Jurnal parizian - partea II

M-am întors de câteva zile de la Paris, dar tot visez că deambulez prin muzee căci acolo oriunde te-ai întoarce, orice ai face, nu se poate să nu dai de vreo expoziţie. Timp să ai şi bani să ai că de văzut ai ce vedea. Toată lumea ştie de Louvre şi poate că şi de Orsay. Mai puţini de Centre Pompidou chiar dacă arhitectura high-tech te-ar putea face atent. Apoi sunt muzeele dedicate artiştilor precum Eugène Delacroix, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi, Antoine Bourdelle sau Picasso. Dacă te plimbi pe malul Senei mai dai şi de Quai Branly, de Muzeul Modei, de Muzeul Marinei sau de Institutul Lumii Arabe, nemaipunând la socoteală Grand Palais, Petit Palais şi Palais de Tokyo unde sunt tot felul de expoziţii temporare. În sfârşit, cred că nici parizienii nu mai ştiu ce muzee şi colecţiilor mai sunt prin urbea lor. Sau poate că aş fi surprinsă aflând că ştiu. Şi asta pentru că în Franţa se mai găsesc bani pentru publicitate. Cum ieşi din avion, din metrou, din autobuz, dai cu nasul de afişe imense pentru muzee, expoziţii sau piese de teatru. E imposibil să nu afli despre expoziţia Edvard Munch ou l'Anti-Cri, de exemplu, pentru că pe botul fiecărui autobuz din Paris este lipit câte un autocolant care-ţi aminteşte de ea. Mă declar invidioasă.

A treia zi: Montmartre, Espace Dali, Centre Pompidou

În Montmartre am ajuns dimineaţa devreme şi am coborât din metrou chiar în faţa Moulin Rouge-ului puţin spectaculos la acea oră. Un pic mai încolo, am dat de un alt muzeu. Oare ce se potrivea mai bine cu împrejurimile decât Le Musée de l'érotisme de Paris, deschis 7 zile din 7, de la 10 dimineaţa la 2 dimineaţa, flancat de două statui grase şi frumoase, un el, pater familias şi o ea, muza visătoare.





Până în deal, nu poţi să nu cumperi un suvenir chinezesc cu Parisul de la arabii care te îmbie care mai de care cu reduceri. La poalele dealului, găseşti cinci turnuri Eiffel la numai un euro. Mai sus, cu un euro nu mai poţi lua decât trei turnuri Eiffel pentru că aerul se rarefiază şi puterea de cumpărare a banului scade. De pe deal oraşul se vede minunat, iar Bazilica Sacré-Coeur chiar pare a fi o inimă a Parisului prin care se scurg turiştii: prin ventriculul stâng cei care intră, iar prin ventriculul drept cei care ies oxigenaţi de aerul sacru.
În spatele bazilicii şerpuiesc câteva străduţe pe care dacă-o apuci vei ajunge în locul acela boem despre care nu se poate să nu fi aflat din filmele americane. Cafenele şi terase, galerii de artă şi artişti care creionează în picioare portrete de turişti la minut închegând şi o conversaţie cu modelul. Un afiş albastru şi două săgeţi te îndreaptă spre un loc mai puţin cunoscut al Parisului, aproape ascuns printre străduţe, copaci şi cafenele: Espace Dali. Un muzeu particular dedicat lui Salvador Dali care are în colecţie peste 300 de lucrări mai ales sculpturi şi gravuri, dar şi celebra canapea având forma buzelor actriţei Mae West.



Expoziţia Dali a fost doar păhărelul de tărie pe care-l iei înainte de o masă copioasă pentru a-ţi creşte apetitul. Iar meniul a fost făcut de Centrul Pompidou.

Atelierul lui Constantin Brâncuşi

Ceea ce nu ştiam, dar bănuiam, era faptul că atelierul situat acum în Piazza du Centre Pompidou nu este cel original. Cu un an înainte de moartea sa, Brâncuşi a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris atelierul din Montparnasse cu tot ce se afla în el, cu condiţia de a fi reconstituit întocmai cum l-a gândit artistul. Mutarea şi reaşezarea obiectelor din atelier – opere de artă, schiţe, mobilier, unelte, cărţi şi discuri – într-un spaţiu deschis publicului larg a fost o provocare pentru arhitectul Renzo Piano pentru că Brâncuşi era foarte atent la relaţia obiectului cu spaţiul în care este expus, la felul cum cade lumina, la legătura care se crea între sculpturile sale. Locul în sine mi s-a părut rece şi ascuns, strivit de schelăria de oţel şi plastic colorat de alături dar, în acelaşi timp, bine protejat de zumzăiala bulevardului. Acolo ne-am şi dat întâlnire cu o veche prietenă şi colegă de facultate cu care am străbătut în lung şi-n lat atelierul, biblioteca şi apoi cele trei etaje cu expoziţii ale Pompidou-ului.

elles@centrepompidou

La al patrulea etaj al Centrului Pompidou, în mai 2009, s-a deschis o expoziţie dedicată femeilor-artiste din secolul XX până în prezent. Ca să le vezi pe toate şi să le digeri bine, două ore nu sunt de ajuns. Ce am notat eu în carneţel au fost:
Gisele Freund, Virginia Woolf, Londra, 1939;
Dora Maar;
Eva Hesse, Sans Titre, 1970, operă neterminată;
Dorothea Tanning, Chambre 202, Hôtel du Pavot, 1970;
site-ul www.guerrillagirls.com;
Jana Sterbak, Vanitas - Robe de chair pour albinos anorexique, 1955.



Au mai fost câteva care mi-au plăcut sau m-au contrariat, dar îmbulzeala din expoziţie mi-a cam tăiat pofta de culturalizare. La etajul următor nu mai era aşa multă lume şi am avut răgaz să văd pe-ndelete Matisse, Braque, Picasso, Kandinsky, Chagall, Otto Dix, Victor Brauner, Man Ray, Modigliani, din nou Dali, Foca lui Brâncuşi, Giacometti şi mulţi, mulţi alţii aşezaţi frumos pe curente artistice. Şi era cât pe ce să uit să intru în sala în care, sub o vitrină se odihnea pişoarul lui Marcel Duchamp, dar m-am întors special pentru a-mi pune, mai în glumă, mai în serios, poetica întrebare Qu'est-ce qu'une œuvre d'art?



La ultimul etaj mi-am încheiat ziua muzeografică, târziu de tot, cu puţin înainte de închiderea muzeului, adică fix la ora 9, cu Lucian Freud – Atelierul. O expoziţie temporară de care francezii sunt foarte mândri pentru că o găzduiesc. Bunicul Sigmund Freud trebuie să fie şi el mândru de nepotul său, pictor talentat, bun englez, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani. Expoziţia Lucian Freud va mai sta la Paris până pe 19 iulie, dar deja are foarte mulţi vizitatori, francezii fiind mari amatori de artă şi de muzee pentru că aşa-mi explic cozile lungi de la intrare. Venit din România cozilor la alimente nu m-aş mira ca un proaspăt ajuns la Paris, în anii 90 să se aşeze la o astfel de coadă şi să întrebe neaoş: ce se dă?
La Lucian Freud s-au dat vreo 50 de picturi de mari dimensiuni, lucrate în atelier, după model. Împărţită cartezian în patru părţi, expoziţia începe destul de doux cu peisaje-vederi ale grădinii şi continuă cu autoportrete, se ajunge la reinterpretări ale maeştrilor Chardin şi Cézanne şi se încheie destul de lourd cu portrete minuţios lucrate pentru că, spune artistul, pictura trebuie să fie carne. "I want paint to work as flesh".

Un reportaj despre expoziţie aici:
http://www.youtube.com/watch?v=uZ0iV7_azaE&feature=related