Nu ştiu unde am citit sau poate că am auzit la radio sau a fost doar în imaginaţia mea faptul că Théâtre de la Huchette ar avea sediul undeva la periferia Parisului, într-un loc neumblat de oameni şi cu atât mai mult un loc care să te facă să devii, din simplu parizian sau turist, spectator de teatru.
Când ne-am dus să cumpărăm bilete, am avut surpriza să aflu că teatru cu pricina este chiar în buricul târgului, aproape de Notre Dame, pe o străduţă pietonală intens circulată care se aseamănă întrucâtva cu strada Şelari, pe care se află multe cafenele, restaurante, bodegi şi boulangeries cu patroni cosmopoliţi care îşi vorbesc unul altuia nu peste gard, ci peste stradă în auzul tuturor sau care te îmbie să le treci pragul. Acolo, în iureşul acela de oameni de toate mărimile şi culorile, între o şaormerie şi un restaurant, într-o clădire discretă, sub o firmă ca de cinematograf, se cască o ferăstruică de unde poţi să-ţi iei bilet la cele două piese de Ionesco care se joacă din 1957 cu acelaşi decor şi cam cu aceiaşi actori.
Uşa de la intrarea este de tablă, sala este mică, iar biletul nu e cu loc pentru că de oriunde ai sta vezi bine pe scenă. Noi am luat bilet la Cântăreaţa cheală . Piesa a durat doar o oră, dar la final am ieşit revigorată din sală şi bine dispusă. Am văzut că şi alţi spectatori erau veseli, ba unii chiar repetau cu obstinaţie şi pe diferite tonuri Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre! Et quelle coïncidence!
Era sâmbătă seara, magazinele se închideau, tinerii se plimbau pe Boulevard Saint-Michel şi noi la fel. Mai târziu aveam să ne ducem la biserica din apropiere pentru că începea slujba de Paşte. Dar până atunci aveam să asistăm la ceva cât se poate de bizar pentru noi. În plin Paris, pe rue Saint-Jacques, în faţa bisericii Saint-Jacques-du-Haut-Pas, nişte oameni s-au apucat să facă un rug din câteva lemne şi din nişte hârtii pe care erau scrise rugăciuni şi să-i dea foc. A început să miroasă a răşină. Câţiva bătrâni au ieşit din biserică şi s-au adunat în jurul focului care se înteţea. Pentru că bătea şi vântul, câteva hârtii arzând au fost suflate peste şosea şi pe stradă, printre picioarele oamenilor. Cineva ne-a împărţit câte o lumânare. După puţin timp, din biserică au ieşit şi vreo patru preoţi cu lumânări mari în mâini. S-au aşezat în faţa rugului, au binecuvântat şi au aprins din el lumânările cu care veniseră după care au intrat din nou în biserică. Ceilalţi oamenii au intrat şi ei unul câte unul cântând şi şi-au aprins lumânările de la preoţi. Noi nu am mai intrat, ci ne-am urmat plimbarea.
La biserica românească se adunaseră mulţi oameni. Preţul lumânărilor crescuse de la un euro, la doi euro bucata. Începuse să plouă. A fost îmbulzeală. Am fost stropită şi picată cu ceară pe toată haina. Din păcate nu am mai putut sta până la sfârşit şi nici lumânările nu le-am ţinut aprinse până acasă. Aici este curios ca un om să se întoarcă noaptea acasă având o lumânare aprinsă în mâini. Chiar dacă ar fi Paştele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu