urechi de iepuraş

Ştii, mie nu-mi plac poeziile. De ziua mea, în loc de versurile alea ruginite puteai să-mi aduci o husă cu urechi de iepuraş pentru telefon, nişte căşti noi sau orice jucărică din asta. Şi mai rău decât o poezie este o poetesă trecută alintându-se ca o fecioară şi mâţâindu-se pe lângă tine. Iar tu să nu ştii cum să scapi de ea şi de cuvintele ei chioare.

Hai la o bere! De fapt nu am chef de bere, nu am chef de tine.

Aştept pe cineva care-mi va oferi urechi de plastic şi cu care vom schimba împreună mai multe baloane colorate şi poate chiar mai multe vieţi şi care-ţi va semăna puţin, numai că e opţiunea fără poezie.

La început prietenii vă vor confunda, dar se vor obişnui până ce tu şi aburelile alea nici nu veţi mai fi. 

Aşa...

Aşa, cum altfel aş putea începe simpatica mea istorisire despre doamna Clopoţel, dacă-ar fi să o numesc după porecla pe care o are la noi în bloc sau despre Alice Pepina, dacă am apela-o după adevăratul său nume, ori vecina, cum îşi spune după ce apasă de două ori pe butonul soneriei vreunui apartament şi cineva de după uşă strigă cine e? Şi sună ba să întrebe de ce nu e căldură, de ce nu merge lifltul, dacă puteţi să-mi recomandaţi un instalator... Nu e nevoie să mă întind prea mult, ştim cu toţii cam ce chestionar ne permitem cu vecinii. Aşa... După ce şterge praful. După ce duce gunoiul. După ce stinge aragazul, adică după ce am oprit focul la mâncare. După ce întinde rufele. După ce face patul. În fine, după toate trebuirile pe care le termină zice aşa. Pronunţat cu ultimul a mai lung, lăsat puţin să mai plutească în apartamentul destul de încăpător pentru o femeie trecută de şaizeci de ani şi un teckel de treişpe. Clopoţel se uită puţin mirat cum a-ul coboară greu pe parchet şi se sparge într-un ţ ca un balon de săpun. Atunci ştie: ieşim în parc. Dacă e iarnă nu mai rămâne decât să îmbrăcăm ilicul. Dacă e vară e suficient clopoţelul de la gât. De unde şi numele căţelului, de unde şi porecla stăpânei. Dimineaţa pe la 7: Clopoţel! După-amiaza: Clopoţel! Da, şi seara, şi în week-end tot timpul. De 13 ani, Clopoţel! A devenit un strigăt liniştitor de acasă, un sunet atât de familiar încât în momentul în care într-o seară zăpuşitoare de iulie nu l-am mai auzit, am început să ne facem griji. Ce-o fi cu Clopoţel? Şi soneria a sunat şi cine e? Şi... Vecina! Şi întrebarea dacă avem o lopată, iar povestea pe scurt a fost asta: L-am scos în parc azi dimineaţă şi până să ajungem, traversasem totuşi, s-a oprit, s-a lăsat pe o parte, s-a uitat puţin la mine şi a murit. Acum mă duc să-l îngrop în grădiniţă. Aveţi o lopată? Vecinii vin la sigur să împrumute lopata de la noi. Mai ales iarna ca să dezăpezească. Vara mai niciodată. Şi nici primăvara pentru că nimeni nu pune flori sau nu sădeşte copaci, iar „grădiniţa” e un răzor plin cu bălării şi lăstari din care se înalţă un corcoduş ciufulit. Sub corcoduş a fost îngropat Clopoţel după ce nea Tiţu şi domn doctor au ajutat la săpat groapa, noaptea când e mai puţină lume pe stradă. În grădină, sub corcoduş, a rămas o vreme o brazdă cheală ca o cicatrice lăsată de o lobotomie.

Aşa... făcu din nou vecina. Nu plânse. Mulţumi de ajutor, ne aduse lopata şi plecă la ale ei.

Era pentru prima dată, după 13 ani când dormea singură, când nu trebuia să se trezească devreme, dar şi când nu mai auzea clopoţelul acela care pentru ea era ca respiraţia, ca amintirea clincănitoare a vieţii.

O vedeam ieşind la fel de des. Se plimba prin parc. De întorcea de la piaţă. Stătea de vorbă cu vreo vecină în faţa blocului.

M-am gândit la Alice Pepina ca la femeia ce voi fi, plimbându-mi singurătatea în fiecare zi, la ore exacte, prin parc. Am început deja să fac asta, deşi am mai puţin de jumătate din vârsta ei şi lângă mine ţopăie un câine cu clopoţel pe care îl consider nu prietenul meu cel mai bun, ci destinul meu zornăitor. Ştiu că tinereţea promite foarte mult, că e ca un cort de campanie electorală de unde te poţi informa că dacă o votezi, totul îţi va fi asigurat pe parcursul mandatului ei. Trebuie doar să-i dai încrederea ta.

Şi de aici urmează toată literatura aceea de self-esteem.

Molia

Noi ne amintim de tine cum stăteai

și spatele tău era așa alb

și gândurile noastre așa negre

Vara te așteaptă, ți-am spus

Străbate-ți drumurile sacre și vino

Curmalii ard pe dealurile din Galileea

Dar nu se văd până aici – râs sau plâns e totuna

Tristețea e deja în vene când

lichidul din pahar se împrăștie rece prin sânge

Tu ești molia beata care sare

într-o pilotă umpluta cu fulgi de gâscă

Sub care două corpuri freamătă

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri

lozinci

Avem ceva de făcut!

Uite! Uite!

M-am născut ca să împing vagoane

                        cu timp.

Împinge! Împinge!

Mergi mai departe

                                    mai departe

                                                            mai departe

Avem ceva important de făcut!

                                                                                    mai departe

Zähle die Mandeln, Paul Celan

Mache mich bitter.
Zähle mich zu den Mandeln.




Fă-mă amar.
Numără-mă printre migdale. 

orbirea

Tu știi că sunt mioapă și că nu văd bine decât de foarte aproape

și uneori aproape nu e suficient și asta-mi dă un sentiment de orbire

o neliniște ca o muscă lovindu-se de lămpi și de geamuri

și când tu ești lângă mine e aceeași neliniște

din neclaritatea cu care-mi vorbești beat fiind sau îndrăgostind fiind

de toate femeile din lume, de toate misterele vitale și de poezie

monștrii pe care-i văd uitându-mă în depărtare

străinul care-mi zâmbește liniștitor și trufaș

imagini care se suprapun pe retina mea bolnavă

lovindu-se de ceva necunoscut dinlăuntru

poate suflet, poate organe, poate nervi

ceva ce uneroi te face poet și alteori doar orb

Concediu la Sfântu Ghoerghe

Dragă,

miroase a hoit marea

scuipă peşte la mal

de dimineaţă moartea

s-a dezlipit din răsărit

pescăruşi puri sfâşâie

cu ciocuri albastre

solzi scânteietori şi trişti

mănânc

stau pe ţărm şi-i privesc

şi am şuncă acră şi pâine

amară se lipeşte de cerul

gurii şi marea scuipă peşte

fără încetare

poate că te iubesc

D

Tramvaiul şi biblioteca

Motto: De pe şine adunate şi pe bloguri aruncate

Sfârşitul anilor ¢90. Iarna. Lume îmboşcănată şi tristă. La o staţie se suie o doamnă înaltă, elegantă. Se aşază pe un scaun, scoate o carte şi se apucă să citească. La altă staţie se suie un cincuagenar masiv, cam ponosit şi uşor pilit şi rămâne în dreptul scaunului cititoarei. După puţin timp, îl mănâncă limba şi spune: „Auzi, cucoană, ce citeşti acolo? ! Ce aici e bibliotecă! În tramvai nu se citeşte!” Doamna se uită încurcată la el şi nu mai ştiu ce replică a avut pentru că eu rămăsesem perplex şi a trecut şi mult timp de atunci.

Într-o dimineaţă în tramvai citeam, în picioare, Douăsprezece scaune, ediţia de la Adevărul, lângă o bătrână care stătea şi ea pe un loc, ca bătrânii. Se ridică să coboare şi-n acelaşi timp îmi zice: „Vă rog luaţi loc!” Mă aşez un pic încurcată lângă o tânără care citea şi ea o carte roşie de la Adevărul. curiozitatea m-a făcut să-i spionez coperta... Douăsprezece scaune. Eu ajunsesem la capitolul 11. Ea era deja la 17. Oameni cu scaun la cap, ce mai!

Tot dimineaţă, tot în tramvai – nu ştiu de ce mai scriu că e vorba de tramvai, când numai de tramvai e vorba – doi liceeni sau poate imediat după bac, mă văd citind şi-i aud: „Mă, tu ce ai mai citit de la Povestea cu doi bani încoace?” – „Nimic, mă, nu ştiu”. – „Mă, eu nu pot să citesc, nu-nţeleg nimic... nu ştiu...” Un domn se bagă în vorbă şi spune: „dacă ştiţi povestea cu cocoşul şi cu banii, ce vă mai trebuie?”

Ora 10. O doamnă într-o rochie înflorată, care putea la fel de bine să fie capot accesorizat cu cercei lungi de aur şi cu nelipsita poşetă de vinilin a doamnelor de la oraş, citea cu sufletul la gură Ghid pentru liderii care îşi doresc mai mult.

Vom mai călători şi vom mai vedea

ca-n filme

Hai să ne întâlnim aşa cum am văzut în filme.

Să te aşezi lângă mine, într-o cafenea pentru că toate celelalte mese erau ocupate. Tu să-ţi pui în cafea trei linguriţe de zahăr. Eu să te privesc pieziş, cu puloverul meu lălâi acoperindu-mi tristeţea. Vorbind despre cafea şi pijamale, cu aerul meu demodat, cu gesturile tale încurcate.

Îţi aminteşti, te voi întreba, când am împărţit o pijama în magazinul acela de pe Riviera Franceză? Erai deja nervos şi totuşi sigur pe tine îi explicai vânzătorului că 90% din populaţia de sex masculin nu doarme în pantaloni de pijama, nu vrea pantaloni de pijama, dar cumpără pantaloni de pijama.

Vei veni la Roma? mă vei întreba. Avionul pleacă în curând. Trebuie să ne grăbim. Nu prea avem mult timp. Tu eşti Alex. Eu sunt Amy. Vom fuma şi vom râde. Îmi vei zice că trebuie să ne cunoaştem puţin mai bine. Ştiu doar că eşti atât de frumoasă şi că dacă tu eşti visul meu, eu sunt al tău.

Atunci eu voi fi prinţesa, iar tu jurnalistul în căutare de senzaţional. Ne vom plimba prin Roma pe scuter, vom mânca îngheţată, ne vom încerca onestitatea la Bocca della Verità, iar seara vom dansa pe un battello de pe Tibru.

După aceea vom merge într-un parc de distracţii şi ne vom da în carusel, ne vom strâmba în labirintul cu oglinzi şi vei câştiga pentru mine un ursuleţ la tir. Vei porni pentru mine toate cutiile muzicale din camera misterelor şi vom dansa pe toate ritmurile acelea şi mă vei săruta. Şi va fi ca în toate versiunile cinematografice cu Romeo şi Julietta la un loc. Cu Love Story şi Gone with the Wind. Cu Vertigo şi Some Like It Hot.

Ne vom iubi ca în toate filmele deodată. Aşa cum am visat in întunericul cinematecii. Tu vei fi iubitul desăvârşit. Eu voi fi cea mai frumoasă femeie pe care ai întâlnit.

Street of Crocodiles

Street of Crocodiles (1987) de BFIfilms



După o povestire de Bruno Schulz

Regia Stephen Quay, Timothy Quay

Cel mai uimitor de până acum

Tristeţea alege

cele mai moderne, cele mai revoluţionare, cele mai avansate, cele mai noi, cele mai uimitoare, cele mai sigure, cele mai puternice, cele mai clare, cele mai rapide

căi de a ajunge la tine

Tristeţea se ascunde într-un cip dual-core A5, într-o cameră iSight de 8 MP şi într-un sistem optic complet nou

Tristeţea vibrează pe 100 de melodii

Tristeţea e în degetul tău arătător, la distanţă de-un singur touch

Atinge, răspunde, ascultă!

Speranţa a murit. Trimite-i o lumânare prin sms.

Trei zile de-aici înainte

Am otrăvit râurile ca peştii să se ivească din adâncuri şi să privească cerul cu ochii morţi

dar am văzut cu toţii ochii lor vii, scânteietori în soare

Am vânat toate sălbăticiunile pădurilor ca blana lor să-mi împodobească singurătatea

iar singurătatea mai adâncă mi-a fost

Am distrus toţi copacii pentru ca poeţii să nu mai scrie niciodată poemele lor

iar ei mai mult au scris

M-am lăsat devorat de întuneric şi frig în marea Kara ca tu să mă uiţi

dar cartea aceea pentru mine ai scris-o, iar statuia din Tanglin Core este a mea

Samuel D. Plumly

Biletul

În spatele hipermarketurilor de la periferia oraşului, se-ntind câmpurile năpădite de pir, maci şi alte buruieni unde primăvara şi vara, cât e ziua de lungă, tărăgănesc în coace şi-n colo, turme mânate de pe margini de câini. În faţa hipermarketurilor, dincolo de parcările spaţioase, se lungeşte o autostradă veche şi ciuruită pe care se scurg în ritmuri sacadate, spre inima ţării, mii de maşini. În acest spaţiu periferic, murdar şi aglomerat, vocea mecanică a difuzorului dirijând activitatea din halele cu mărfuri şi vâjâitul vântului scăpat din zăgazurile blocurilor şi ale building-urilor din oraş, se-mpletesc avid şi nu se întrerup niciodată.

