Ca să mai acopăr din neliniştea plecării, m-am dus azi la film. Pe o ploaie care de obicei mă determină să stau acasă, am fost la Eu când vreau să fluier, fluier. În sala de cinematograf s-a auzit tot timpul picurând din tavan, iar lumea a fost cam răruţă şi zgribulită. În acelaşi loc, la aceeaşi oră, tot duminica, la Poliţist, adjectiv, sala a fost destul de plină, iar la Concertul, a fost înghesuială. Mă aşteptam să nu mai prind loc azi, după atâta mediatizare câtă i s-a făcut filmului ăsta şi regizorului Florin Şerban apărut de nicăieri direct cu un urs de argint în braţe. Dar uite că au fost locuri pe alese. O sală aerisită, care la final a devenit chiar rece.
Însă nu succesul de la Berlinale m-a stârnit să văd filmul, ci titlul însuşi. Mi se pare a fi un titlu puternic, iar repetat de câteva ori începe să te enerveze sau mai bine, să te provoace, să te stârnească. Pare o chemare la luptă, o invocare dintr-un dans ritual, pare scornit de o lume primitivă. Este unul din titlurile acelea care există şi independent de film. Întâlnite foarte rar în cinematografie, excelează în literatură. Există cărţi cu un titlu superb pe care ţi-e teamă să le citeşti pentru că subiectul ar putea să te dezamăgească. Cam aşa se întâmplă şi cu Eu când vreau să fluier, fluier. Se pare că Florin Şerban a stat mult în dubiu dacă să păstreze sau nu titlul piesei de teatru a Andreei Vălean după care s-a făcut filmul. Iar acesta nu este de fapt decât continuarea unei întrebări deschise dintr-un chestionar care se aplica deţinuţilor în penitenciar: Eu când vreau...
Pe undeva este adevărat că poţi percepe un film după impresia cu care ai rămas după ultimul film văzut. Adică dacă ultimul film văzut a fost Avatar, Eu când vreau să fluier, fluier ţi se poate părea prăfuit. Dacă îl vezi după Un Prophète, parcă nu e cu totul pierdut.
Per ansamblu mi-a plăcut, nu pot zice că am dat banii degeaba. Ce nu mi-a plăcut este mai uşor de spus: interpretarea Clarei Vodă – s-a străduit, dar numai din părul blond nevopsit la rădăcină, din afişarea ostentativă a unghiilor carmin şi din haine strâmte nu poţi face o mamă denaturată sau „o curvă” aşa cum o numeşte Silviu. Din gesturi, din voce, Clara Vodă juca o femeie cu facultate, nu o îngrijitoare la un hotel. I-a scăpat un amănunt esenţial: se întâmplă frecvent ca un român care stă o vreme în Italia să împrumute accentul italienesc. Or mama lui Silviu stătuse acolo 8 ani şi se întorsese vorbind o română curată, de Bucureşti, nici măcar de Brăila de unde era de fel şi unde se mai simte dialectul moldovenesc. Cum ar fi fost un astfel de personaj dacă ar fi fost jucat bine? Nu ni s-ar fi părut ridicol decât poate la început sau chiar deloc. În paranteza fie spus nu cred că nu am ajuns să studiem prea bine limba română vorbită de emigranţi. Ce grozăvii am putea descoperi! Ce savoare lingvistică!... Am încheiat paranteza.
Peste alte neplăceri legate de acest film pot trece mai uşor:
interpretarea copilului, fratele cel mic al lui Silviu e scuzabilă;
filmatul cu camera pe umăr, care a ajuns o marcă a noului val al cinematografiei româneşti, nici asta nu e prea grav, încă nu s-a perimat de tot;
Mihai Constantin citind prea teatral procesul verbal sau actul acela de încarcerare a lui Silviu;
penultima scenă care aducea puţin cu Coffee and Cigarette de Jim Jarmusch, mi se pare frustrant de săracă. Dialoguri proaste. Poate că actriţa principală e vinovată, poate scenariul. Nu ştiu.
coloana sonoră se încadrează şi din nou merge pe firul noului val: muzică uşoară, muzică ţigănească, vechituri cu iz nostalgic, anii 80.
ce mi-a plăcut în cele din urmă? Jocul actorilor secundari, deţinuţii, neprofesionişti care erau chiar mai naturali decât cei profesionişti încurcaţi sau obsedaţi de camera de filmat, după caz.
locul unde s-a filmat a fost bine găsit: un fost CAP sau cam aşa ceva, cu camere salubre, folosite vara pentru muncitorii cu ziua.
lipsa de dicţie a lui George Pistereanu care m-a făcut să fiu foarte atentă ca să pot înţelege, iar pe alocuri am intuit ce spunea.
scena finală, nesângeroasă, nemelodramatică, o predarea demnă, cu mâinile la ceafă. O ceafă mult prea filmată. Şi dacă ceafa era personajul principal până la urmă?
duminică, 28 martie 2010
duminică, 21 martie 2010
Curăţenia de primăvara
sâmbătă
zi cu soare
cu bătut de covoare
cu spălat de geamuri termopane
cu scos lucrurile la aer
cu şters praful
cu planuri de plecare
încă puţin... vacanţa
zi cu soare
cu bătut de covoare
cu spălat de geamuri termopane
cu scos lucrurile la aer
cu şters praful
cu planuri de plecare
încă puţin... vacanţa
marți, 16 martie 2010
neîntâmplări
Citind Planeta Bs. As., cronica lunară semnată de Alex. Leo Şerban exclusiv pentru LiterNet, am realizat deodată că în momentul în care nu voi mai fi în stare să spun o poveste, înseamnă că am renunţat, că m-am dat bătută sau că am abandonat.
Având o viaţă monotonă, comodă şi ordonată, cu trezirea la oră fixă, cu plecatul de acasă la oră fixă, cu îndeletnicirile zilnice repetitive şi banale, cu întorsul acasă la aceeaşi oră ca şi cu o zi în urmă, ca şi cu o lună în urmă, ca şi cu un an în urmă, întâlnind în autobuz sau în metrou aceiaşi oameni obosiţi care îmbătrânesc împreună cu mine de la an la an fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim, prefăcându-ne că nu ne-am văzut niciodată, cu greu mai pot să mai găsesc povestea în tot amalgamul acesta de neîntâmplări. Povestea sare din neobişnuit, din neaşteptat şi din neverosimil. Dar când totul pare atât de obişnuit, atât de previzibil şi atât de credibil, povestea se dizolvă încet, încet într-o realitate în care numai un rafinat o mai poate sesiza aşa cum un oenolog bun poate simţi gustul vinului şi poate spune anul în care a fost produs.
O povestea ar putea semăna cu o ştire mondenă dintr-un tabloid, dar e mult mai mult de atât. Oricât te-ar intriga, oricât ar fi de incredibilă, oricât te-ar şoca, ştirea aceea face şi ea parte din previzibilul cotidian, pe când povestea rămâne însoţindu-te peste tot. Povestea te învaţă să ţii ochii deschişi şi să vezi în întuneric. Acolo unde aparenţa te orbeşte, acolo unde obişnuitul te adoarme, povestea te ţine treaz.
Nu ştiu cum de am ajuns să scriu filozoficalele astea ieftine, iar comparaţia cu oenologul este de-a dreptul ridicolă. Vroiam altceva să scriu, de fapt. Vroiam să scriu despre teama de a nu mă mai putea să mă bucur de momente mici şi aparent neînsemnate prinsă în vârtejul zilnic, pe cât de repetitiv, pe atât de ameţitor. Momente simple, care se uită uşor, dar de la care începe povestea. O fată îngenunchind la liturghie cu fruntea până în pământ, cu basma pe cap şi fusta lungă, comme il faut, citind un sms de pe telefonul ţinut în palmele împreunate ca pentru o carte de rugăciuni. O femeie alintându-şi căţelul ca şi cum ar fi un copil serafic, pur şi plăpând: - Ce face îngeraşul lu’ mama? Gata, a făcut căcuţa? Da?!... Mergem acasă? Da? Să-l pupe mama pe el de băieţel cuminţel... Un bărbat în salopetă care se opreşte în faţa unui magazin şi stă sprijinit în coada mopului cu care ar fi trebuit să cureţe gresia şi priveşte visător o vânzătoare cum împachetează bluzele şi le aşează în raft.
Momentele altora de viaţă liniştită şi neînsemnată, clipe trecătoare, dureros de trecătoare care aparent nu lasă urme, dar care pe mine mă tulbură tocmai pentru că ştiu că nu vor mai fi niciodată. Şi pentru că nu va scrie nimeni despre ele, par că nici nu au fost niciodată. Vieţi care există, dar sunt inexistente. Oameni, sute de oameni care... Mă preocupă netrăirea acestor oameni, dar cred ca e vorba aici mai mult de o nelinişte legată de propria mea netrăire: nescriind despre ei, mişcându-mă printre ei, văzându-i sau ignorându-i.
Având o viaţă monotonă, comodă şi ordonată, cu trezirea la oră fixă, cu plecatul de acasă la oră fixă, cu îndeletnicirile zilnice repetitive şi banale, cu întorsul acasă la aceeaşi oră ca şi cu o zi în urmă, ca şi cu o lună în urmă, ca şi cu un an în urmă, întâlnind în autobuz sau în metrou aceiaşi oameni obosiţi care îmbătrânesc împreună cu mine de la an la an fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim, prefăcându-ne că nu ne-am văzut niciodată, cu greu mai pot să mai găsesc povestea în tot amalgamul acesta de neîntâmplări. Povestea sare din neobişnuit, din neaşteptat şi din neverosimil. Dar când totul pare atât de obişnuit, atât de previzibil şi atât de credibil, povestea se dizolvă încet, încet într-o realitate în care numai un rafinat o mai poate sesiza aşa cum un oenolog bun poate simţi gustul vinului şi poate spune anul în care a fost produs.
O povestea ar putea semăna cu o ştire mondenă dintr-un tabloid, dar e mult mai mult de atât. Oricât te-ar intriga, oricât ar fi de incredibilă, oricât te-ar şoca, ştirea aceea face şi ea parte din previzibilul cotidian, pe când povestea rămâne însoţindu-te peste tot. Povestea te învaţă să ţii ochii deschişi şi să vezi în întuneric. Acolo unde aparenţa te orbeşte, acolo unde obişnuitul te adoarme, povestea te ţine treaz.
Nu ştiu cum de am ajuns să scriu filozoficalele astea ieftine, iar comparaţia cu oenologul este de-a dreptul ridicolă. Vroiam altceva să scriu, de fapt. Vroiam să scriu despre teama de a nu mă mai putea să mă bucur de momente mici şi aparent neînsemnate prinsă în vârtejul zilnic, pe cât de repetitiv, pe atât de ameţitor. Momente simple, care se uită uşor, dar de la care începe povestea. O fată îngenunchind la liturghie cu fruntea până în pământ, cu basma pe cap şi fusta lungă, comme il faut, citind un sms de pe telefonul ţinut în palmele împreunate ca pentru o carte de rugăciuni. O femeie alintându-şi căţelul ca şi cum ar fi un copil serafic, pur şi plăpând: - Ce face îngeraşul lu’ mama? Gata, a făcut căcuţa? Da?!... Mergem acasă? Da? Să-l pupe mama pe el de băieţel cuminţel... Un bărbat în salopetă care se opreşte în faţa unui magazin şi stă sprijinit în coada mopului cu care ar fi trebuit să cureţe gresia şi priveşte visător o vânzătoare cum împachetează bluzele şi le aşează în raft.
Momentele altora de viaţă liniştită şi neînsemnată, clipe trecătoare, dureros de trecătoare care aparent nu lasă urme, dar care pe mine mă tulbură tocmai pentru că ştiu că nu vor mai fi niciodată. Şi pentru că nu va scrie nimeni despre ele, par că nici nu au fost niciodată. Vieţi care există, dar sunt inexistente. Oameni, sute de oameni care... Mă preocupă netrăirea acestor oameni, dar cred ca e vorba aici mai mult de o nelinişte legată de propria mea netrăire: nescriind despre ei, mişcându-mă printre ei, văzându-i sau ignorându-i.
duminică, 14 martie 2010
ce-a fost ori o să fie
Că tot a fost frumos afară şi nu mai ieşisem de ceva vreme la o plimbare prin oraş, azi m-am dus la Muzeul Pallady. Cum îmi place să iau muzeele la vizitat şi cum la cele mari nu prea mai sunt expoziţii noi, m-am reorientat spre muzeele mici. Muzeul Theodor Pallady s-a redeschis de curând, după o perioadă de reamenajare. Clădirea în care se află muzeul este cea mai veche din Bucureşti – datează, se pare, de pe la 1750/60 şi este cunoscută mai mult sub numele de casa Melik. Iacob Melik a fost un arhitect, unul dintre cei mai cunoscuţi proprietari ai casei, paşoptist şi armean. Locuinţa lui nici nu se află prea departe de Biserica Armenească: cum treci pe bulevardul Carol, nu o iei imediat pe strada Armenească, ci mai mergi puţin şi faci stânga pe strada Spătarului, iar până la numărul 22 nu mai e chiar atât de mult.
