de-o săptămână

Oricât de frumos ar fi un oraş, oricât de bogată ar fi o ţară, oricât de interesaţi ar fi turiştii să viziteze şi să-şi aproprieze, cu aparatele lor de fotografiat cu memorie şi capacităţi tehnice diferite, arhitecturi, statui, panorame, în graba lor şi în dorinţa de a cuprinde totul, cei mai mulţi vor pierde exact ceea ce este de fapt acel loc. La ora 6, când în martie este deja seară, deşi ziua creşte spre echinocţiu, mă aflu pe un pod din Budapesta şi plouă. Dunărea pare o folie de plastic întinsă în bătaia vântului până departe, dincolo de Erzsébet híd. E o vreme care descurajează, e frig, e întunecat, iar automobilele se îndesesc, semn că oamenii se întorc de undeva spre altundeva. E pentru prima dată când stau în locul acela. Dimineaţă îl văzusem la muzeu, într-o poză veche, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial. Din podul străjuit de lei, nu mai rămăseseră decât picioarele. Acum e refăcut, iar leii de piatră respiră cu gurile deschise, negre, fără limbi, tolăniţi parcă de osteneala unei lupte şi privind în gol, cu nepăsare, lăsând să treacă în voie tramvaie şi biciclişti, autoturisme şi pietoni. Nu ştim unde mergem. Nu ştim ce e la capătul celălalt. Dacă e Buda sau Pesta. Nu ştiu spre care din cele două mă îndrept şi nici nu întreb: e stupid. Forfoteala de dinainte de aşezarea tihnită în faţa televizorului sau în braţele consortului este derutantă. Ei se grăbesc undeva, noi avem timp să privim atât cât putem cuprinde cu ochii şi cu ideea. Nimic mai mult. Ieşim într-un bulevard, ne strecurăm cu greu printre maşinile prinse în ambuteiaj. Nerăbdarea nu ne dă prioritate să traversăm. Ne rătăcim pe străduţe chiar dacă mergem drept înainte. Magazinele se închid. Se trag obloanele. Un pâlc de oameni formează o staţie împreună cu o ţeavă de fier şi o foaie de hârtie A4 pe care nu mă opresc să citesc ce scrie. Decidem să merge mai departe, în acel legănat Buda sau Pesta, înaintând prin ploaie ca trilul unei mierle ascunsă printre ramurile unuia dintre copacii de pe şosea. Harta pe care o consultăm din când în când s-a udat, dar e prea întuneric pentru a mai putea descifra ceva. Intrăm într-un gang. Pe deasupra maşinile continuă să şiroiască. Graffiti şi miros de urină. Din faţă se apropie o femeie cu mers apăsat, când ne depăşeşte văd că este de fapt un călugăr care se grăbeşte şi el, ca şi ceilalţi oameni, spre altundeva. Întâlnim din ce în ce mai puţini oameni, până când, urcând dealul Gellért, ne afundăm în singurătate, în teamă şi în poveste. Scările năclăite de frunze ude şerpuiesc în beznă şi în imaginaţie. Cine suntem aici şi acum? O prinţesă cu o umbrelă de dantelă priveşte într-o zi primăvăratică de mai oraşul scânteind în apele metalice ale fluviului. Nu ştia decât germană şi se mirase un pic când auzise de-a lungul Dunării, cum oamenii grăiesc limbi atât de diferite: slavone, latine, fino-ugrice... Mirarea ei s-a topit pe nesimţite în clipele acelea, iar clipele acelea s-au topit pe negândite în locul acela, iar locul acela era pierdut în oraşul acela pentru care singura regăsire era acasă, nu acasă atât de diferit şi atât de asemănător pentru oamenii de acolo sau de oriunde. De sus nu se mai vedeau decât şiruri de lumini mişcătoare delimitând malurile şi podurile. Monumentul Eliberării se semeţea deasupra tuturor, nepăsător de ploaie, de vremuri sau de noi. Nu l-am putut fotografia, nu a vrut să intre în poză, nu s-a supus. Magazinele de suveniruri de la poalele lui erau închise. Din nişte vitrine, soldaţi de mucava priveau în pietrişul împrăştiat în jur. Ce poţi face cu toate astea: cu cuprinsul şi cu necuprinsul, cu calmul şi cu agitaţia, cu familiarul şi cu străinul, cu începutul şi cu sfârşitul? Din când în când îmi spuneam în gând: urcăm dealul, am ajuns, coborâm. La un moment dat am exclamat cu voce tare văzând luminile neliniştite înconjurând Dunărea: ce frumos! Nu m-a auzit nimeni. Oricum nu spusesem practic nimic. Iar în gând repetând „ce frumos, zise ea închizându-şi umbrela”.