Aşa, cum altfel aş putea începe simpatica mea
istorisire despre doamna Clopoţel, dacă-ar fi să o numesc după porecla pe care
o are la noi în bloc sau despre Alice Pepina, dacă am apela-o după adevăratul
său nume, ori vecina, cum îşi spune după ce apasă de două ori pe butonul
soneriei vreunui apartament şi cineva de după uşă strigă cine e? Şi sună ba să întrebe de
ce nu e căldură, de ce nu merge
lifltul, dacă puteţi să-mi
recomandaţi un instalator... Nu e nevoie să mă întind prea mult, ştim cu
toţii cam ce chestionar ne permitem cu vecinii. Aşa... După ce şterge praful. După ce duce gunoiul. După ce stinge
aragazul, adică după ce am oprit focul la
mâncare. După ce întinde rufele. După ce face patul. În fine, după toate
trebuirile pe care le termină zice aşa.
Pronunţat cu ultimul a mai lung, lăsat puţin să mai plutească în apartamentul
destul de încăpător pentru o femeie trecută de şaizeci de ani şi un teckel de
treişpe. Clopoţel se uită puţin mirat cum a-ul coboară greu pe parchet şi se
sparge într-un ţ ca un balon de săpun. Atunci ştie: ieşim în parc. Dacă e iarnă nu mai rămâne decât să îmbrăcăm ilicul. Dacă e vară e
suficient clopoţelul de la gât. De unde şi numele căţelului, de unde şi porecla
stăpânei. Dimineaţa pe la 7: Clopoţel!
După-amiaza: Clopoţel! Da, şi seara,
şi în week-end tot timpul. De 13 ani, Clopoţel!
A devenit un strigăt liniştitor de acasă, un sunet atât de familiar încât în
momentul în care într-o seară zăpuşitoare de iulie nu l-am mai auzit, am
început să ne facem griji. Ce-o fi cu Clopoţel?
Şi soneria a sunat şi cine e? Şi... Vecina! Şi întrebarea dacă avem o lopată,
iar povestea pe scurt a fost asta: L-am
scos în parc azi dimineaţă şi până să ajungem, traversasem totuşi, s-a oprit,
s-a lăsat pe o parte, s-a uitat puţin la mine şi a murit. Acum mă duc să-l îngrop în grădiniţă. Aveţi o lopată? Vecinii vin la sigur să
împrumute lopata de la noi. Mai ales iarna ca să dezăpezească. Vara mai
niciodată. Şi nici primăvara pentru că nimeni nu pune flori sau nu sădeşte
copaci, iar „grădiniţa” e un răzor plin cu bălării şi lăstari din care se
înalţă un corcoduş ciufulit. Sub corcoduş a fost îngropat Clopoţel după ce nea
Tiţu şi domn doctor au ajutat la săpat groapa, noaptea când e mai puţină lume
pe stradă. În grădină, sub corcoduş, a rămas o vreme o brazdă cheală ca o
cicatrice lăsată de o lobotomie.
Aşa... făcu din nou vecina. Nu plânse.
Mulţumi de ajutor, ne aduse lopata şi plecă la ale ei.
Era pentru prima dată, după 13 ani când dormea
singură, când nu trebuia să se trezească devreme, dar şi când nu mai auzea
clopoţelul acela care pentru ea era ca respiraţia, ca amintirea clincănitoare a
vieţii.
O vedeam ieşind la fel de des. Se plimba prin
parc. De întorcea de la piaţă. Stătea de vorbă cu vreo vecină în faţa blocului.
M-am gândit la Alice Pepina ca la femeia ce voi
fi, plimbându-mi singurătatea în fiecare zi, la ore exacte, prin parc. Am început
deja să fac asta, deşi am mai puţin de jumătate din vârsta ei şi lângă mine
ţopăie un câine cu clopoţel pe care îl consider nu prietenul meu cel mai bun,
ci destinul meu zornăitor. Ştiu că tinereţea promite foarte mult,
că e ca un cort de campanie electorală de unde te poţi informa că dacă o
votezi, totul îţi va fi asigurat pe parcursul mandatului ei. Trebuie doar să-i
dai încrederea ta.
Şi de aici urmează toată literatura aceea de self-esteem.
