vineri, 22 mai 2009

frumoasa luna mai

Anton era practic paralizat în prea frumoasa luna mai. Nu mai putea face nimic. O lene... Nu, nu lene, ceva între toropeală, melancolie, ameţeală, apăsare era starea care-l cuprindea din momentul în care înfloreau salcâmii şi până se trecea floarea de tei. Nu mai avea niciun rost, nu se mai putea discuta cu el, iar de rezolvat vreo urgenţă, de terminat vreo treabă sau de răspuns la vreo întrebare nici nu se putea pune problema. Zăcea pe vreo bancă, prin parcuri, pe vreun scaun la birou sau acasă, în fotoliu, cu ochii în tavan. Nici nu putea mânca. Nu tolera decât petalele de trandafir roşu, numit de gospodine „trandafir de dulceaţă” sau florile de caprifoi, numit popular şi „Mâna Maicii Domnului”. Din astea ciugulea câte puţin, numai când se întâmpla să treacă pe lângă vreo tufă sau lujer înflorit. Se oprea, privea florile puternic colorate, le mirosea prelung, aplecându-se asupra lor ca şi cum ar vrea să sărute o femeie, le cerceta nervurile, spinii mici şi maronii, staminele subţiri, gineceul. Apoi le atingea, le mângâia trecându-şi arătătorul peste petalele fine, peste tulpina ţepoasă, apucând o frunză între două degete mişcându-le de-a lungul ei, un deget pe faţă şi unul pe dos. Tot cu două degete rupea un boboc. Îi privea sepalele verzui care acopereau petalele roşii, abia ivindu-se din placenta vegetală, după care, cu unghia o îndepărta uşor căutând carnea roşie şi parfumată a plantei. Pe aceea o rupea şi o mâncă, savurând gustul dulce, acrişor, suculent şi plăcut, atât de plăcut încât starea aceea a lui se-nteţea până la extaz.
De câteva ori îi se-ntâmplase să fie zguduit serios de vreun gardian din parc, în haine cernite de cioclu, cu o măciucă neagră atârnându-i flască la brâu. Ţipa la el, îl ameninţa, se făcea că-i taie amendă, ba era gata, gata să-l ia la bătaie sau să-l târască până la „cea mai apropiată circă de poliţie” ca să nici el nu ştia ce să-i facă. Unii-i spuneau că e beat, alţii îl credeau drogat, alţii ţicnit. Se strângea lumea în jurul lor, pensionari moralişti, femei cu câte două sacoşe într-o mână, copii cu biciclete, ţigănuşi scuipând coji tuciurii de seminţe, bărbaţi burtoşi cu zale de aur la gât şi ghiuluri. Gesticulau, vorbeau toţi odată sau pur şi simplu căscau gura şi priveau tâmp. Pe alocuri se mai puteau distinge vorbe precum „nu ţi-e ruşine, domne!” sau „păcat de el, că-i tânăr” sau „lasă-l, bă, nu vezi că-i dus cu pluta” sau „mişcă-te de aici, nebunule!”... Restul erau doar ţipete dezarticulate şi cuvinte pe care oricum le auzi la tot pasul că vrei sau nu: „pula mea”, „pizda mă-tii”, „du-te dracu’!”... Cu toate astea - ameninţări, mustrări, injurii şi calomnii, Anton scăpa de obicei destul de uşor, după ce-şi mai venea în fire, cam după ce toţi spuseseră sau scuipaseră ce aveau de spus sau de scuipat. Se scuza, bolborosea ceva privind dincolo de mulţimea care începea deja să se rărească, după care se retrăgea şi el, apucând-o pe o alee dosnică, populată pe ici pe colo de câte un cuplu statuar de îndrăgostiţi.
Nici nu mergea mult că se şi aşeza pe vreo bancă şi înţepenea acolo ore întregi. De plimbat nu era vorba, nu se plimba niciodată prin parc, mergea sau se târa, de cele mai mult ori se târa. Avea un pas vioi, dar târşâit, de aceea pantofii nu-i rezistau mai mult de un anotimp. Însă în mai, efortul pingelelor lui era cel mai redus din an. Pentru majoritatea oamenilor angajaţi cu carte de muncă sau la negru, lunile mai şi iunie sunt cele mai intense din an. Se munceşte zi lumină. Până şi copiii au teze, lucrări, examene şi admiteri, deci nici ei nu sunt prea liniştiţi, nu au timp să se bucure de primăvară cum trebuie. Duminicile ce-i mai vezi prin parcuri, care mai de care, până nu mai e loc nici să arunci un ac, nici să contempli natura urbanistic aranjată de edilii marilor oraşe să semene cât de cât cu sălbăticia, dar să fie totuşi îmblânzită şi înfrumuseţată spre mulţumirea celor mici şi celor mari.
În ciuda tuturor acestor persoane destoinice, responsabile şi ocupate, Anton îşi lua concediu. O lună de zile nu-l mai vedeai, nu mai ştiai de el, parcă-ar fi plecat departe. Când se întorcea la muncă, pe la începutul lui iunie, principala întrebare a colegilor lui era: „pe unde ai umblat atâta timp?” În primii ani de la angajare, se aşteptau să le povestească despre vacanţe exotice sau cel puţin despre drumeţii autohtone. Dar de ce să-i mintă, le spunea că s-a odihnit şi atât. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit că el nu pleacă de acasă şi întrebările curioase au încetat, nu şi curiozitatea lor. Erau invidioşi pe el că-şi ia concediu tocmai atunci când e mai mare nevoie de el. De ce nu în august, ca toată lumea, de ce în mai, când sunt atâtea de făcut? Şeful cel mare îi semna mereu cererea. Nu avea nimic de obiectat. Cum de-l înţelesese, nu se ştie. Dar să nu intrăm în amănunte birocratice.
Anton avea timpul lui, între înflorirea salcâmilor şi a teilor. Stătea. Respira. Vedea. Gusta. Aştepta. În tot acest interval ai fi zis că e mort. Nu, numai atunci era el. Numai atunci trăia.

Niciun comentariu: