Delacroix

După ce am citit Urmăritorul de Cortazar mi-am dorit să mă plimb şi eu prin Saint-Germain-des-Prés, dacă nu întorcându-mă de la un club de jazz, măcar flanând şi căscând gura la clădiri şi oameni. La Muzeul Delacroix nu am ajuns din întâmplare. Cred că l-am găsit pe harta turistică a Parisului şi am decis să mă duc. Pe rue de Furstenberg, într-o piaţetă, clădiri vechi, îngrijite, linişte, aproape nimeni pe stradă şi o uşă deschisă cu o scară abruptă la capătul căruia cineva te salută şi te întreabă nitam-nisam, dacă ai până în 26 de ani. Apoi vreo trei, patru camere cu câteva tablouri câteva obiecte şi nişte mobile, o curte în spatele casei şi din nou liniştea care te face să păşeşti încet, pisiceşte, ca să nu deranjezi o lume care doarme sau care te pândeşte din portretele de pe pereţi. Mă simţeam ca şi cum aş fi intrat în casa cuiva şi îi scotoceam prin lucruri profitând de faptul că acela lipseşte. La magazinul de suveniruri am văzut Jurnalul lui Delacroix şi mi-am amintit că îl am şi eu pe acasă. Săptămâna asta am început să-l citesc. Pe unele pagini am găsit câteva însemnări făcute de mine, dar nu-mi mai amintesc când. Doar scrisul mărturiseşte pentru mine, căci eu nu mai ştiu când m-am mai apucat să citesc această carte. Probabil în urmă cu un an am citit câteva pagini şi apoi am abandonat-o fără să-mi fi lăsat nicio urmă în amintire, doar pe paginile acelea, în dreptul unor fragmente care m-au inspirat atunci, am schiţat nişte idei. Acum, când recitesc, alte fragmente îmi atrag atenţia. Omul acela, în casa căruia am călcat la distanţă de 150 de ani de când el încă mai era în viaţă şi ar fi putut să mă întâmpine sau să-mi închidă uşa în nas, îmi povesteşte în fiecare dimineaţă, în tramvai, despre străzi pe care m-am plimbat, despre tablouri pe care le-am văzut la Louvre sau în albume de artă, despre oameni care parcă nici nu au fost. Şi oamenii din tramvai mă înghioldesc cu genţile, mă împing, mă sufocă şi cu toate acestea, ei parcă nici nu există.