îi place ceea ce face sau a obosit să se trezească de 20 de ani la ora 6:30, să pregătească micul dejun, să se machieze, să conducă un Citroën. Eu eram femeia aceea. Şi vocea era a mea. Mă auzeam pronunţând cuvinte pe care nu le-am mai pronunţat niciodată. Cum pronunţă francezii numele englezeşti.
Şi muzeele... Mi-am propus să le văd pe toate. Obiectele însă mi-au provocat tristeţe şi teamă. Erau de nicăieri. Buddha, Shiva, măşti, vase, apartamentele lui Napoleon, mormântul lui Napoleon... O măreţie mumificată, ştearsă zilnic de praf şi aspirată. Grecia, Babilon, Egipt, China antică, Leonardo, Delacroix, Rodin... toate una lângă alta aliniate ca la apel pe zeci de metri de labirinturi de marmură. Şi din loc în loc „SORTIE” şi câte o săgeată care parcă mă înfunda şi mai mult în hăţişurile culturii, iar după ce nu am mai văzut nicio ieşire, am crezut că mă sufoc, că Maurice-Quentin de La Tour (1704 – 1788) mă va strânge de gât zâmbind simpatic cu faţa lui de clovn pomădat.
Şi oameni, mulţi oameni, de peste tot şi de nicăieri, exilaţi, autoexilaţi, depeizaţi, cetăţeni, integraţi, neintegraţi, obosiţi, golani, burghezi, servitori, serviţi, turişti ca şi mine vorbind pe limba lor sau tăcând ca şi mine, vorbind singuri sau tăcând singuri ca şi mine. Uneori era Africa, alteori era Asia, la Panthéon era Spania, în autocarul spre Beauvais era Italia. Oameni cărora nu le păsa de unde sunt şi cărora voiam să le zic că vin dintr-o ţară care m-a învăţat s-o urăsc şi care îmi spune zilnic că fac parte dintr-o naţie dispreţuită, că am un salariu de 200 de euro şi că vezi, la Montmartre prânzul costă 20 de euro. Voi de unde veniţi? Ce faceţi în viaţă? Ce salariu aveţi? Ce căutaţi în acest metrou? Unde mergeţi? Credeţi că fericirea se află în vârful Turnului Montparnasse? Credeţi că amintirea are forma Turnului Eiffel cumpărat de la arabi cu un euro sau doi? Eu nu am venit aici în vacanţă pentru că nu am vacanţă. Mi s-a îngăduit să-mi rup din ritmul casă-serviciu-casă doar două săptămâni, atât, nu mai mult şi toată chestia asta se numeşte concediu, când ar trebui să te refaci, să te odihneşti, să te recreezi. Şi apoi ţara, care mă dispreţuieşte, mă cheamă înapoi la ea, ca să mă ia la întrebări, să mă pună la colţ, să îmi spună că ceea ce fac nu e bine, că nu valorează nimic, că mai bine pleacă. Ţara asta strigă din toţi rărunchii: valea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu