gastro cultura

Când nu om nu are ce face – aşa ca mine – se pregăteşte cu noaptea în cap pentru noaptea următoare care, crede el, e Noaptea Institutelor Culturale. Abia spre după-amiază, când să plece din casă, realizează că s-a înşelat. Dezamăgire: Noaptea Institutelor Culturale trecuse de o zi.

Îmi propusesem să merg la vernisajul unei expoziţii la institutul maghiar şi la „o noapte gurmandă minunată” la IFB. N-a fost să fie şi nici la tv nu cred că s-a difuzat ceva despre eveniment dat fiind că moartea lui Michael Jackson şi incendiul de la Armenească au ocupat tot timpul de ştiri.

Studiind cu atenţie meniul tuturor institutelor culturale, am constatat, fără surprindere, că mai toate îmbie vizitatorul cu tot felul de bunătăţi muzicale, cinematografice, artistice şi mai ales gastronomice. De ceva vreme – m-aş arunca să spun că de un an sau doi – iniţiatorii de evenimente culturale au realizat că „degustările” sunt o momeală bună pentru cei care nu se prea lasă scoşi din casă pentru a vizita un muzeu, un institut cultural sau o galerie de artă. Dacă nu-ţi place cultura, măcar îţi poţi băga nasul în bucătăria altor popoare. Aşa încât, în acest an, la N.I.C. puteai degusta ciocolată belgiană la cehi, te puteai târgui pentru un gulaş cald la unguri sau pentru brânză şi vin la francezi.

Eu am ratat, dar mă duceam mai ales pentru a-mi verifica teoriile despre gastro cultură adică despre tendinţa actuală în a îmbina utilul cu plăcutul, aducând „mâncarea tradiţională” (românească, franţuzească etc.) într-un spaţiu „neconvenţional” adică la muzeu, la institutul cultural x, în curând şi în librării. De ce poezia să se mute în stradă, iar magiunul să nu poată veni la bibliotecă? Marketingul poate rupe orice bariere, mai ceva ca artistul.

Faptul că se găseşte salam la muzeu şi Camembert la Institutul Francez a devenit foarte incitant pentru mulţi oameni. „O idee care a prins la public”, creându-se o cerere destul de mare în acest sens, mulţi urmărind cu sufletul la gură ştirile culturale, doar, doar, vor auzi că s-a mai pus de un târg cu kurtos kalaks la vreun muzeu sau de o noapte albă cu trufe la vreun centru cultural.

Se pare că un spaţiu cultural vinde bine pentru că garantează pentru autentic, „natural” şi original, celor care se tem de produse contrafăcute, de chimicale, de ambalaj, de supermarket. Mâncărurile bio promovate în astfel de medii sunt foarte scumpe, la ele ajungând mai mult persoanele din clasa de mijloc, cetăţenii de rând mulţumindu-se cu degustările şi cu ce se mai găseşte pe lângă: filme, concerte, expoziţii.

Mă întreb, sceptică fiind de felul meu, oare chiar mai sunt mâncăruri care să fi scăpat de E-uri, de pesticide sau de poluare? Şi cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că un muzeu poate să aibă o credibilitate mai mare decât o agenţie pentru siguranţa alimentelor? Poate îndeajuns încât să te minţi că preţul ridicat este o dovadă în plus că nu te înşeli: da, domne, mâncăm ca la bunica acasă (expresia ca la mama acasă fiind prea recentă ca să garanteze lipsa conservanţilor). Cât despre muzeu, să-l viziteze studenţii şi cine-o mai avea timp. Poate mă încumet de Noaptea Muzeelor când o fi gratis şi numai dacă la poartă dau şi ei un fursec ceva.