Depărtările presărate cu plopi înalţi şi nuci, cerul schimbător picurat cu coţofene şi ciocârlii, aerul tare amestecat cu gudron şi praf... Panourile publicitare înşirate de-o parte şi de alta a şoselei, imaginile lor decolorate sau strălucitoare: sandale cu talpa groasă, mobile ticsite cu aparate electrice, coşuri şi vaze cu flori artificiale, vane de baie şi gresie, o bucată de mare numită Antalia...

Oi şi capre trec pe câmpurile nelucrate, împrăştiate cu gunoaie, cu ţeste albe de pisici şi câini, cu oase sparte de vaci şi porci. Maşinile trec şi ele spre munţi ori se grăbesc spre oraş. Parcările nu se umplu niciodată suficient, iar noaptea sunt aproape goale.

Lucrez de un timp la McDonald’s-ul de la intrarea pe autostradă. Dar de acolo nu pot vedea toate astea. Deşi sunt atât de aproape. Dar ştiu că sunt acolo. Mi-ar fi plăcut să planez deasupra lor ca o ciocârlie să văd, să simt, să aud. Urme, ratări, deşeuri ale unei strategii de marketing despre care nu se învaţă în cărţile de business. Mi-ar fi plăcut să pot filma transhumanţa aceea periurbană, oile călcând prin cioburi, peturi şi cartoane, caprele ronţăind ambalaje. Un film mizerabilist, de stânga, documentar, ficţiune sau cum vrei tu. Să filmez realitatea şi să o transform astfel în ficţiune. Dincolo de avangardism, de neorelismul italian sau de noul val francez care acum e aşa de vechi şi uitat. Un elefant traversând agale cadrul, de la stânga la dreapta ca şi cum ai citi un roman greoi. Niciun om, niciodată oameni. Doar maşinile, păsările, reclamele şi transhumanţa. Oamenii nu sunt aici. Oamenii nu sunt de aici. Oamenii se ascund în maşini, în fast food-uri, în magazine. Nu apar niciodată pe stradă sau nu se plimbă niciodată pe câmpuri. O maşină se opreşte în faţa casei, priveşte înainte cu farurile aprinse, cere un Cheeseburger, cartofi prăjiţi, o coca cola. Un ceas se-tinde pe fereastră, ia punga de carton, plăteşte. Maşina pleacă şi farurile din spate clipesc roşu-alb-galben.

Întunericul de pe fereastră şi dârele de lumini. Mirosul de McDonald’s. Nu-l mai descriu. E dimineaţă. Mă întorc casă. Aştept autobuzul. E după-amiază. Mă duc la serviciu. E week-end. Colind magazine ca să-mi cumpăr haine. Aş putea avea un sentiment de împlinire. Cumpăr detergent, mâncare, apă plată. Mănânc. Beau. Mă spăl. Aş putea să simt confortul sau o urmă de lux. Aştept să sune telefonul. Nu sună. Televizorul merge încontinuu în sufragerie. Gătesc supă de linte. Gustul acela ar putea fi o împlinire. Telefonul vibrează pe masă printre vasele murdare şi firimituri. Nu răspund. Mă gândesc cu ce să mă îmbrac. Îmi pun haine curate, în maxim trei culori asortate. Până ajung la serviciu înfăţişarea mea poate contează. Sau mă iluzionez? Acolo uniforma contează cu siguranţă mai mult. Aşa ni s-a spus. Măcar cineva crede asta. Găselniţa asta roşie nici pijama, nici halat de femeie de serviciu, nici costum de bucătar, deşi este toate astea la un loc. McDonald’s drive-through. Deschis non-stop. Şi eu cu uniforma mea care-mi permite să mă mişc eficient sunt deschisă non-stop. Muncesc. Aştept autobuzul. Cumpăr haine. Fac curat. Spăl. Calc. Mă uit la filme. Mă plimb prin parc. Aştept să sune telefonul. Gătesc paste bolognese. Dorm. Un elefant traversează agale autostrada spre câmpurile năpădite de pir şi maci. 

Ascultă!

Ascultă! Sarea acră e legată cu fundă.

Podul e plin cu lună şi plută

De dimineaţă până seara târziu lucrez

Lucrez

Pentru un rând de haine

Pentru două rânduri de haine

Pentru trei rânduri de haine

Pentru patru rânduri de haine

...............

Ascult! Sunt funcţionarul tăcut. 

O ţară unde totul e de ciocolată

Bruges/Brugge - Belgia

martie 2012

Tard, très tard, je t’ai connue, la tristesse

Belgica

Aici e povestea aceea cu leagănul agăţat de creanga copacului din grădină.

Aici e povestea aceea cu baba zâmbind cu rujul întins pe dinţi.

Aici e povestea cu lacurile, cu serele şi cu trenurile.

Când o cioară traversează şoseaua în zbor, suntem noi în această poveste. Trecem pe aici. Pământurile acestea nu sunt ale noastre, nici copacii. Nimic nu-i al nostru. Doar povestea pe care-o trăim şi pe care ne-o spunem neîncetat. 

pastel

În oraşele brutale faceţi-mi cu ochiul, dezvăţaţi-mă de viaţă, găzduiţi-mă o veşnicie

Expuneţi-mi în galeriile de sticlă caracterul pedant, inima lucitoare, frunzele pe care am călcat

Cu maci roşii acoperiţi-mi idealurile, bondari sobri să-mi strivească visurile

Cum de nu poposeşte nimeni în aceste lentile, cum de e cald în străfundurile morţii

Gângurind luceferii se-ntorc la culcare, tavanele timpului au început să curgă

alb-negru

Azi, în plin omăt, l-am mâncat pe Moş Crăciun. Cine l-a mâncat pe Moş Crăciun? Daniela, Dana, Dani, Danieluţa, Danina, Danae, Daniel?  Nu ştiu. Cineva. E februarie, iarna instaurează anarhia. Când eram mica îmi doream să am o casa, un pat, un aparat de radio, o păpuşa, o umbrelă, un ursuleţ, o veioză, un camion, un tren, un cangur, o veveriţă, o maşină de cusut, un telefon... de ciocolată. Nu se prea găsea ciocolată. Mama spunea că atunci când se găsea „se dădea pe sub mână”. Un băieţel zicea că există o ţară unde totul e de ciocolată. Ba nu! Ba da şi de acolo îmi aduce tata un pistol de ciocolată şi o maşină cu totul şi cu totul de ciocolată.

Anul trecut, de Crăciun, a venit prin poşta un Moş din ţara de ciocolată. L-am pus cu veneraţie în vitrină. Din când în când mă mai uitam la el. Mă aşteptam cumva să-şi arate sacul cu daruri? Abia azi m-am încumetat să-i desfac poleiala colorată să văd ce ascunde. M-am aşezat pe pervazul ferestrei, am privit că avea barbă, scufie, curea, nasturi, haină şi cizme şi l-am mâncat în locul tuturor obiectelor de ciocolată la care am visat cândva şi nu mi le-a adus niciodată. Azi l-am mâncat pe Moş Crăciun. Era cu totul şi cu totul de ciocolată. În acest timp zăpada mânca şi ea (vezi şi digestia la steaua de mare) copacii, strada, blocurile, maşinile, stâlpii de electricitate, cablurile de Internet, cabinele de telefon, ciorile şi pervazul. 

GER

Aici, în nord, cuvinte precum ger, îngheţ, zăpadă sau viscol ne sperie mai mult decât fenomenele în sine. E de ajuns ca frumoasa în mini de la meteo să le pronunţe fie moale, fie apăsat, ca toată lumea să intre în panică. Mamele pun imediat mâna pe telefon ca să-şi cheme copiii acasă sau să-i acopere cu sfaturi practice pe care le reproduc de la ştirile de la ora 8. Vestea se răspândeşte în câteva minute şi disperarea îi scoate din casă, în frig pe toţi. Se reped la cel mai apropiat supermarket şi încep să umple căruţurile cu existenţă. Pachete care-au zăcut pe rafturi zile întregi îşi găsesc în sfârşit menirea pe banda de casă. În câteva minute rafturile sunt goale, cozile sunt înfiorătoare, iar vocea frumoasei de la meteo pătrunde cristalin în fiece ureche. În miez de noapte e alb şi e linişte. Înlocuim cuvintele cu whisky. 

în cadrul îndepărtat

Cum ţi s-a pus tristeţea pe faţă ca fulgii primei zăpezi

Pornind de la definitiv şi dorind totul, rătăcind printre provizoriu

Ajungând nicăieri

Înţelegând că mai există o scăpare în tăcere, în sugrumarea strigătului

Te târăşti – nădejde albă

Te gândeşti că poate a pornit cineva să te caute aşa cum ar fi putut la fel de bine să stea acum în fotoliu cu un ziar în mână

în pat uitându-se la un film

Oare tu eşti actorul care merge şi merge în cadrul îndepărtat neluat în seamă nici măcar de zeloşii nimicitori de simboluri

Pentru că da, nu faci parte dintre ei şi nu au cum să te recunoască

Şi oricât nu ai vrea să accepţi – înţelege! Oriunde ai fi e un capăt şi sunt mai multe opriri decât drumuri şi mai multă singurătate decât oameni

Aşteptarea

Bunicul a crezut că va muri în secolul 20, de aceea a pus un cioplitor să-i scrie pe crucea de la mormânt, sub numele lui – Petre Barbu, adică – 1912-19... Urmaşii lui trebuiau să plătească cioplitorul ca să completeze şi anul morţii. Bunicul a murit în 2004. Cioplitorul se numea Marin. Nu locuia în oraş, iar când trebuia să aştepte rata ca să se întoarcă în satul lui, trăgea la bunicul, nu la gară, şi-i povestea tot ce s-a mai întâmplat pe la ei. Casa bunicilor mei era aproape de gară de aceea era ca o sală de aşteptare pentru rudele şi cunoscuţii lor. Iar aceştia erau destui. Mereu în curte aştepta cineva rata sau trenul. Aşteptau şi câteva ceasuri aşa că bunica punea tacâmuri la masă şi pentru ei. Într-un fel toată lumea aştepta ceva pe băncuţa din faţa casei. Unii aşteptau să vină trenul, alţii aşteptau la probă – bunicul era croitor, unii aşteptau farfurioara cu dulceaţă şi sporovăiala de după, alţii să-i vândă lui nea Petrică – bunicul, zahărul sau peştele pescuit pe baltă. Eu aşteptam de multe ori să se întoarcă mama şi tata de la Bucureşti ori să vină verişoarele mele cu trenul de 10:30, ca să ne jucăm.

Bunicul nu aştepta niciodată nimic. Doar bunica mai zicea uneori că dacă e să moară unul dintre noi – ea sau bunicul – să avem cu ce-l îngropa aşa că se pregătea neîncetat pentru asta. Cred că şi pregătirile de moarte sunt un fel de aşteptare chiar dacă toată lumea ştie că moartea vine pe nepregătite şi oricum vine, nu e nicio şansă sau nenoroc – alegerea rămâne la latitudinea fiecăruia – să i se anulează cursa aşa cum se mai întâmpla uneori cu rata sau chiar cu trenul.

Poate că bunica devenise aşa de precaută şi pentru că zilnic, înainte de prânz, pe stradă noastră trecea spre cimitir un convoi cu câte un mort în sunetul tânguitor al clopotului de la biserică şi în urletul sfâşietor al claxonului de la camionul cu remorcă în care era cărat mortul. Atunci bunică mă trimitea să mă interesez la vecina Ţăruşoaia, care participa din oficiu la toate înmormântările, cine e mortul. Oricum venea ea şi singură după-amiază ca să povestească cine a mai fost la parastas şi ce s-a dat de mâncare, însă bunica era curioasă, voia să ştie din timp.

Rareori bunica ieşea în oraş ca să viziteze pe cineva sau ca să facă cumpărături, dar pentru moarte s-a dus. A cumpărat prosoape, a luat ace cu gămălie şi ace de siguranţă, panglică neagră pentru doliu şi pânză albă din care l-a pus pe bunicul să croiască şi să coasă cearşafuri şi feţe de pernă, a ales fulgii de la găinile pe care le tăia pentru supă şi a umplut perne, a dat comandă la o femeie de macate de lână de pus în remorcă, a căutat haine noi pentru ea şi bunicul şi le-a adunat pe toate într-o ladă mare de lemn, iar apoi a aruncat o mână de naftalină peste ele. Înainte de Paşte le aerisea în grădină, la soare, se uita dacă lipseşte sau dacă mai era nevoie de ceva şi împrospăta naftalina.

Lada de lemn i-a făcut-o tâmplarul care a adus şi cele două coşciuge în bătătură. Era prin anii ¢80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi trei bărbaţi au descărcat două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia, pentru a-i cerceta mai bine lucrătura, bunicul s-a îngălbenit la faţă, dar nu şi-a pierdut cumpătul. Lângă el, cei trei râdeau pe îmbufnate de gluma celui de-al patrulea tovarăş al lor – probabil chiar tâmplarul, dar asta nu am cum să ştiu – care stătea întins cu braţele pe piept, făcând pe mortul, în sicriul mirosind a lemn proaspăt şi răcoros.

Cele două coşciuge au ajuns în pod aşteptând-şi ziua de folosinţă. Până atunci, bunica punea leuşteanul şi menta la uscat pe capacele lor, pisicile îşi fătau puii la adăpostul încăpătoarelor scânduri din fundul cărora se  auzeau delicate chiţăituri sau erau cumplite sperietori pentru cei slabi de înger care mai urcau în pod după ceapa sau usturoiul agăţate de grindă şi dădeau cu ochii de ele. 

va urma

Zahăr

Mi-am amintit de tine cum prindeai fluturi albi în iarba de pe marginea drumului în timp ce bunicul culegea din şanţ sfecla căzută din remorcile care treceau toată vara, una după alta, spre fabrica de zahăr. Aveai o plasă făcută din ciorapul rupt al unei mătuşe. Avea o găleată ruginită în care aduna câteva sfecle pe care apoi le toca mărunt cu un toporaş şi le arunca la găini. Se auzea toc-toc-toc toporul pe fundul de lemn de pe prispa magaziei şi găinile dădeau fuga, înnebunite, alergând cu capul înainte şi cu aripile uşor ridicate ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul. Dar găinile nu zboară niciodată. Nici dacă le arunci de sus de tot, din pod, nici dacă privesc porumbeii care vin să le ciugulească boabele de porumb din teică.

Bunicul se întorcea cu găleata plină cu sfeclă, dar fluturii nu se lăsau niciodată prinşi sau nu voiai să-i prinzi, ci mai degrabă preferai să-i urmăreşti, să le priveşti aripile delicate şi trompa subţire cu care cotrobăiau prin flori. Plasa ta din ciorap era mereu goală.

Fluturii şi albinele străvezii din florile de lucernă sau din trandafirii din gradină. Muştele de pe caisele căzute sub pom. Viespile plutind în ulucele cu apă. Ţânţarii de noapte. Păianjenul cu cruce pe marginea pânzei întinse la straşina casei. Broasca râioasă ţopăind în întuneric. De toate mi-am amintit ca fiind vara, ca fiind copilăria mea. Fiecare loc are o copilărie a lui aşa cum fiecare om are un loc al lui. Pe acela îl caută, pe acela ar vrea să-l păstreze neschimbat. Un loc care să rămână mereu în timpul copilăriei, un loc al copilului care i-a căutat fluturii şi i-a răscolit iarba.

Mi-am amintit de bunica strângând fructele, spălându-le, curăţându-le şi punându-le la foc cu zahăr. Iar zahărul îl avea de la un vecin care lucra la fabrică, unul Vlădeanu. Îl aducea în nişte săculeţi cilindrici legaţi în jurul taliei, direct pe piele, sub cămaşă. Îi dezlega de faţă cu noi, ridicându-şi cămaşa. Le desfăcea legătura de la gât şi deşerta zahărul în tas, ca să fie cântărit. Zahărul alb curgea ca o zăpadă caldă. Îmi venea să bag mâinile în el ca să-l cern printre degete, ca să-l păstrez în pumn şi să-l ronţăi apoi ca pe cel mai fin cofet.

Niciodată nu s-a gândit cineva că zahărul era de furat. Săculeţii erau cusuţi de bunicul la maşina sa Singer din 1889. Bunicul era croitor. Maşina o cumpărase la mâna a doua, în tinereţe. Nu se stricase niciodată. Aşteptam să facă 100 de ani. Şi maşina, şi bunicul. Maşina de cusut era cu 23 de ani mai în etate ca bunicul, aşa zice el.

Remorcile cu sfeclă se duceau spre fabrică, se duceau, dar nu se mai întorceau. Se auzeau toată ziua huruind pe stradă. Iar alimentarele erau mereu goale. Nu se găseşte nimic, aşa spunea bunicul când se întorcea de la piaţă.

Bunica făcea dulceaţă. Fructe avea în grădină: caise, vişine, gutui, prune. Zahărul îl cumpăra de la vecinul care lucra la fabrică. Altă cale nu era.

Dulceaţa era pentru musafiri, pentru întins pe pâine – gustarea de după-amiază a nepoţilor, pentru clătite şi ce rămânea, cea veche, era pentru ţuică. Musafirii veneau toată ziua, vecinii din jur sau oameni din cealaltă parte a oraşului. Strigau madam Barbu! Intrau în curte şi bunica – madam Barbu – le dădea dulceaţă şi apă rece de la fântână. Veneau să stea de vorbă, să spună ce se mai auzea prin oraş, cine s-a mai căsătorit, cine a mai căzut la pat, cine a mai murit, cine a mai fugit... Şşşş...! Madam Buzea, Ţăruşoaia, doamna Vasilache, Iezeanca, moş Pătrunjel, coana preoteasă, Sanda frizeriţa, Lucreţia, tanti Cati, nenea Zaharia, Tecuceanu cu bicicleta pe care o proptea de gard... Când unul, când altul. Dulceaţă era, apă în puţ de asemenea. Fluturii albi zburau în jurul nostru.

va urma

Paturile

Şase paturi în patru camere erau în casa bunicilor. Şi erau zile (şi nopţi), mai ales vara, în care şase nu erau de ajuns, dar şi zile (şi nopţi), mai ales iarna, când numai unul era ocupat. Iar acela era o dormeză mai mare pe care încăpeau bunica şi bunicul, unul la un capăt, şi altul la celălalt capăt, plus vreo douăzeci de perne de toate dimensiunile şi culorile. În patul acela a murit bunicul la 92 de ani. În patul acela a zăcut bunică-mea câţiva ani. De murit, a murit în alt pat, cu toate că ar fi preferat să moară şi ea tot acolo.

Copii fiind, eu şi verişoarele mele, ne tolăneam, ţopăiam şi ne zbenguiam în toate paturile din casă. Uneori dormeam câte două în pat, alteori câte trei. Eram mici şi aveam destul loc într-unul din paturile acelea mari. Cu toate că puteam dormi şi singure, dar era vacanţă şi vară şi aveam o grămadă de jocuri de jucat de nu ne mai săturam nici noaptea. Stăteam câte trei, patru în mijlocul patului şi jucam fazan, bunicul stă pe prispă, macao sau tabinet. Bunicul somnoros venea să ne stingă lumina şi să ne trimită la culcare. Şi întinse sub pătură încă mai povesteam şi ne chicoteam până târziu. Uneori adormeam cu lacrimi în ochi de râs de atâtea glume ce spuneam sau de plâns, de la nuiaua pe care o primeam fiecare peste picioare ca să ne potolim. Ştiau o grămadă de cântece şi de bancuri cu Bulă, verişoarele mele. Eram eu, Ana, Sanda şi Mara. Toate cam de aceeaşi vârstă. Eu eram cu puţin mai mare decât ele, dar ştiam mai puţine jocuri şi cântece. Nu aveam prieteni la bloc aşa cum aveau ele, de aceea eram absolut uimită că pot exista versuri precum „Coana Miţa Biciclista”, dar şi cântece mai triste precum

toamna când se scutură salcâmii
au plecat cazacii la război
şi-au lăsat buchete albe-n gară,
dragoste şi-ntoarcere-napoi

...cântec pe care l-am auzit de curând, în varianta sa originară, în filmul rusesc Zboară cocorii şi m-a uimit şi întristat ca şi atunci când eram copil şi-l cânta Sanda, în timp ce ne dădeam în leagăn – şi acela un fel de pat în care mai şi aţipeam uneori.

Şi pentru că niciodată în casa unui om gospodar, iar bunicul era un astfel de om, nu prisoseşte nimic, în magazia de cereale, în timp ce mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre saci cu făină şi mălai, am mai descoperit un pat proptit de perete, în picioare, ca să ocupe mai puţin loc, dar şi ca să nu-şi facă şoarecii cuib în el. Părea un tobogan tapiţat. Şi era gata, gata să-l folosesc ca atare, dacă nu ar fi ţipat bunică-mea la mine şi nu mi-ar fi explicat că acela era „un pat de dat de pomană, după moartea mea sau a lui bunică-tu”. Oricum era prea abrupt ca să fie tobogan.

Aşa era bunică-mea – toată copilăria mea s-a pregătit de moarte. Şi-a comandat până şi coşciuge pentru ea şi bunicul. Era prin anii '80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi a descărcat în bătătură două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia dintre coşciuge, bunicul a descoperit... Dar nu am să scriu despre asta acum. E întâmplare amuzantă despre care voi scrie cu altă ocazie împreună cu alte câteva cel puţin la fel de haioase pe acelaşi subiect.

va urma