Luxe, calme et volupté

Luxe

Se pare că demult, prin interbelic, când era bunica fată, iar bunicul avea vreo 10 de ani, pe Calea Griviţei, la numărul 131, era un atelier ce se numea Foto-Lux. Aici veni un tânăr să se pozeze îmbrăcat de sărbătoare. Se apropia Crăciunul, iar la bulgari e obiceiul Coladelor. Tinerii colindă zicând „Hota'n bota coladele, /Dai, babo, cravaicele”.

Cum a ajuns poza asta la mine? Am scotocit prin vechiturile din casă şi am dat de ea. Coincidenţă sau nu, era tot prin preajma Crăciunului, anul trecut. Din curiozitate m-am dus ieri să caut locul unde acum peste 60 de ani era atelierul foto. Cu inima strânsă, mă aşteptam să nu găsesc exact numărul. Dar era acolo, scris cu vopsea, pe o uşă de metal, iar alături o coroană mortuară servind drept firmă pentru o florărie.

calme

Am făcut poze la ce am mai rămas din clădirea Foto-Lux şi am luat-o în jos pe Calea Griviţei, spre Romană. Majoritatea caselor arată deplorabil. Părăsite sau aparent nelocuite. Putrezind pe picioare, singure şi încuiate cu lacăte fragile. Ici-colo câte un afiş cu de vânzare. Preţurile sunt incredibile: 730000 de euro? N-aveam chef să pozez nimic, mai ales că e o modă acum să vorbeşti de casele vechi, abandonate, se găseşte mereu câte cineva care să treagă un semnal de alarmă care nu sperie pe nimeni. Nu m-am putut abţine văzând o fereastră deschisă. Voaiorism, iscodire, curiozitate...

Bucureştiul mi se pare un oraş foarte mic. Merg pe jos şi am impresia că ajung foarte repede, că mi se înfundă undeva şi că nu mai am unde să mă mai duc. Nu prea am locuri benefice, în care să mă simt în largul meu, să nu-mi fie teamă că mă va îmbrânci cineva sau că va sări unul la bătaie pentru că nu l-am lăsat să treacă el primul. Nu am o ţintă în Bucureşti. Când plec, spun că mă duc în oraş, dar nicăieri anume. O iau pe străduţe sau pe bulevarde, flanez, dar nu mă fascinează nimic pentru totdeauna. Un zid scorojit, o rădăcină încolăcită pe un gard, un VW beetle ruginit, acoperit de iederă, gunoaie mucede, câini jigăriţi... Uneori am impresia că e un oraş nepopulat, că toţi s-au retras, ca la o mare migraţie, luând ce-au găsit la îndemână şi lăsând totul de izbelişte. Nimeni care să-ţi răspundă la o întrebare, nicio prezenţă. Alteori o turma grăbită te calcă în picioare. Şi în fiecare oaie, zace un lup.

et

Nu am ajuns tocmai în Romană. M-am dus la biblioteca Sadoveanu să caut nişte cărţi de ornitologie. Ca să-mi prelungească permisul, cineva a uralt la mine. M-am cocoţat pe o scară şi deodată s-au auzit scurte aplauze, apoi zarvă, cuvinte ţâşnind haotic ca artificiile de revelion: dragă, ştii, trebuie, cunosc... Mă văd deodată în mijlocul unor bătrâni mirosind a naftalină, bineînţeles, simpatici în adunarea lor septuagenară, logoreici ca nişte şcolari, salutându-se cu la revedere domnule profesor şi cu drag, făcând pe alocuri glume porcoase, veseli şi amabili.

S-au scurs ca mercurul şi uşa a produs un curent care a enervat-o pe garderobieră. Am ieşit şi eu cu rucsacul greu de trei cărţi cu păsări, întrebându-mă dacă Grosu e un mare epigramist. Grosu şi mai cum? Nu am auzit. Am traversat printre maşini. Am căscat gura la chioşcul cu ziare: din România literară am intuit că a murit Barbu Brezianu, căci era scris mare 18 martie 1909 – 16 ianuarie 200(restul era acoperit de alte ziare). Deodată m-am gândit că am nume de ratat, că nu voi însemna nimic pentru nimeni, că ar fi nimerit sa-mi schimb numele... Nici măcar nu am tresărit. Era acolo. Zâmbea. Cea mai înaltă persoană pe care o cunosc, pe care o recunosc dintr-o mie, şi...

volupté

Mai aveam juma de oră de pierdut. Deja timpul a început să capete altă dimensiune. Era 6:15. Am intrat într-o librărie, am văzut că Versetele satanice costă 60 de lei, am citit pe diagonală câteva cuvinte: Gulliver, Tristram Shandy (azi am repetat mecanic în minte Tristram Shandy, Tristram Shandy... acolo era probabil vorba despre faptul că există o legătură între numele şi destinul persoanei, nu mai ştiu exact). Am luat sărăţele de la o patiserie. Nu le-am putut mânca. Ţineam punga în mână şi îmi mirosea a ulei rânced. Aşteptam să vină cineva. Am mâncat împreună, pe drum cele câteva sărăţele pe care le primisem de 3 lei, am povestit, am ajuns la IFB.

Seară de lectură din Echenoz. Pentru pişcotari: vin alb şi negru, uscăţele, chips-uri. 28 de persoane: doi cititori (un francez şi un român), un saxofonist, un cameraman, un poet, o băbuţă, vreo trei băieţi angajaţi la Institut, de restul, fete. Mişto cartea, avea tot ce-i trebuie: singurătate, iubire imposibilă, călătorie, melancolie, umor. La final am conversat cu poetul care se lăuda că a dat mâna cu autorul, cu băbuţa care arăta ca o mâţă sfioasă, cu o profă de literatură comparată, cu fosta mea şefă, cu fosta ei şefă, cu actuala ei şefă, am băut vin şi am plecat.

Pe drum, cineva mi-a demolat cărămidă cu cărămidă, instituţia în care lucrez. Avea dreptate, dreptatea sa. Dar mi-e silă să mai alerg după just şi oricum, am picat la Drept, şi am ştiut că a fost foarte bine aşa.

- - -

paravan – van – închisoare – soare

paşii se aud la fel peste tot ce aş călca chiar şi când îmi calc pe suflet se aud tot aşa

un munte se aruncă în mare departe undeva

iar aici seara între un pahar cu vin şi o brichetă o ultimă explicaţie lucidă

apoi încăperea se preschimbă în prea devreme pe când vremea în prea târziu

un ceas a stat – un ziar s-a îngălbenit – scaunul de lemn gol – tu

Zaim Petru

E de scris despre omul ăsta, dar nu am chef acum.
Îl găseşti aici: http://youtube.com/watch?v=FPbtuQD_jbk
Ar fi trebuit să-l fi văzut aici: http://www.icr.ro/zaim_petru
Sau aici : http://media.putfile.com/Zaim-Petru-la-Clubul-Taranului-MTR
Am făcut şi eu un filmuleţ pe care am încercat să-l descarc o juma de zi şi nu am reuşit.
O fi de vină conexiunea mea la internet sau poate îmi scapă mie ceva din ale tehnicii.
Ciudat e că şi eu tot melodia asta cu cine crede nevasta am înregistrat-o.
Nevasta-i frate cu dracu'... cântă moşu'. Eh !

Cântarea României - zoom optic

Caut pe youtube filmulţe despre şi gasesc doar două. Unul care începe cam aşa:
1977 a fost marcat şi de desfăşurarea primului festival naţional cîntarea româniei... Şi un altul cu muzică simfonică şi imagini cazone.

Văd Şoimi români, dau click şi : Nimic în lume nu-i mai sfânt
Şi mai frumos pe-acest pământ,
Decât să mori ca luptător,
Înfăşurat în tricolor

Sar peste Cântece patriotice – stima noastră şi mândia şi ajung la Treceau batalioane române Carpaţii, nelipsit din repertoriul de cântece al profei de chitară din liceu: De-o fi să ne-ngropăm de vii..., iar pe fundal un carcalete de poze cu domnitori, biserici, soldaţi, hărţi, ţărani, Eminescu, steme, Cazinoul din Constanţa, apus de soare, tranşee, troiţe, C. Z. Codreanu, Branul, stânci etc.

Las asta şi trec la Cenaclul Faclăra – Totuşi există iubire cântat de spectatori.

Nu părăsesc cenaclul, ci văd La o cană cu vin cântat de spectatori : sunteţi în transmisie directă cu veacul următor, zice o voce masculină şi camera rămâne pe zâmbetele cu gura până la urechi a unor tineri care se leagănă stânga-dreapta tot filmul. Versurile : Aseara te-am aşteptat
Si n-ai venit
Poate te-ai suparat
Poate-ai adormit

R: Deseara sa nu m-astepti
Deseara n-am sa vin
Pentru doua vorbe
La o cana cu vin
Deseara sa nu m-astepti
O, nu, n-am sa vin
Pentru-un "buna seara"
Atat si-o cana cu vin

Hipnoză. Nu mă pot dezlipi de spectacol. Caut mai departe: aceiaşi tineri şi Păunescu citind scrisori primite de la public: Dacă nu eram român, fugeam în România, scria unul din Giurgiu (îi era Dunărea aproape, poate s-o fi gândit să zică din...). Apoi succesiune de cântece patriotice şi imagini ca şi în filmul cu batalioanele. La Club T şi Cenacul Flacăra dau de Anda Călugăreanu cântând patetic la chitară Noi, nu! de Labiş. Şi mi se face dor de Anda Călugăreanu. Părăsesc cenacul şi aleg O portocală. Da, da, da, chiar aşa ! Şi apoi Povestea lui Oache din Maria Mirabela. Apoi Monosilab de toamnă doar cât să trec la George Bacovia Decor cam aşa:

Copacii albi, copacii negri (un copac jumate alb, jumate negru)
Stau goi în parcul solitar (o bancă în parc)
Decor de doliu funerar ...(copac desfrunzit)
Copacii albi, copacii negri. (un copac jumate alb, jumate negru – vezi mai sus)

În parc regretele plâng iar ...( o bancă sub un copac în parc sau un copac sub o bancă în parc sau un parc sub o banca într-un copac)

Cu pene albe, pene negre (o pană neagră, o pană gri)
o pasăre cu glas amar (un pelican de oţel în New-York)
Străbate parcul secular ... (un carusel în apus de soare)
Cu pene albe, pene negre ... (o pană neagră, o pană gri – vezi mai sus)

În parc fantomele apar ... (trei luptători din războiul de independenţă)

Si frunze albe, frunze negre; (o picătură de rouă pe o frunză verde)
Copacii albi, copacii negri; . (un copac jumate alb, jumate negru – vezi mai sus)
Si pene albe, pene negre, (o pană neagră, o pană gri – vezi mai sus)
Decor de doliu funerar ...(copac desfrunzit – vezi mai sus)

În parc ninsoarea cade rar ... (o bancă galbenă plină de zăpadă roz)

Pe fundal o muzică psihedelică neidentificată.

Închei cu Tudor Gheroghe şi cu Au înnebunit salcâmii, periplul meu muzical şi vizual.

pişcotarul

Am primit următoarele întrebări simpatice : Ce e un pişcotar? Un om care mănâncă pişcoturi? Sau un fabricant de pişcoturi? Să "încerc o definire a termenului"?

Pişcotar e un cuvânt care ar fi trebuit să se găsească în noul DOOM între pişcot şi pişicher, dar nu se găseşte. Ca dovadă în plus, pişcotarul este un clandestin al culturii, un neica-nimeni (şi cuvântul ăsta a scăpat de DOOM), un linge-blide culturale, un amator, un veleitar, un "însetat de cultură", un coate-goale, un maţe-fripte, un ratat...

Junimea îi numea caracuda: un grup de oameni care stătea deoparte, care nu se înghesuiau la discuţii, dar care erau primii la mesele de după.

Pişcotarul e un om atras de cultură. Unde-i un vernisaj, o lansare, un discurs, o conferinţă, o întâlnire, un prilej... ţop şi el. Este bine informat: este printre primii care citeşte 24-fun sau Şapte seri. Ştie tot ce mişcă-n oraş. Şi nici nu lasă să-i scape ceva. Şi pentru ce vine? Pentru... pişcoturi, nu?. Adică pentru gustarea de la final. Pentru că, orice eveniment care se respectă, îl respectă pe participant cu un suc, cu un păhărel cu vin, cu o prăjiturică, cu un fornetii, cu un fursec sau, la casele mai mari, cu sandviciuri şi şampanie. Mulţi spun că mai ales pentru asta vine pişcotarul la evenimentul lor. Dar nu e întotdeauna aşa. Dacă nu aş face parte din categoria asta, nu aş zice. Da, e mişto să mănânci seara în oraş în compania marilor oameni de cultură ai acestei naţii. Nu mulţi se pot lăuda cu asta. Pişcotarul însă da. Numai că nu e întru totul pe dinafară, mai ştie şi el câte ceva sau chiar mai mult de atât. Sunt oameni cu facultate de artă sau litere sau conservator, care "pierzând pariul cu viaţa" au ajuns să creadă că şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Iar masa "stăpânilor" nu e chiar aşa de bogată pe cât se aşteptau ei. Şi acum nu mă mai refer la cele de-ale gurii, ci la cele ale gurii, la ceea ce se promite şi la ceea ce nu se dă, la un tam-tam fără acoperiere, la un urlet mut. La multe lansări se dezbat cărţi pe care nu le-a citit nimeni dintre cei care "iau cuvântul" sau cei care prezintă la vernisaj nu au văzut expoziţia, dar ştiu să facă slalom cu vorbele.

Şi dacă vii "însetat de cultură", cum am zis la început, şi, îmbătat de cuvinte, pleci mort de foame culturală, măcar cu un pişcot să te fi ales.

Mulţumesc site-ului www.pescarul.net de unde am pescuit frumoasa caracudă.

nepereche

Veşnicie uşoară, domnule Em !

2 x 7

Nu am mai ieşit din casă de vreo două săptamâni. Calendarul spune minţi, iar Brad Pitt, la 33 de ani, in Seven, începe să urle pe afiş: Oh God, oh... Sau sunt doar şapte zile de când stau în casă şi mă uit la filme? You lie! You lie! Nu mai pot ieşi din starea asta. Mă împut în hainele astea pe care nu le-am mai schimbat de nu mai ştiu când. Pătate de sos, de lapte, de propriile-mi scursuri. Down, down, down ! Sunt şapte zile de când stau în casă şi citesc bloguri. Şi trec de la unul la altul, de la o imagine la alta, de la frânturi de fraze, la alte frânturi de fraze, până nu mai înţeleg nimic, până obosc, până creierul meu se umple de vieţile altora, ale zecilor de necunoscuţi din lumea întreagă. Poze de familie, poze de călătorii, afişe, liste de preferinţe, melodii, strigăte de singurătate. Sunt şapte zile de când stau în casă şi citesc cărţi. Şi trec de la una la alta, de la Ion D Sârbu, la Shakespeare, apoi la Miller şi din nou la Sarbu, şi apoi la Mazilescu, până obosesc şi uit totul. Până adorm sub anestezia amară a culturii. Şi visez morminte împuţite, cortegii funerare şi gutui.

Dacă tot stăm de vorbă...

Io sunt unul căruia nu-i place să scrie, dar pe care îl chinuie talentul - adică dacă nu scrie se simte foarte rău.
Simptome: greţuri, dureri de cap, anxietate, băutură, ţigări... Ei, aşa că m-am decis să-mi fac şi io blog, să intru în rându lumii (bună sau rea asta nu ştiu încă) şi să scriu ce mi-o veni poate, poate mă voi vindeca. E posibil ca boala mea să fie scriptomanie, dar la fel de bine ar putea fi scriptofrenie, scripotofrazie sau de ce nu scriptomanţie.
Vârsta: 20 şi ceva mai mult
Sex: din când în când
Ocupaţie: am zis deja (vezi profil)
Studii: terminate (şi care m-au cam terminat ca om, ce-i drept)
Idealuri: dărmate
În ultimii 5 ani am citit.
În următorii 5 ani promit.
Părerea altora despre mine: o persoană cu capul în nori.
Părerea mea despre mine: o persoana cu capul în căcat (aş fi putut scrie rahat dar nu se mai poartă, iar kkt e prea de 2 lei).
Opţiuni politice: beau cu dreapta şi scriu cu stânga
Ce vreau io de la vizitatorul acestui blog: să te ţii bine, că în viaţă nu călătoreşti niciodată cu centura de siguranţă

Şi acum că am făcut cunoştinţă vreau să mai adaug şi să sublinez asta: NU SUNT POET

Atât.