simpozion

Mai întâi i se dădu o foaie din care află cât trebuie să stea, când trebuie să plece, ce i se va întâmpla. I se înmână un ceas, un pix, un dosar şi un abţibild. Fu poftit frumos să ia loc. Un loc de pe care nu se va mai ridica până la final. Apoi cineva intră, se prezentă, surâse, se întoarse cu spatele după care se auziră bolboroseli şi graseieri şi lovituri de inel cu lapislazuli în blatul mesei, din pal furniruit, rezistent la zgârieturi. Se aprinse lumina fără a se apăsa pe întrerupătorul alb încadrat de o tuşă gri de praf longeviv, se deschide uşa şi deodată prin aer plutiră câteva ceşti. Mirosea a cafea. O ceaşcă îl alese şi i se îndreaptă în picaj periculos spre nas. Se opri la timp în dreptul dosarului de pe masă şi aşteaptă să o atingă, să o miroasă şi să o soarbă. Îi plăcea să o privească aşa fragilă şi imponderabilă, mirosind îmbietor şi tonifiant. Nu o ridică, nu o gustă, nu o mişcă din loc. Nu făcu decât să o ocolească, să o ferească şi să se gândească numai la ea şi din când în când să se uite la ceas. Pe foaia aceea citise că vor urma lălăituri, mârâieli, bodogăneli, sâsâituri. Despre ciocănelile inelului de amazonit în scheletul scaunului, despre degetul bondoc terminat cu o unghie lila care apăsă întrerupătorul alb ocolit de o dungă neuniformă de jeg nu scria nicăieri. Abţibildul, pe care desenase o ceaşcă de cafea şi-l lipi pe cravată, în maşină, în timp ce conducea.