sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Coada noastră cea cât toate zilele

Blocurile astea scorojite erau noi. Ai mei dacă se mutaseră de cinci ani. Mama a locuit într-o comună din Ilfov. Taică-miu a venit la 15 ani în Bucureşti, la liceu. Mama a locuit la ai ei până s-a măritat. Taică-miu mai mult prin cămine sau în gazdă. La începuturile anilor 80 s-a construit mult pentru muncitori. Unde sunt blocurile astea acum, înşirate ca piesele de domino, înainte era un maidan mare. Blocul nostru este ca un lanţ muntos aşezat într-o intersecţie. E masiv, e înalt şi e lung. Are, credeam eu la şase ani, şapte sute douăzeci de scări pe-o parte şi pe alta şi este cel mai mare bloc din lume. Aşa mă lăudam copiilor la grădiniţă, că locuiesc în cel mai mare bloc din lume. Şi mai şi, blocul nostru avea magazine de tot felul: librărie, electrocasnice, electronice, încălţăminte, nufărul, cofetărie, alimentara, pescărie, pâine, aprozar, florărie. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Zeci de metri de vitrine goale. Numai la electrocasnice mai puteai găsi ceva frumos: bibelouri de toate formele şi mărimile. Preferatele mele: păsările. Erau raţe, porumbei ţanţoşi, papagali bălţaţi, canari, privighetori cu guşa umflată... În rest, toate galantarele erau pline cu aşteptare şi toţi locatarii din împrejurimi pândeau poate, poate „o băga ceva la alimentara”. În blocul de vizavi locuia Cosmin. Un băieţel cam de vârsta mea, neastâmpărat şi gălăgios, care se juca toată ziua pe stradă cu alţi copii mai ales leapşa şi de-a v-aţi ascunselea. Apartamentul nostru nu are vedere la bulevard, ci în spate, înspre străduţa care leagă piesele de domino între ele şi şerpuieşte labirintic până spre celalalt bulevard. Asta a fost mereu şansa noastră. În acele vremuri, maşinile mari pline cu „ce-o fi, numai să apucăm şi noi” trăgeau în spatele alimentarei şi tot acolo se făcea şi coada. Când dădea sfântul ca un camion să oprească în spate, la alimentara sau la aprozar, copiii dădeau alarma. Se auzea mamaieeeeee! sau Cosmineeee! Ăsta era semnalul. Toţi oamenii ieşeau din scări care cum apuca: în capot, în trening, nepieptănaţi, mirosind a prăjeli sau a somn. Coada se forma numaidecât pe câte cinci rânduri. Bătrâni, părinţi, copii, mamaia lui Cosmin, Cosmin, eu, vecina de la cinci, gravidă, fiică-sa cu care puneam pariu dacă o să aibă o soră sau un frate. Îmbulzeală, înjurături, apostrofări. Vânzătoarele se grăbeau să descarce. Oamenii de grăbeau să apuce. Copiii mai ţopăiau pe margine. Ce se vinde? Daţi numai câte una ca să ajungă la toţi! Nu dăm nes la copii. Aceste refrene de care am râs după 89, au fost spaima copilăriei mele. De aceea dacă văd cumva că este coadă la ceva, nu stau, mă întorc mai târziu sau vin altădată. Şi mă întreb, acum că se găsesc de toate, că sunt zeci de supermarketuri şi mall-uri, că nu mai aştepţi maşina cu alimente şi nici vânzătoarele ca să vândă pe sub mână marfa mai bună, de ce n-au dispărut cozile?
Dacă aş putea face un film despre comunism, aş începe cu un cadru lung pe o străduţă printre blocuri. Poate fi orice anotimp. Poate fi orice oră. Aş prefera după-amiaza. Şi în liniştea aceea de părăsire, o voce guturală de babă ar striga din toată puterea: Cosmineeeee.

Textul a apărut în suplimentul "Scânteia" al "Jurnalului Naţional", ieri sau azi, nu am putut să-mi dau seama.
L-am găsit aici.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

A date

Ne-am putea întâlni puţin, doar cât să ne spunem bună ziua şi la revedere. Dar de asemenea am putea să ne pregătim mult timp pentru asta. Să ne facem planuri cam cum ar fi. Cu ce să ne îmbrăcăm. Cum să ne pieptănăm părul. Ce obiecte să avem în buzunare. Unde să ne vedem. La ce oră. Şi mai ales ce autobuze mai circulă prin zonă. În caz că ne decidem să luăm autobuzul. Totul trebuie să iasă perfect, ca-n filme. A date. Atât cât să ne spunem bună ziua şi la revedere.

duminică, 1 noiembrie 2009

lămuriri duminicale

"The journal of a disappointed man", titlul piesei celor de la Piano Magic nu este acelaşi lucru cu cartea lui W.N.P. Barbellion, psudonimul naturalistului englez Bruce Frederick Cummings, care nu este acelaşi cu e. e. cummings, poetul american.

Videoclipul piesei celor de la Piano Magic este de fapt partea de început a filmului "Dead man" cu Johnny Deep în rolul lui William Blake, nu poetul englez, ci un contabil amărât din Cleveland pornit într-o călătorie spre fatalul Wild West. Iar muzica filmului nu este a celor de la Piano Magic, ci a lui Neil Young, care nu este american, ci candian.