sâmbătă, 28 februarie 2009

ai card, deci exişti !

Intru într-o farmacie să cumpăr antinevralgic şi în loc să mă întrebe de sănătate, farmacista mă întreabă dacă am card de fidelitate. N-am şi în plus nici nu ştiu în care dintre verigile lanţurilor de farmacii am intrat. Şi înainte de a-mi da cutiuţa cu medicamente îmi propune să-mi fac card pentru că voi avea un dicount de 5% la orice produs în toate farmaciile X.
Din ce în ce mai multe magazine vor să-şi fidelizeze clienţii adoptând metoda cardului. Ai card, ai parte de reduceri, de puncte pe care le poţi folosi pentru alte reduceri, de un cadou de ziua ta, de o atenţionare ("informare") când ţi-e lumea mai dragă pe telefonul mobil despre alte oferte sau promoţii sau premii încât la un moment dat mobilul devine greu de cărat şi agansat şi-ţi vine să-l arunci, dar atunci intervine Vodafone cu un sms prin care eşti îndemnat să-ţi activezi obţiunea cutare pentru a beneficia de o lună gratis de internet.
Mie mi-e lene să completez formulare, să aştept carduri, să le aranjez prin portofele. Prefer să pierd o reducere de 5% decât să am grijă dacă mi-am luat sau nu cardul de la supermarketul C... Dar sunt oameni destui care să agreeze această distracţie neguţătorească. Odată, la o coadă, era în faţa mea o persoană (nu neapărat de sex femeiesc) care şi-a deschis portofelul, iar din portofel a alunecat o limbă lungă pe care erau fixare, ca nişte papile gustative, toate cardurile posibile şi imposibile. Până i-a venit rândul nu a făcut decât să caute cardul potrivit pentru magazinul în care era. Devenise chiar palpitant pentru că se apropia de casă şi nu mai găsea ce căuta. Am zâmbit ironic în spatele lui, apoi am plătit preţul întreg, dar am primit totuşi gratis punga de plastic (ce vremuri!).
Azi însă am vrut să încerc ceva nou aşa că am spus da vânzătoarei de la un magazin de cosmeticale, recunosc că m-a tentat şi reducerea de 50% la un roll-on. De azi am card cu parfum. Unde l-oi fi pus oare?

luni, 23 februarie 2009

Criza

Azi dimineaţă am obţinut pe google un scor de 10.600.000 intrări în 0,05 secunde. Pe seară au fost 10.800.000 tot în 0,05. Timpul rămâne acelaşi, doar criza se extinde. Deci nu trăim vremuri de criză, ci spaţii de criză, oameni de criză, politicieni de criză, idei de criză. Şi de când scriu, google s-a îmbogăţit cu încă 7 - 8 crize.
Să le numărăm, dar să nu le luăm la socoteală!

miercuri, 18 februarie 2009

luni, 16 februarie 2009

La Mogoşoaia

Te plictiseşti într-o duminică şi ai senzaţia că iarna nu se mai termină aşa că îţi iei motocicleta şi te repezi până la Mogoşoaia. Sau iei un maxi taxi de la capătul lui 300, din Piaţa Chibrit, şi tot aşa, te târăşti până la palat într-un miros combinaţie de 3 elemente (porcin, sudoripar şi BLV Pour Homme) la preţul de 3 lei.



De cum intri în curtea palatului, eşti liber să mergi pe oriunde, să deschizi orice uşă lăsată neîncuiată, să descoperi, să te pierzi, să visezi. Nu e cine să te îndrume. Nu e cine să păzească. Doi căţeluşi se hârjonesc prin tufele de cimişir din grădina amenajată à la française. Motociclistul le face poze. Apoi te reîntâlneşti cu el pe malul lacului veştejit pe care plutesc peturi, dincolo de care se neorânduiesc vile viu colorate. Aici frontonul impozant în stil brâncovenesc, dincolo geamuri fumurii şi un stil minimalist. Pozez leii de piatră de mărimea şi arătarea unui câine lup. Ocolesc palatul. Cobor o scară cu sfiala unui gest nepermis şi ajung într-o pivniţă în care stau la păstrare câteva fresce şi statui. Ştiu ce sunt frescele acelea. Auzisem vorbindu-se de multe ori despre cum au fost salvate cu puţin înainte de demolarea Mănăstirii Văcăreşti. Unele sunt aşezate invers: un Iisus răstignit cu capul în jos alături de tâlharul cel milostiv. Şi tot acolo văd şi macheta fostei mănăstiri, dar tot nu-mi pot face o idee despre ce înseamnă a deconstrui în postmodernitate atâta timp cât nu îmi pot imagina construirea sacrificială din vremea Meşterului Manole.



Urc. Mai deschid o uşă. Cu doar 4 lei poţi vizita muzeul. Ţi se dă o pereche de meşi pe care să îi târşâi pe mozaicul aurit sau cu care să vii în nas pe scările de marmură lucie, dacă eşti cumva atent la tablourile de pe pereţi şi nu la trepte. Am rămas puţin dezamăgită de "oferta muzeală": nimic din ce a fost pe vremea Brâncoveanului nu s-a mai păstrat şi cred că nici de la Martha Bibescu nu a rămas ceva. Poţi vedea, în schimb, obiecte eclectice din colecţia regizorului Dan Nasta, printre care am descoperit cu bucurie două litografii de Dürer. În rest mi-au plăcut câteva scoarţe, câteva icoane, o oglindă, o uşă împărătească, o scară secretă. Încăperi austere şi triste ca de sanatoriu. Aici nu a intrat motociclistul. Se dusese probabil să se plimbe prin păduricea rară din apropiere. Eu am urcat şi am coborât tot ce era permis. Am făcut poze din foişor, m-am plimbat pe lângă sere, am băut un suc la un restaurant pe care l-am descoperit tot închizând şi deschizând uşi.



Se-nsera când l-am întâlnit din nou. Nu, nu era motociclistul. Era altcineva. Fusesem cu tata acolo, în Piaţa Scânteii, ca să vedem cum se chinuiau unii să îl dea jos de pe soclu. Mă ţinea în cârcă. Şi eu eram o statuie, şi eu aveam un soclu de la înălţimea căruia puteam să văd mulţimea de curioşi care se adunaseră ca şi noi. Dintre toţi îl recunoscusem pe Caramitru de la televizor şi mă miram că-l văd acolo pe viu, printre atâţia oameni. Unii îi strângeau mâna. Toţi comentau şi se agitau fără să înţeleg de ce, arătând înspre statuia care fusese smulsă de o macara. Mai întâi s-a desprins un picior, apoi celălalt. Cine era domnul acela din tablă care plutea deasupra noastră? Era prima oară, după Revoluţie, când tata m-a scos în oraş. Se mai calmaseră lucrurile şi mă dusese acolo ca să marcăm o zi istorică, încă una dintr-un şir de evenimente importante care au fost şi care au mai urmat. Era 5 martie 1990. Dar asta ştiu acum, după ce am căutat pe internet. Ce s-a întâmplat cu statuia lui Lenin, nu am aflat decât peste 19 ani, când am descoperit-o din întâmplare pe un izlaz. Zăcea ruginită. Întoarsă. Uitată. O altă deconstrucţie a unui mit. Credeam că a fost topită încă de pe atunci. Dar nu, mulţimea nu fusese atât de furioasă. L-au pedepsit altfel: l-au abandonat cu nasul în ţărână pe pământurile Mogoşoaiei. L-am fotografiat, l-am privit de aproape, l-am atins, ca şi cum aş fi avut ocazia fantastică de a mă întoarce în timp şi de a retrăi ceea ce o amintire nu te poate lăsa să trăieşti. A retrăi. Deşi e atât de multă repetitivitate în viaţa noastră, nu putem retrăi aproape nimic. Dar sunt duminici când vrând să scapi de monotonie, iei o maşină jalnică şi te opreşti faţă în faţă cu copilăria. O iei de mână şi îi zici: „Hai să-ţi arăt...”

joi, 12 februarie 2009

2000

De câte ori nu am auzit de sfârşitul lumii! În copilărie, de-abia aşteptam să sune mama, s-o întreb dacă e adevărat că vine sfârşitul lumii, pentru că mama le ştie pe toate, nu? Mă lăsa la ţară, la bunici, toată vacanţa de vară. Îmi telefona de la serviciu, mai spre după-amiază, când să plece. O femeie spune că în anul 2000 vine sfârşitul lumii. E adevărat, mamă? În anul 2000 nu voi avea nici 20 de ani. Cum să vină sfârşitul lumii acum când m-am născut şi eu. Vreau să împlinesc şi eu 20 de ani... şi plângeam, iar mama tăcea puţin apoi îmi zicea zâmbind că nimeni nu ştie când o să fie. Sfârşitul lumii a fost obsesia copilăriei mele. Auzisem despre asta de la nişte adventişti care veneau la bunicul, croitor de meserie, să-şi mai scurteze pantalonii sau să şi-i facă bufanţi că aşa era la modă. Am o nuntă la Făurei, poţi să-mi strimtezi, nea Petrică, perechea asta de pantaloni până vineri? Ăştia vorbeau mai mereu despre sfârşitul lumii şi despre Germania. Povesteau chestii înfricoşătoare despre anul 2000, iar eu îmi făcusem un calcul destul de complicat pentru mine care nu învăţasem bine să socotesc: 2000 minus 1981... 2000 minus 1980 fac 20 minus 1 de la 81 fac 19. De ce nu mă născusem şi eu în ’80, ca prietena mea, Raluca, să pot avea şi eu 20 de ani când va veni sfârşitul?
O altă obsesie a mea era melodia aceea pe care o auzeam mai mereu la radio şi pe care apoi o fredonam toată ziua prin curte: „Când ai douăzeci de ani, / Orice floare îşi zâmbeşte şi îţi cântă ştrengăreşte...” Nu-mi doream decât să mă fac mare, să am douăzeci de ani, să-mi crească păr la subraţ şi să merg în faţă, la maşină. Cum puteau să fie atât de nepăsători oamenii aceia care veneau cu pantalonii rulaţi într-o foaie de ziar ca să şi-i facă pe măsură ? Ei nu se temeau de sfârşitul lumii despre care tot îi povesteau bunicilor? Se-nsurau, plecau în Germania, îşi făceau haine noi din stofă, cu căptuşeală şi vatelină, furau zahăr de la fabrica din apropiere pe care îl ascundeau în săculeţi de pânză legaţi la mijloc ca o cingătoare, făceau naveta până la Slobozia, se duceau sâmbăta la biserica lor din ţigănie. Şi bunicul, lui nu-i era frică? Bunicului nu-i era frică de sfârşitul lumii. El era foarte bătrân. Era sigur că nu va apuca anul 2000, de aceea prin ’87 şi-a pregătit locul de veci la cimitir, şi-a luat chiar coşciuge pentru el şi pentru bunica pe care le-a pus în pod - unde zac şi acum - şi şi-a făcut cruce de marmură pe care a scris 1912 – 199... A murit în 2003. Deci a prins şi apocalipsa.
În anii aceia, mulţi credeau mai degrabă în sfârşitul lumii decât în căderea comunismului. Ceauşescu era aşa de bine înfipt în televizor încât nimeni nu mai spera că îl va mai putea extrage cineva de acolo. Mama îşi punea mari speranţe în Gorbaciov şi o admira foarte mult pe Raisa pentru că se îmbrăca cu gust, nu ca Ceauşeasca. Când a veni Revoluţia nimeni nu s-a gândit la asta ca la o extincţie universală, deşi îngerul morţii a planat vreo câteva zile deasupra noastră. Bunicul a continuat să-şi facă meseria, scăpând de grija că l-ar putea pârî cineva că munceşte în particular, iar nu pentru binele obştesc. Eu am devenit mai optimistă şi predicam tuturor celor speriaţi de anul 2000, noua mea convingere: „nu ştie nimeni când va veni, am citit eu în Biblie” şi luam cartea neagră şi groasă pe care o primisem tot de la un adventist şi le citeam la întâmplare din ea până se plictiseau.

joi, 5 februarie 2009

la gâtul ei delicat strălucea un agat

Cândva am locuit pe o insulă în Grecia. Când m-am întors cu un autocar, după un drum obositor şi trist, Bucureştiul mi s-a părut un oraş de mucegai. A trecut ceva vreme de atunci. M-am obişnuit. Am cunoscut câţiva oameni între timp. Unii m-au învăţat ceremonia ceaiului. Alţii m-au învăţat semnificaţia mineralelor. Cu unii purtam aceleaşi haine, cu alţii ne ţineam de mână cu moartea. Cu unii am tăcut, cu alţii am minţit. Cu cineva am trecut o stradă, nu am făcut decât 17 paşi împreună, dar îmi amintesc că ne-am povestit întreagă viaţă de la un capăt la altul al asfaltului. Am trăit ca-n filme, am vorbit ca la teatru, am jucat pe ultima carte, am iubit ca-n romane, am plâns şi-n vis, am scris. Tot ce-am avut am strâns ca pe o impresionantă comoară. Şi tot ce am, e al nimănui. Vine din nou vara. Din autogara Rahova autocare grave vor pleca spre sud.