Luxe, calme et volupté

Luxe

Se pare că demult, prin interbelic, când era bunica fată, iar bunicul avea vreo 10 de ani, pe Calea Griviţei, la numărul 131, era un atelier ce se numea Foto-Lux. Aici veni un tânăr să se pozeze îmbrăcat de sărbătoare. Se apropia Crăciunul, iar la bulgari e obiceiul Coladelor. Tinerii colindă zicând „Hota'n bota coladele, /Dai, babo, cravaicele”.

Cum a ajuns poza asta la mine? Am scotocit prin vechiturile din casă şi am dat de ea. Coincidenţă sau nu, era tot prin preajma Crăciunului, anul trecut. Din curiozitate m-am dus ieri să caut locul unde acum peste 60 de ani era atelierul foto. Cu inima strânsă, mă aşteptam să nu găsesc exact numărul. Dar era acolo, scris cu vopsea, pe o uşă de metal, iar alături o coroană mortuară servind drept firmă pentru o florărie.

calme

Am făcut poze la ce am mai rămas din clădirea Foto-Lux şi am luat-o în jos pe Calea Griviţei, spre Romană. Majoritatea caselor arată deplorabil. Părăsite sau aparent nelocuite. Putrezind pe picioare, singure şi încuiate cu lacăte fragile. Ici-colo câte un afiş cu de vânzare. Preţurile sunt incredibile: 730000 de euro? N-aveam chef să pozez nimic, mai ales că e o modă acum să vorbeşti de casele vechi, abandonate, se găseşte mereu câte cineva care să treagă un semnal de alarmă care nu sperie pe nimeni. Nu m-am putut abţine văzând o fereastră deschisă. Voaiorism, iscodire, curiozitate...

Bucureştiul mi se pare un oraş foarte mic. Merg pe jos şi am impresia că ajung foarte repede, că mi se înfundă undeva şi că nu mai am unde să mă mai duc. Nu prea am locuri benefice, în care să mă simt în largul meu, să nu-mi fie teamă că mă va îmbrânci cineva sau că va sări unul la bătaie pentru că nu l-am lăsat să treacă el primul. Nu am o ţintă în Bucureşti. Când plec, spun că mă duc în oraş, dar nicăieri anume. O iau pe străduţe sau pe bulevarde, flanez, dar nu mă fascinează nimic pentru totdeauna. Un zid scorojit, o rădăcină încolăcită pe un gard, un VW beetle ruginit, acoperit de iederă, gunoaie mucede, câini jigăriţi... Uneori am impresia că e un oraş nepopulat, că toţi s-au retras, ca la o mare migraţie, luând ce-au găsit la îndemână şi lăsând totul de izbelişte. Nimeni care să-ţi răspundă la o întrebare, nicio prezenţă. Alteori o turma grăbită te calcă în picioare. Şi în fiecare oaie, zace un lup.

et

Nu am ajuns tocmai în Romană. M-am dus la biblioteca Sadoveanu să caut nişte cărţi de ornitologie. Ca să-mi prelungească permisul, cineva a uralt la mine. M-am cocoţat pe o scară şi deodată s-au auzit scurte aplauze, apoi zarvă, cuvinte ţâşnind haotic ca artificiile de revelion: dragă, ştii, trebuie, cunosc... Mă văd deodată în mijlocul unor bătrâni mirosind a naftalină, bineînţeles, simpatici în adunarea lor septuagenară, logoreici ca nişte şcolari, salutându-se cu la revedere domnule profesor şi cu drag, făcând pe alocuri glume porcoase, veseli şi amabili.

S-au scurs ca mercurul şi uşa a produs un curent care a enervat-o pe garderobieră. Am ieşit şi eu cu rucsacul greu de trei cărţi cu păsări, întrebându-mă dacă Grosu e un mare epigramist. Grosu şi mai cum? Nu am auzit. Am traversat printre maşini. Am căscat gura la chioşcul cu ziare: din România literară am intuit că a murit Barbu Brezianu, căci era scris mare 18 martie 1909 – 16 ianuarie 200(restul era acoperit de alte ziare). Deodată m-am gândit că am nume de ratat, că nu voi însemna nimic pentru nimeni, că ar fi nimerit sa-mi schimb numele... Nici măcar nu am tresărit. Era acolo. Zâmbea. Cea mai înaltă persoană pe care o cunosc, pe care o recunosc dintr-o mie, şi...

volupté

Mai aveam juma de oră de pierdut. Deja timpul a început să capete altă dimensiune. Era 6:15. Am intrat într-o librărie, am văzut că Versetele satanice costă 60 de lei, am citit pe diagonală câteva cuvinte: Gulliver, Tristram Shandy (azi am repetat mecanic în minte Tristram Shandy, Tristram Shandy... acolo era probabil vorba despre faptul că există o legătură între numele şi destinul persoanei, nu mai ştiu exact). Am luat sărăţele de la o patiserie. Nu le-am putut mânca. Ţineam punga în mână şi îmi mirosea a ulei rânced. Aşteptam să vină cineva. Am mâncat împreună, pe drum cele câteva sărăţele pe care le primisem de 3 lei, am povestit, am ajuns la IFB.

Seară de lectură din Echenoz. Pentru pişcotari: vin alb şi negru, uscăţele, chips-uri. 28 de persoane: doi cititori (un francez şi un român), un saxofonist, un cameraman, un poet, o băbuţă, vreo trei băieţi angajaţi la Institut, de restul, fete. Mişto cartea, avea tot ce-i trebuie: singurătate, iubire imposibilă, călătorie, melancolie, umor. La final am conversat cu poetul care se lăuda că a dat mâna cu autorul, cu băbuţa care arăta ca o mâţă sfioasă, cu o profă de literatură comparată, cu fosta mea şefă, cu fosta ei şefă, cu actuala ei şefă, am băut vin şi am plecat.

Pe drum, cineva mi-a demolat cărămidă cu cărămidă, instituţia în care lucrez. Avea dreptate, dreptatea sa. Dar mi-e silă să mai alerg după just şi oricum, am picat la Drept, şi am ştiut că a fost foarte bine aşa.