Poate cea mai cunoscută întrebuinţare a cuvântului „mal-aimé” în franceză este din poemul La chanson du mal-aimé al lui Apollinaire, îndrăgostit de guvernanta engleză Annie Playden.
Ca să mă duc să văd expoziţia, cred că cel mai mult m-a atras titlul franţuzesc, apoi locul: Casa Kalinderu, nume exotic şi îmbietor. Dacă dai o simplă căutare pe google despre acest articol, informaţiile încep în septembrie-octombrie 2005 când MCC hotăra reînfiinţarea muzeului cu acelaşi nume. Pe o altă pagină, printre farfurii cu friptură şi cartofi prăjiţi servind ca decor publicitar pentru cine ştie ce firmă, putem citi un articol bine informat din care aflăm că „În anul 2002, Muzeul Kalinderu trece în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care organizează aici diferite spaţii de expunere a creaţiilor multimedia. Tot în această perioadă se deschide Kalinderu Media Lab care promovează arta contemporană media: fotografie, artă electronică, imagine video şi digitală, pictură, desen, sculptură şi diverse forme de artă sociologică.” Nu ştiu ce este aceea „artă sociologică” şi nici nu mă apuc să caut acum. Mă preocupă mai mult întrebarea: prin ce mijloace promovează această „arta contemporană media” bietul muzeu care are numai adresă şi număr de telefon? Nici tu pagină de internet, nici tu găzduire pe site-ul MNAC, care se pare că are în administrare clădirea. Cum poate ajunge vizitatorul să vadă expoziţiile temporare care se ţin la muzeu? Păi cam aşa...
Ieri mă plimbam pe străduţele de prin zona parcului Cişmigiu. Frig, o ploaie mărunţică şi laba unei pisici jucându-se, printre maşinile parcate pe trotuar, cu un porumbel rănit. La un moment dat am făcut stânga pe o altă străduţă. Pe o clădire, deasupra uşii mari şi grele de metal, un banner lung, stil Institutul Francez din Bucureşti, o plăcuţă de marmură pe care am citit doar cuvântul Kalinderu şi o foaie de hârtie pe care era programul: deschis de miercuri până duminică, între orele 10 şi 18. Tocmai ieşea din clădire un bărbat care, după plictiseală şi aerul familiar, părea a fi angajat acolo. Îl întreb dacă se poate vizita. Se poate, îmi răspunde, la subsol, parter şi etaj. Intru, ocolesc un zid de hârtie cu imprimeu de clădire dărăpănată şi încep să mă dezmeticesc: unde-i parterul, unde-i subsolul...
Văd fotografiile aliniate cuminte pe toţi pereţii de la parter şi etaj, citesc o dată în plus despre proiectul case care plâng, citesc şi toate textele scrise de fotografii Adrian Bulboac, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihaescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Piersinaru, Cosmin Gogu, Şerban Boncioca şi de Ferrante Ferranti, curatorul expoziţiei. Mă uit în jur să văd cine vizitează: un cuplu de francezi indignaţi şi parfumaţi. Apoi au mai intrat câţiva străini, probabil tot francezi. Cobor la subsol şi-mi vine să rămân acolo. Două scaune vechi din lemn, cu spătar, mozolite de var şi aşezate în faţa unui proiector care derula pe un perete toate pozele din expoziţie pe un zgomot insuportabil de trafic bucureştean. Pe tavan câteva fresce salvate de la bombardament. Miros de văruială şi frig. Pe podea m-am împiedicat de poze tot cu case delabrate.
Am stat un timp singură acolo în beciul acela vechi pentru a-i asculta povestea. Mă gândeam la începutul din „Enigma Otiliei”. Când am ajuns acasă, am deschis cartea şi am căutat pasajul acela care se potrivea destul de bine cu ceea ce văzusem în expoziţie. Iată-l: "Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Probabil că niciodată nu şi-au iubit bucureştenii casele vechi. O fi în firea omului din părţile astea ale locului să dărâme ce au construit bunicii şi să-şi facă el ceva nou, în pas cu moda şi cu schimbările. Ne lăudăm cu 500 de ani de atestare documentară, dar spre deosebire de multe alte capitale ale Europei, din cei 500 de ani, Bucureştiul a rămas doar cu câteva bisericuţe datând din vreme aceea. Nicio clădire civilă. Alte, foarte puţine clădiri printre care Curtea Veche, Hanul lui Manuc şi câteva biserici, sunt din secolul XVIII. După cum arată istoria, se pare că bucureşteanul are frică de Dumnezeu şi-i place arhitectura modernă.
Expoziţia de la Casa Kalinderu te face atent asupra faptului că oraşul de dărâmă în timp ce trecem grăbiţi pe stradă ba să prindem autobuzul, ba să ajungem undeva, altundeva. Nu avem niciodată vreme să privim. Blocaţi în trafic, ne uităm numai înainte ca să mai înaintăm un metru, ca să nu se bage altul în faţă, ca să evităm claxonul maşinii din spate care ne va sancţiona îndelung pentru că nu am fost pe fază şi am ratat un metru de asfalt la avansarea în coloană.
Şi mai e ceva. Câţiva fotografi din expoziţie au căutat contrastele. Se pare că sunt uşor de găsit. Multe cacofonii arhitecturale, multe nepotriviri, multe alăturări caraghioase. M-am obişnuit cu ele, nu le mai văd. Se spune că astea dau farmec Bucureştiului. Farmec este un spray ieftin.
Expoziţia rămâne deschisă până pe 1 noiembrie.
Câteva imagini din chinurile facerii şi de la vernisaj am găsit aici:
http://www.modernism.ro/2009/10/01/vernisaj-bucurestiul-neiubit/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu