povestiri din lesă

Nataşa lucra de ceva vreme la un adăpost făcut pentru câinii fără stăpân: era îngrijitor, aşa cum scria pe cartea de muncă sau îngrijitoare, aşa cum spunea ea însăşi când se mai întâmpla să fie întrebată ce lucrează. După ce le răspundea, constata că mulţi aveau o grimasă jenată, că li se părea a fi fost indiscreţi. Reuşise să scape repede de un eventual complex care ar fi trebuit să urmeze şi să continue să-şi facă meseria aşa cum trebuie, trezindu-se dis-de-dimineaţă, mâncând în grabă, spălându-se, îmbrăcându-se, luând tramvaiul până la capăt şi apoi un autobuz ce mergea pierzându-şi şuruburile şi bujiile prin gropile de pe o rută pre-orăşenească. Nu lua seama la oamenii care se frecau de hainele ei prin aglomeraţie, nu se revolta când o geantă neagră de vinilin încreţit o înghioldea în spate sau când o umbrelă udă i se usca pe pantaloni tot drumul. Dacă te uitai la ea, ai fi crezut că nici nu există, că e o figurină de ceară fragilă şi tare, neînsufleţită, dar surâzătoare. A o întreba atunci dacă cumva coboară la prima sau dacă are bilet, ar fi fost o nebunie. Poate şi de aceea pe ea o ocoleau controlorii şi cu toate că observase asta, continua să-şi perforeze de fiecare dată biletul.
Drumul până la adăpost era lung şi mai mereu ajungea cam târziu, dar câinii o aşteptau cu răbdare deşi, după privirile lor scânteietoare, se vedea că le era foarte foame şi poate că ar fi mâncat-o chiar pe ea, dacă o domesticire pe care omul o numeşte inteligenţă, nu i-ar fi oprit în fiecare dimineaţă să sară la ea când le deschidea poarta ţarcului din plasă de sârmă ca să le dea de mâncare. Erau acolo vreo 300 de câini sterilizaţi, hrăniţi de pe o zi pe alta, în aşteptarea unui stăpân sau a morţii. Ea le pusese nume tuturor şi îi cunoştea aşa cum o învăţătoare îşi ştie elevii, care fiul cui e sau care de unde vine. Unii erau eutanasiaţi între timp, dar erau şi dintre cei norocoşi care erau înfiaţi de familii pentru distracţia copiilor sau de oameni singuri, pentru companie.
Petrecându-şi mult timp printre câini, Nataşa a crezut că este stăpâna lor şi că toţi ascultă de ea. Dar nu după mult timp, a constatat că de fapt este mult mai puţin decât asta, că este o sclavă liberă a unui stăpân întemniţat şi i s-a făcut milă de ea, dar şi de sutele de ochi care o priveau când cu foame, când cu bucurie tâmpă sau sinceră, aşa cum le vine unora a crede, când cu poftă. Îi lăsa să îi lingă mâinile, îi mângâia, le spunea pe nume, le curăţa, le dădea hrană şi apă, făcea aşadar ceea ce are de făcut o îngrijitoare. Seara încuia, aşa cum un funcţionar stinge calculatorul şi închide biroul şi pleca, luând invers autobuzul hurducăitor şi apoi tramvaiul. Acasă apuca să-şi lepede hainele, să se spele de bale şi să înlăture mirosul de fecale cu un săpun vioriu, mirosind a liliac, singurul miros pe care îl mai putea suporta. În scurtul timp care-i mai rămânea până să se culce, făcea pentru ea, ceea ce făcuse şi pentru cele 300 de animale de la adăpost: îşi pregătea de mâncare, spăla, mătura. Când se privea în oglinda de pe hol, de multe ori tresărea la asemănarea dureroasă aproape, cu mama ei. O chema Nataşa pentru că mama ei voise să poarte numele acela, ca al rusoaicei dintr-un cântec a lui Gilbert Bécaud care se cânta în acel februarie 1965. Ar fi dorit mult să vadă Moscova şi Leningradul, dar nu a apucat niciodată să iasă din ţară, în acei ani era greu. Foarte greu chiar, aşa spunea mama, căzând în visare ori de câte ori vedea grupurile de turişti străini descărcaţi în faţa Ateneului.
Locuia singură într-o garsonieră destul de încăpătoare. Îmbătrânea singură în aceiaşi garsonieră şi lucrurile se învecheau şi ele, unele dispăreau, altele se adăugau, dar locuinţa ei continua să fie încăpătoare. Într-un timp colecţionase ziarul de seară. Într-un colţ al casei se îngrămădeau zeci de foi îngălbenite de pe care ştergea praful măcar o dată pe săptămână când constata că teancul se mai împlinise un pic. Le păstra nici ea nu mai ştia pentru ce, ăsta fusese şi motivul când într-o zi de primăvară, la o curăţenie mai serioasă, se decise să le ducă la REMAT. Cu banii pe care i-a luat de pe hârtie, şi-a cumpărat un ametist pe care să îl poarte la o bluză a ei mai elegantă. Elegantă se făcea la ocazii, când o prietenă o invita la un botez, mai la o sindrofie. De fapt nici nu prea ieşea. La serviciu, la magazine, uneori prin parc, dar atunci nu se gătea în mod deosebit. Îi plăcea aşa cum e, simplă, în fond cine mă alege pe mine, mi-a trecut vârsta. După aşa o frază mai că te apucă melancolia şi te pierzi. Femeia trebuie să fie curată, asta o ştia de la mama ei şi asta încerca să respecte zilnic. Petrecea destul în baie, ea cu ea însăşi privindu-se în oglindă, descoperind noi riduri, cute sau încreţituri, fire de păr ieşite pe te miri unde, pe sâni, pe gât, în bărbie. Le pândea cu atenţie şi le smulgea cu o pensetă cu buzele puţin ruginite.
La adăpost începuse să-i vină din ce în ce mai mulţi câini. Aproape că nu mai era loc. Îşi dădea seama că pentru animale condiţiile deveneau din ce în ce mai precare. Nu se mai puteau mişca în voie, iar hrana se-mpuţina împărţindu-se la mai mulţi. Deveneau agresivi. Îi simţea mai ales dimineaţa când aproape că îi era frică să mai intre la ei. Mai întâi le arunca ceva peste gard, apoi se apropia şi le punea şi în recipientele speciale. Miroseau greu. Le curăţa însă cu meticulozitate fiecare ungher al ţarcului şi în tot acest timp îi vedea scărpinându-se sau vomând sau tolănindu-se la soare sau hârjonindu-se sau dormind. Deja nu-i mai ştia pe fiecare. Nici pe cei pe care altădată îi ştia. Se amestecaseră prea tare, erau ca o stofă pestriţă mâncată de molii. Unii îi lingeau trupul, alţii îi rodeau pantofii. Începuse să ţipe la ei, devenise nervoasă. Seara se întorcea acasă îngreţoşată, nici nu mai putea mânca. Voma des. Slăbise. Nu se ducea la doctor, ştia care este cauza, dar se obişnuise repede cu ideea cu toate că pe drumul său zilnic se întreba unde se duce şi de ce se mai duce acolo. Începuse să se teamă de ei mai ales din ziua în care cadavrul unuia zăcea sfârtecat într-o parte a ţarcului. Vreo doi câini încă mai trăgeau de aţele unei bucăţi de blană. Pe cine să anunţe?
Continua să slăbească. Vedea asta în oglinda din baie şi chiar în oglinda de pe hol. Nu mai semăna cu mama sa, iar acest fapt era tot o durere. În plus, părul începuse să-i crească mai des pe trup. La un moment dat nu a mai făcut faţă cu penseta şi l-a lăsat să crească. Nu se vedea pe sub haine, nici altădată nu s-ar fi văzut. Şi de aici au pornit toate: unghiile, hainele nespălate, pantofii plini de bale. Aşa a intrat în acea dimineaţă în ţarc. După câteva zile vecinii au anunţat poliţia. Nu au găsit nimic în garsonieră. Au căutat la adăpostul pentru animale fără stăpân unde li s-a zis că lucrează, dar nici acolo nu au găsit nicio urmă în afară de un miros greu şi de un zgomot insuportabil de lătrături şi scheunături. Dacă ar mai avea puterea de a scorni legende, oamenii ar putea spune că Nataşa s-a transformat în câine, asta şi după povestea cu Gregor Samsa. Un timp garsoniera a fost închisă cu sigiliu, apoi a venit alt proprietar care se nimerise a avea un câine. Dar lasă...