Nuţi, Luminiţa şi Antonel

Nu faci politică, dar trebuie să votezi.
Oricât te-ai feri, tot te nimereşte. Nu te uiţi la tv, dar dai de ei pe stradă. Stai toată ziua în casă, te sună pe fix. Îţi faci piaţa, se strecoară în plasa cu zarzavat. Te duci la biserică, te întâmpină la pangar.
În fiecare intersecţie şi-au pus câte un cort în care tremură unu sau doi amărâţi îmbrăcaţi în fâşuri colorate care încearcă, fără entuziasm, să-şi facă norma zilnică de împărţit fluturaşi, afişe, calendare de buzunar şi pixuri.
De fiecare stâlp şi-au agăţat bannere din care îţi zâmbesc frumos şi îţi zic "tu". Nişte păianjeni legănându-se melancolic acolo sus, de unde să-i priveşti şi să-i admiri în costumele lor negre, cu tunsorile regulamentare şi cu rânjetul studiat.
Sâmbăta şi duminica se plimbă prin parc, prin mall, prin piaţă şi prin târg, coboară printre oameni, zic ei, ca să le asculte păsurile. Se lasă întrebaţi, pupaţi, fotografiaţi şi dau autografe pe baloane ca nişte vedete. Ba unii sunt chiar vedete - cântăreţi, actori sau scriitori care reprezintă partide în al căror program de guvernare, cultura cade pe ultimul loc sau nici măcar nu e pomenită (pe penultimul loc fiind bineînţeles învăţământul).
Cine îşi permite, organizează spectacole, concerte sau ospeţe la care se înghesuie adolescenţi şi mai ales pensionari care nu scapă ocazia de a-şi pune vechile haine de gală cu care se duceau în vizită la naşi, la Anul Nou sau la prieteni, înainte de '89, şi care mai păstrează pe rever câteva pete nostalgice de salată boeuf sau de sarmale. Dar la astfel de pomeni, bătrânii cărora comunismul le-a mâncat mândria până la os, nu vor găsi alimentele pe care le-au tânjit de-a lungul anilor ceea ce îi va face să spună, ca şi norodul care umpluse azi troleul 71 şi care se întorcea probabil de la o astfel de masă electorală:
- Nu mai votez cu Nuţi!
- De ce?... Că n-a dat friptură?
- ...fasole făceam şi eu acasă.

comparativ cu...

În ultimul timp ascult muzică, văd filme şi citesc jurnale.
Am o viaţă liniştită ca la 16 ani. Nu cred să am mai mult de 16 ani.
Nu am chef de scris.
Îmi place să ascult cât mai multe variante ale aceluiaşi cântec. Ascultând milonga sentimental în toate variantele pe care ţi le poate da deezer, dacă îi ceri, am descoperit o cântăreaţă argentiniană de tango, "La Dama del Tango", Mercedes Simone .

Discover Mercedes Simone!

La fel fac şi cu filmele: am văzut Medea în varianta Lars von Trier şi în varianta Pasolini (cu Maria Callas); Orfeu în trilogia lui Cocteau şi The Fugitive Kind (la noi s-a tradus Orfeu în infern) de Sideny Lumet.
Azi în troleu, un bătrân cu accent ardelenesc mi-a urat să nu îmbătrânesc niciodată. Am zâmbit. El credea că e un zâmbet de mulţumire, eu credeam că e un zâmbet autoironic pentru că aveam o stare sinucigaşă. Până la urmă am rânjit prosteşte. Zic asta acum când am stomacul plin cu supă de ciuperci, urechile pline de milonga şi o stare de sfârşit de noiembrie cu îngheţ, întuneric şi linişte adâncă.

duminicale

frunze uscate zgârie asfaltul
frunze zgârie uscat asfaltul
zgârâieturi de frunze pe asfalt
asfalt zgâriat de frunze uscate
asfaltul uscat zgâriat de frunze
uscat frunze zgârie asfaltul
...



(lipsa poza)

toamna

căpşunii înfloresc a doua oară



dar nu mai rodesc

asta vine în continuare

Tinereţea are memorie. Poate de aceea e atât de dureroasă uneori şi răzbunătoare. Tinereţea are memorie şi îndârjire: ai de ce lupta, ai destule iluzii şi suficient timp. Dar asta scriu acum, când nu prea am ce zice. Nu mă tem că-mi va ieşi un text prost la final. Mă simt mai liberă ca oricând. Chiar dacă, închisă într-un apartament de două camere, scutită de chirii, de cheltuieli de benzină sau de mâncare, aş putea crede că am traiul decent pe care mulţi şi l-ar dori, că am toate condiţiile de care aş avea nevoie pentru a scrie. Nu cred în asta: scrii sau nu scrii. Ce e în jur nu prea contează sau nu contează într-atât încât să-ţi dea o justificare a faptului că eşti un scriitor fără cărţi. Un scriitor genial care nu a scris niciodată nimic.
Cartea despre Orfeu am scris-o şi rescris-o de nenumărate ori în cap. Ceea ce citesc acum, din documentele salvate de-a lungul anilor, mă îngrozeşte şi mă face să-mi fie ruşine de mine. Cât curaj pot avea ca să-mi inving ruşinea, să nu iau seama că roşesc atunci când roşesc, să nu mă fâstâcesc când mi se spune că am roşit sau când văd în ochii celuilalt că a văzut că am roşit! Sunt puţini oameni îndeajuns de sinceri sau de liberi încât să te facă să înţelegi cât eşti de caraghios în aceste momente când te lupţi cu tine ca şi cu un inamic care te atacă de pe cele două flancuri. Nu mă încumet să citesc textele alea până la capăt. E suficient să nu-mi placă câteva cuvinte pentru a închide cu greaţă orpheotelestes.doc.
"De-a lungul anilor" e foarte vag. Câţi ani încap în această formulare? E o sintagmă pe care am învăţat să o citim ca atare, poate chiar să trecem peste ea. Însă cred că păstrează în ea destul dramatism, mister şi teamă încât să ne stârnească melancolii. Pentru mine, "de-a lungul anilor" ar fi cam 7. Nu-i chiar aşa de mult, nici măcar un deceniu. Dar un deceniu nu e cuvântul potrivit. Nu e vorba de istorie. E un timp al învăţării, uneori al învăţăturii de minte şi al căutării. Textele acelea mai vechi pe care le citesc acum, evident cu alţi ochi - nu neapărat mai buni, miopia s-a accentuat între timp - nu ar trebui să aibă efectul ăsta întristător-sălciu asupra mea. Şi totuşi, îmi pare rău că am pierdut atâta vreme fără să-mi fi ieşit nimic bun, nimic de la care să pornesc. Nici acum nu sunt sigură că am pornit, că asta e, deci cu toată viteza înainte! Vorbe fără susţinere.
Pe lângă tot ce am în calculator, mai sunt câteva caiete, dar îmi este groază să mă apuc să le citesc. Mi-e frică de monştri, de cuvintele care am fost, de zilele despre care am scris şi pe care cred că ar fi mai bine să le las uitate.
Nu m-am apucat de o autobiografie sau de un roman autobiografic, dar am obsesia propriului chip aşa cum au avut-o mai ales pictorii încercând de atâtea şi atâtea ori să-şi coloreze suferinţele. Nu ştiu acum dacă voi scrie despre mine neputând scrie despre alţii şi ajungând totuşi să scriu despre ei sau voi scrie despre alţii, dar de fapt aceştia toţi vor fi doar reflecţia mea în oglinzi paralele. Astea sunt probabil teorii care se mai spun pe la cursurile de literatură. Ceea ce urmează nu e întuneric, e o lumină în vid. Mă dor ochii, mi-e greu să privesc, încă îmi mai feresc privirea, încă nu am îndrăzneală să văd.

de data asta

Se întâmplase într-o toamnă. Nu prea ştiam eu ce voi face în viaţă, nici de ce ajunsesem în ziua aia să înţeleg atât de bine ce e cu anuităţile şi scontarea, nici de ce, într-o curte, un om îşi legase câinele de o cruce de mormânt. Mă lăsam dusă de autobuz acasă unde mă aştepta o porţie de tocană de cartofi şi încă un episod din "Omul cu o mie de feţe". Întotdeauna mi-au plăcut filmele despre genii şi întotdeauna mi-am dorit să fiu un geniu în orice domeniu ar fi, chiar şi în astrologie mai ales că despre vărsător se spune că îi plac domeniile oculte influenţat fiind de planeta Uranus şi că are idei de cele mai multe ori revoluţionare. Pe atunci nu citeam în autobuz. Mă uitam pe geam şi gândeam chestii. În general, compuneam fraze pe un anumit subiect. În acea vreme cred că mă preocupau miturile orfice şi orice eveniment mărunt sau persoană din 168 putea intra în poveste fără să bănuiască. Seara scriam. De cele mai multe ori nu-mi mai ieşea ceva frumos şi nici măcar interesant. Autobuzul mă inspira. Mă mai inspiră şi acum, dar îmi este ruşine să scot caietul din geantă şi să scriu. În ultimul timp citesc. Gândurile altora îmi ocupă mintea. Nu mai privesc oamenii, nu mă mai interesează la fel de mult. Am obosit. Chiar azi am aruncat într-o discuţie, pe fugă, cu un coleg, o frază cum că uneori simt că urc în autobuz tânără şi cobor bătrână, iar el, galantul, mi-a urat să se întâmple invers: să urc bătrână şi să cobor tânără. Oare cum ar fi să vezi cum babele acelea neputincioase şi zdrenţuite, care abia cară la sacoşa cu pâine şi fasole, se dau jos la staţia dorită, tinere şi rumeioare?
În acea zi nu ploua. Era doar toamnă cu obişnuitele oferte pentru copii şi sentimentali: frunze uscate, nori cenuşii, posibil vânt. Nimeni nu părea să le observe. Eu, pe atunci, încă mai contemplam culorile tari, primare, ale oraşului la început de noiembrie. Mă întorceam de la facultate. Luasem 168 din piaţa Romană. Traseul lui e neschimbat de ani de zile, i s-au mai adăugat doar două staţii în plus. În curtea aceea poarta era meresu deschisă. Spălătorie auto. Nişte băieţi, doar pe tricouri şi pantaloni scurţi şamponau şi clăteau automobile pe bandă. Acum, în acea curte e curăţătorie manuală de covoare. Pe acelaşi beton, acelaşi şampon, spală mochete. În acea zi, şi numai în acea zi, în curte nu era nimeni, doar un câine legat de o cruce de piatră, din aia scundă care se pune la capăt de mormânt, mai ales prin cimitirele din sud. Am păstrat imaginea asta pentru ceee ce voiam să scriu despre Orfeu: conexiune uşor de realizat între Cerber şi căţel. Nu făcusem nici jumătate din drum, eram pe la Municipal, da, la Municipal s-a urcat un bătrân şi s-a aşezat pe scaunul de lângă mine şi a început să trăncănească. Eram prea timida ca să intru în vorbă cu el. Dar curiozitatea a invins şi până la urmă am plecat urechea la ce spunea. Sunt unii bătrâni care se simt singuri şi pentru că nu au cu cine vorbi se duc în parc, la piaţă sau se suie în primul autobuz şi punând ochii pe un necunoscut cu aspect uşor naiv sau bonom, se apucă să povestească de la Adam şi Eva, trecând prin războie mai mult sau mai puţin închipuite, prin întâmplări scandaloase - asta dacă ai noroc - sau prin evenimente banale ale existenţei oricărui om, ţopăind din an în an, sărind veacuri, încurcând decenii şi zăpăcindu-te de cap până reuşeşti să scapi de el. Foarte rar, şi asta mai ales în cărţi (am citit la Eliade ceva de genul ăsta) se întâmplă să urce în tramvai chiar Sfântul Petru sau Sfânta Vineri şi să-ţi ceară un bilet sau un bănuţ sau pur şi simplu să stea lângă tine şi apoi să coboare la prima împreună cu altcineva pe care să-l roage ceva. Iar dacă se găsesc oameni milostivi, aceştia vor fi răsplătiţi şi împreună cu ei toată omenirea. Poate că o să credeţi că sunt basme cu turbinci... Bătrânul acela era un om normal, nici Sfântul Petru, nici Hefaistos sau alt zeu. După ce s-a interesat unde sunt studentă şi ce limbi străine ştiu, după ce mi-a zis că are şi el o fată în Franţa şi nu mai ştiu ce despre nepoţi, a coborât. Aşa cred că ar fi făcut şi bunică-miu dacă ar fi trăit în Bucureşti: ar fi vorbit cu persoana cea mai aproape de el din autobuz până ajungea la staţia sa. Ca în tren. E posibil oare ca oamenii să fi fost mult mai locvace nu cu mult timp înainte ? Oare acum intrăm în vorbă cu necunoscuţi mai deloc sau cu circumspecţie, doar pentru a întreba la a câta staţie trebuie să cobori pentru spital sau pentru metrou? Recunosc că sunt oameni cu care aş vorbi în drum spre casă, că sunt persoane care îmi stârnesc curiozitatea şi pe care le-aş întreba ceva sau care mi-ar plăcea să-mi spună ceva despre ei. Dar aş părea o caraghioasă dacă aş face-o. Bătrâneţea are scuzele ei: singurătatea, decrepitudinea... Tinereţea îşi păstrează o oareşce perversitate.

(poate că)va urma

în rând cu ceilalţi

Am făcut o mare prostie: am plecat din centru, de la Romană, la ora 4.30. Aşa ceva promit că nu voi mai face, iar dacă voi face voi păţi ce am păţit azi. Până la Berzei, 168 a mers cum a mers, dar de acolo... Am ajuns acasă cam pe la 6.30. Am stat şi am citit în timp ce autobuzul înainta lent, ţinându-se după şirul de automobile şi alte autobuze ca o caravană de elefanţi. Se circulă din ce în ce mai prost în Bucureşti. Te bucuri că ieşi de la serviciu la 4.30 sau la 5, dar ajungi acasă tot la 6.30 - 7.00 pentru că sunt din ce în ce mai multe automobile în oraş, parcul de autobuze al RATB s-a extins, şoselele sunt înguste, mulţi parchează pe te miri unde, semafoarele nu sunt bine corelate, poliţiştii nu fac faţă în intersecţii, iar dacă plouă sau ninge e vai şi amar. Astea sunt probleme pe care le ştim cu toţii, noi bucureştenii, mult invidiaţi(pe nedrept)de toată ţara. Dar nimeni nu protesează. Singurele revolte sunt claxoările prelungite, isterice, năucitoare ale unora. Nu cred să existe vreun şofer care să nu spună sau să nu gândească despre colegul său de trafic că e prost, că nu ştie să conducă sau că "şi-a luat carnetul la Piteşti". Ce nu zice omu' la nervi ?! Dar nimeni nu găseşte nicio soluţie. Fiecare om e liber să-şi ia maşina dimineaţa şi să plece liniştit la serviciu. Dacă ajunge la timp sau nu, îl priveşte. Dacă îşi găseşte sau nu parcare, şi asta îl priveşte. Dacă seara când se întoarce acasă, face două ore pe drum şi consumă multă benzină pe o distanţă relativ scurtă, este fix treaba lui. Dar oraşul devine din ce în ce mai poluat. Aerul e irespirabil. Consumăm timp din viaţa noastă pentru a ne căra maşinile în spate, pentru că, în aceste condiţii de trafic, nu automobilul ne duce acasă, ci noi ne ducem automobilul acasă. Dacă am fi mers pe jos (sau cu bicicleta), am fi ajuns mult mai repede. Şi ce e periculos şi va avea efecte mai târziu este surmenajul provocat de agitaţie, de zgomot şi de încordarea aşteptării în rând cu ceilalţi "participanţi la trafic". Nu mai vorbesc de aerul poluat care se ştie cât este de nociv.

maidan duminical

Am putea pleca de la mai multe întrebări:
Cât impact poate avea reclama din staţiile de tramvai sau din locurile speciale de afişaj ?
Câţi oameni pot citi un afiş ?
Câţi din cei care citesc afişul îl iau în serios ?
De ce ? sau Ce anume îi face să creadă în el ?
O informaţie minoră poate crea o aşteptare majoră. Un nume sau un titlu, o dată şi un loc sunt suficiente pentru a aduna o masă mare de oameni. Culoarea, structura şi stilul selectează publicul. Dar nu e de fiecare dată aşa.

Să luăm un eveniment real: un târg de îmbrăcăminte şi încălţăminte care a avut loc săptămâna aceasta.
Afişul ciclam cu scris rozaliu a fost pus prin toate staţiile de autobuz şi de tramvai.
Textul scris pe jumătate cu diacritice, pe jumătate fără, arată că a fost făcut în grabă, fără a lua seama la detalii.
O voce colectivă, impersonală invită o masă de oameni tot impersonală. Nu se spune cine organizează evenimentul nicăieri pe suprafaţa înflorată A3 a afişului. Dar poţi afla că între „mare târg” şi „expoziţie” e o sinonimie perfectă. Urmează data la care va avea loc acesta şi apoi, punctul culminant al afişului: „preţuri speciale” şi irezistibilul semn de exclamare. Unde vor fi toate astea? Păi vis a vis (că doar nu vizavi) de... parcul Moghioroş. Da, chiar el, Moghioroş, cel pe care nu-l poate uita nimeni, cel pe care nu-l poate înlocui nimeni cu Drumul Taberei sau cu orice alt nume, cel care este lăsat moştenire din gură în gură, copiilor, chiriaşilor şi provincialilor care se stabilesc cu job-ul în Bucureşti. Pronunţat munteneşte, moldoveneşte şi ungureşte, Moghioroş este punctul de reper, centrul cartierului, piatra de rezistenţă. Deci unde? Pe un maidan. Vizavi de parc e un maidan pe care se face iarna patinoar, vara circ şi toamna, mai nou, târg de haine.

Avem plăcerea să vă invităm la cel mai mare târg de toamnă
EXPOZIŢIE DE
ÎMBRĂCĂMINTE ŞI ÎNCĂLŢĂMINTE
30 Octombrie
2 Noiembrie
Preturi speciale !
VIS A VIS DE
PARCUL MOGHIOROS
program
10.00 - 19.00
DE JOI PANA DUMINICA
confecţii – marochinărie – haine din piele şi blană – lenjerie
Urmează partenerii, dar ei nu au nicio vină, aşa că nu-i pomenesc.

E posibil ca târgul acesta să fi fost anunţat numai prin afiş, în presă nu am găsit nimic referitor le el.
Şi cu toate astea a fost full.
M-am dus din curiozitate să văd cine vine, ce se cumpără, ce se caută.
Târgul însemna două corturi-gigant la care ajungeai trecând prin praf galben şi pietriş care-ţi fugea sub picioare şi care mă înghioldea în talpă. Mergeam în ritm cu două fete care purtau tocuri foarte înalte. Eu aveam tenişi. Mă mir cum de nu protestau. Au rezistat eroic până înăuntru unde era mocheta gri întinsă pe o podea denivelată din PFL. În corturi era lume de nu puteai să te mişti împreună cu accesoriile : cărucioare cu bebeluşi, căţeluşi în lesă, pungi de plastic cu Billa. Zăpuşeală, umezeală, împuţiciune de la hainele din piele, aer irespirabil, abur de transpiraţie. Îmi era că leşin. Unii probau cizme, alţii treceau şi le luau în picioare pantoful descălţat; unii îmbrăcau paltoane cu guler de blană şi nu aveau loc să se vadă în oglindă din cauza altor gură-cască; cei mai mulţi comentau preţurile (să înţeleg că mai ales formularea „preţuri speciale” urmată de semnul de exclamare i-a făcut să vină?). Eu încercam să prind cât mai multe imagini în cât mai puţin timp şi să ies la aer curat. Cum puteau rezista vânzătoarele în condiţiile acelea? Şi cu spor de toxicitate şi nu cred că aş fi trăit o zi de muncă, între 10 şi 19, în aerul acela rarefiat şi în vânzoleala aia aiuritoare.
Un afiş kitsch, o ofertă kitsch, un stil de viaţă kitsch.
Cum se pot preta oamenii la condiţiile acestea de viaţă? Cum de pot face dintr-o duminică însorită de toamnă, un prilej de a proba haine din piele liliachii sau grena sau banan? Cum de pot rezista fără aer? Cum de se lasă traşi de colo, colo de nişte căţeluşi pe care la rândul lor îi chinuie punându-le lesă şi clopoţei? Cum de nu-şi dau seama că sunt ridicoli şi ei şi animalele lor?
Toţi aceşti oameni trăiesc „vis a vis de parcul Moghioroş”. Şi eu trăiesc tot acolo. Viaţa lor kitsch este uneori şi viaţa mea kitsch. Încerc să scap de ea, încerc să mă îndepărtez de ei, dar simt că mă înghit cu totul. Şi pentru a nu mă lăsa sufocată, scriu. Cuvintele pot exorciza orice. Însă dacă scriu prost, nu mai am pe cine da vina.

dintr-o pungă

Prefer să mă plimb, nu să călătoresc. Prefer să merg pe jos până mă dor picioarele, nu să stau în fund pe o canapea în tren sau în maşină şi să privesc cum un peisaj mai mult sau mai puţin banal fuge în sens invers, ironic şi trist în acelaşi timp.

În trei zile de festival literar, m-am pierdut printre scriitori şi scriitoare, printre consoarte de scriitori şi consorţi de scriitoare, printre bătrâni curioşi şi pofticioşi, printre scaune înalte de bar şi bănci fără spătar, printre cuvinte nemaiauzite din limbi simfonice, printre oameni pe care îi cunosc şi nu mă cunosc, printre zâmbete de complezentă şi priviri iscoditoare, printre sticle de bere şi pahare cu ceai.

Cu o zi înainte de a placa (făcusem cumpărături; vorbisem cu o mamaie să stau la ea o noapte; îmi pregătisem bagajul ca pe vremuri politicii care aştptau să fie ridicaţi de acasă şi duşi la puşcărie; mi-am luat liber de la muzeu), mai după-amiază, a sunat plutonierul să-mi spună că nu mai mergem la Mangalia, că s-a hotărât aşa, probabil judecătorul, "că nu e legătură", adică nu e tren şi e complicat de ajuns... Şi nu am înţeles mai multe, era şi el cam nervos, nu ştia să-mi explice. Am telefonat la judecătorie de mai multe ori: nu a răspuns nimeni. O melodie, câteva acorduri din Mozart, sunând electronic: râsul batjocoritor al justiţiei.

au dat drumul la căldură, dorm mult, am coşmaruri, Dana mi-a spus că a fost o toamnă frumoasă, nu am observat asta deloc, nici cerul senin de care se entuziasma, nu am conştientizat că e toamnă, am trăit fără anotimp, când mă culc, mă gândesc la un peisaj mediteranean - în fiecare noapte adorm într-o insula din Grecia, Ioana mi-a arătat frunzele îngălbenite din copacii din curtea muzeului, ieri le-am văzut pentru prima dată, mi le-a arătat de parca atunci apăruseră, ca nişte păsări pe ramuri (ce fel de păsări? canari, dacă e să fiu întru totul bovarică), iar eu aşa le-am privit, de parca atunci se aşezaseră în copaci şi cântau,