joi, 30 septembrie 2010

De aseară

Aseară mi-am adunat gaşca şi, după ce ne-am pozat o oră în biblioteca facultăţii ca să ne amintim de altădată, am pornit-o cu curaj prin ploaie până la muzeu ca să ascultăm poezii naumeşti şi cântece adamileşti. Pe la Clubul Ţăranului calc destul de rar, deşi e în bătătura muzeului. Mă mai duc pe la chestii literare aşa cum a fost şi aseară întâlnirea prietenilor şi cititorilor lui Gellu Naum. Au trecut 9 ani şi vor mai trece şi restul. S-a citit puţin. Ada Milea a cântat, nu înţeleg de ce, în engleză. Iar la final, Mitoş Micleuşanu a bocit electric într-un sentitizator. M-aş fi aşteptat ca mai multă lume să tărăgăneze câteva versuri.
Până la urmă poezia nu a fost pe scenă, cât în sală, atunci când Iulian Tănase a împărţit „pasagerilor în tranzit” semne de carte croite din cămaşa poetului pe care o mână a scris fin un vers din Gellu Naum. Eu am primit: „Cinste indecentei lor inocenţe”. Ne-am citit fiecare bucata sa de cămaşă şi am încercat să descoperim din ce loc face parte ca să o recompunem la loc. Nu am reuşit, evident. Dar poate că s-a împlinit încă o dată profeţia: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi...”



marți, 28 septembrie 2010

Herta Müller din septembrie

Cum nu prea sunt umblată prin lume, pot spune că în viaţa mea nu am mai văzut atâta intelectualitate pe metru pătrat. Toate vedetele literare, istorice, jurnalistice; profesori, maeştri, actori, muzicieni, diplomaţi, un ministru... O inflaţie de curioşi, sute de înghesuiţi s-au călcat pe bombeu ca să intre-n Ateneu. Humanitasul, care mai an nici nu conta pe ea pentru că nu vindea, acum i-a făcut o publicitate deşănţată şi un spectacol garnisit cu discursuri patetice, laudativ-nesimţite, politico-diplomatice, de o greţoşenie de te lua cu ameţeala. Nu a lipsit nici momentul muzical, „surpriza” cântată la pian de Dan Grigore care, mai apoi, s-a aşezat şi el modest într-o lojă şi a asistat la un spectacol, catalogat de Herta Müller, mai în glumă, dar şi mai în serios, drept „circ”. Nu mai ştiu la ce întrebare a puţin depăşitului Liiceanu, Herta a spus că nu e scriitoare decât atunci când scrie, iar acolo pe scenă, ceea ce face este „circ”.

Această întâlnire, deşi mult prea mult promovată unui public care până la urmă a salivat pe la uşile masive de la intrare, nu a fost decât pentru cercul închis al invitaţiilor, oameni suri şi cu chelie, care probabil că în urmă cu un an nici nu auziseră de scriitoarea pe care acum o vrem cu toţii româncă din Banat. Dar nici acum nu garantez că mare parte din aceştia mulţi şi aleşi ar fi citit ceva de ea, dar deh, dă bine să îngroşi turma vipurilor cu biblioteci grele în spate. Până să ia premiul Nobel, Herta Müller a vândut în România vreo 300 de exemplare din cărţile ei pe care le găseam prăfuite şi cu copertele îndoite, la reduceri, pe raftul de jos al librăriilor. Aseară, la Ateneu, a fost aclamată, aplaudată şi sufocată de toată floarea ofilită a intelectualităţii bucureştene, cei care încă se mai roagă să le dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Posibil ca mulţi să fi plecat aseară mai cătrăniţi sau mai opăriţi după ce Herta Müller le-a dat o lecţie de morală, provocată niţel şi de partenerul său de dialog, acelor plecători de capete care au ieşit din comunism amputaţi şi de aceea imobili. Şi nu cred că mi s-a părut, dar domnul director de editură, care nu riscă să mizeze pe scriitorii români decât dacă vând bine – vezi Cărtărescu publicat şi republicat în toate felurile, mai puţin pe hârtie manuală, dar încă nu-i timpul pierdut – a cam fost depăşit de situaţie sau pur şi simplu s-a lăsat copleşit într-un moment în care mingea a zburat cam prea sus de fileu. Eu l-am văzut încurcat sau poate că-şi muşca limba, oricum sânge nu a curs, ci doar aplauze furtunoase care au întrerupt dialogul pe alocuri, dar pe care l-au făcut să pară mult mai prietenos şi împăciuitor.

Aseară am făcut parte din rândul fanilor, cei puţini şi norocoşi, admiratori înfocaţi care i-au citit şi cumpărat toate cărţile, care se dotează cu aparat de fotografiat şi cu reportofon şi care, fiind numai ochi şi urechi, riscă să leşine şi să piardă ce-i mai important. Până la urmă nu am leşinat, m-a durut puţin capul de la aerul închis din sală şi de la mirosul fetid al unor costume cadrilate din jur. 
Pentru invitaţie îi mulţumesc lui MF.


joi, 16 septembrie 2010

Jocuri

Hoinărind eu pe internet mai mult decât prin oraş, am descoperit o jucărioară funny care nu-ţi cheltuie banii: Dada Poetry Generator.

Iată ce a ieşit dintr-un textişor mai învechit.



Text vechi: 

Vreau să mă aşez lângă tine, Abraham Lincoln,
Să stăm împreună pe o bancă de tablă şi să aşteptăm autobuzul,
Eu întorcându-mă casă, tu preocupat că vei întârzia la teatru.
Am obosit, Sir, de toate astea...
Dar nu cred că voi avea curajul să-ţi vorbesc.
Nici măcar să te întreb cât e ceasul. Poate că numai pentru tine timpul ar putea însemna ceva. Dar tu ştii deja cât e ceasul.
Cred că am aerul unui om care se întoarce mereu acasă. Care niciodată nu pleacă prea departe. Şi totuşi se simte mereu pierdut.
Hai, să fumăm un trabuc, Sir, şi să aşteptăm fără teamă. Glonţul a plecat de pe ţeavă. Şi autobuzul e pe drum.

Text trecut prin maşina de tocat dada:

să teatru. Am ceasul. mereu teamă.
Abraham pe teatru. Am Sir, unui
mă autobuzul, Eu tine se nu
astea... Dar să timpul ceva. e
de nu pleacă simte să
întorcându-mă vei cât departe. să


Ce-o crede Tristan Tzara despre jucărica asta? Eu m-am plictisit deja de ea.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Umblând cu grijă


Nu e Dacia 1300, e Renault 12.
Nu e Bucureşti, nici Paris, e Malmaison.
Obişnuită fiind ca în Bucureşti să mai văd parcată din loc în loc, pe trotuar, şi câte o "Dacie amărâtă", era să nici nu bag de seamă acest exemplar care, în România, ar fi fost ameninţat de Programul Rabla. Dar Renault-ului din Malmaison nu-i tremura caroseria, ci dormea, la stradă, somnul dulce de dimineaţă.

vineri, 3 septembrie 2010

Delacroix

După ce am citit Urmăritorul de Cortazar mi-am dorit să mă plimb şi eu prin Saint-Germain-des-Prés, dacă nu întorcându-mă de la un club de jazz, măcar flanând şi căscând gura la clădiri şi oameni. La Muzeul Delacroix nu am ajuns din întâmplare. Cred că l-am găsit pe harta turistică a Parisului şi am decis să mă duc. Pe rue de Furstenberg, într-o piaţetă, clădiri vechi, îngrijite, linişte, aproape nimeni pe stradă şi o uşă deschisă cu o scară abruptă la capătul căruia cineva te salută şi te întreabă nitam-nisam, dacă ai până în 26 de ani. Apoi vreo trei, patru camere cu câteva tablouri câteva obiecte şi nişte mobile, o curte în spatele casei şi din nou liniştea care te face să păşeşti încet, pisiceşte, ca să nu deranjezi o lume care doarme sau care te pândeşte din portretele de pe pereţi. Mă simţeam ca şi cum aş fi intrat în casa cuiva şi îi scotoceam prin lucruri profitând de faptul că acela lipseşte. La magazinul de suveniruri am văzut Jurnalul lui Delacroix şi mi-am amintit că îl am şi eu pe acasă. Săptămâna asta am început să-l citesc. Pe unele pagini am găsit câteva însemnări făcute de mine, dar nu-mi mai amintesc când. Doar scrisul mărturiseşte pentru mine, căci eu nu mai ştiu când m-am mai apucat să citesc această carte. Probabil în urmă cu un an am citit câteva pagini şi apoi am abandonat-o fără să-mi fi lăsat nicio urmă în amintire, doar pe paginile acelea, în dreptul unor fragmente care m-au inspirat atunci, am schiţat nişte idei. Acum, când recitesc, alte fragmente îmi atrag atenţia. Omul acela, în casa căruia am călcat la distanţă de 150 de ani de când el încă mai era în viaţă şi ar fi putut să mă întâmpine sau să-mi închidă uşa în nas, îmi povesteşte în fiecare dimineaţă, în tramvai, despre străzi pe care m-am plimbat, despre tablouri pe care le-am văzut la Louvre sau în albume de artă, despre oameni care parcă nici nu au fost. Şi oamenii din tramvai mă înghioldesc cu genţile, mă împing, mă sufocă şi cu toate acestea, ei parcă nici nu există.