Clădirea arată bine şi nu-şi arată vârsta. Chiar lângă uşă, o placă de marmură semnalează că înăuntru se află colecţia Gheorghe şi Serafina Răut. Atunci ce are a face Theodor Pallady cu acest loc? Ei bine, se pare că Gheorghe Răut, împătimit colecţionar de artă, a fost prieten cu Pallady la Paris, ba l-a şi găzduit în locuinţa sa din Place Dauphine. În anii ’60, soţii Răut au donat statului român casa şi colecţia de artă care, pe lângă picturi şi desene semnate de Pallady, mai conţine şi tot felul de tablouri din secolele XVI - XIX (pictori de care nu am auzit precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran sau Jan van de Capelle), sculpturi antice, textile, mobile, vase de ceramică... în fine, obiecte cât se poate de exotice, desperecheate şi nepotrivite. Mă aşteptam să văd mai multe lucrări ale pictorului. MNAR-ul se laudă cu peste 800 de desene în această colecţie. Expuse nu sunt decât câteva. Aş fi scris că expuse nu sunt decât câteva zeci, dar nu vreau să vă închipuiţi că ar fi mai mult de douăzeci de desene şi vreo câteva picturi. Să zic vreo zece picturi, sper că nu am exagerat.
Despre Pallady nu am aflat de la muzeul care îi poartă numele mai multe decât ştiam. Îi cunoşteam stilul pentru că în liceu am făcut câteva lecţii de istorie a artei româneşti cu un profesor bătrân care avea vreo 3 facultăţi şi care ne aducea reproduceri smulse din albumele sale şi ne învăţa să recunoaştem care-i Pallady, care-i Ciucurencu, care-i Şirato, care-i Petraşcu... Despre viaţa acestor pictori nu ştiu mare lucru. Am fost surprinsă când am aflat din scurtele articole care sunt pe internet că Pallady făcea parte din familia Cantacuzino şi că a trăit o vreme la Paris unde a fost prieten cu Matisse. Dar mai multe amănunte despre pictor poate că numai cărţile bibliotecilor de specialitate mai cunosc.
De pe google, tastând Pallady, am aflat că în 2012 se va construi un mall de 100.000 metri pătraţi care se va numi Pallady Shopping Center şi care va fi cel mai mare centru comercial din România. Ce muzee învechite? Ce picturi prăfuite? Pallady nu mai vinde tablouri, Pallady doar vinde. Ştiu, nu e singurul caz în care cultura se transformă în ambalaj sau în hârtie de împachetat. Dar mi se pare mie sau devenim o capitală de molomani (sau mallomani)? Adică în week-end ne îmbrăcăm treningul alb şi ne mutăm la mall, iar restul nici nu mai contează.
Clădirea arată bine şi nu-şi arată vârsta. Chiar lângă uşă, o placă de marmură semnalează că înăuntru se află colecţia Gheorghe şi Serafina Răut. Atunci ce are a face Theodor Pallady cu acest loc? Ei bine, se pare că Gheorghe Răut, împătimit colecţionar de artă, a fost prieten cu Pallady la Paris, ba l-a şi găzduit în locuinţa sa din Place Dauphine. În anii ’60, soţii Răut au donat statului român casa şi colecţia de artă care, pe lângă picturi şi desene semnate de Pallady, mai conţine şi tot felul de tablouri din secolele XVI - XIX (pictori de care nu am auzit precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran sau Jan van de Capelle), sculpturi antice, textile, mobile, vase de ceramică... în fine, obiecte cât se poate de exotice, desperecheate şi nepotrivite. Mă aşteptam să văd mai multe lucrări ale pictorului. MNAR-ul se laudă cu peste 800 de desene în această colecţie. Expuse nu sunt decât câteva. Aş fi scris că expuse nu sunt decât câteva zeci, dar nu vreau să vă închipuiţi că ar fi mai mult de douăzeci de desene şi vreo câteva picturi. Să zic vreo zece picturi, sper că nu am exagerat.
Despre Pallady nu am aflat de la muzeul care îi poartă numele mai multe decât ştiam. Îi cunoşteam stilul pentru că în liceu am făcut câteva lecţii de istorie a artei româneşti cu un profesor bătrân care avea vreo 3 facultăţi şi care ne aducea reproduceri smulse din albumele sale şi ne învăţa să recunoaştem care-i Pallady, care-i Ciucurencu, care-i Şirato, care-i Petraşcu... Despre viaţa acestor pictori nu ştiu mare lucru. Am fost surprinsă când am aflat din scurtele articole care sunt pe internet că Pallady făcea parte din familia Cantacuzino şi că a trăit o vreme la Paris unde a fost prieten cu Matisse. Dar mai multe amănunte despre pictor poate că numai cărţile bibliotecilor de specialitate mai cunosc.
De pe google, tastând Pallady, am aflat că în 2012 se va construi un mall de 100.000 metri pătraţi care se va numi Pallady Shopping Center şi care va fi cel mai mare centru comercial din România. Ce muzee învechite? Ce picturi prăfuite? Pallady nu mai vinde tablouri, Pallady doar vinde. Ştiu, nu e singurul caz în care cultura se transformă în ambalaj sau în hârtie de împachetat. Dar mi se pare mie sau devenim o capitală de molomani (sau mallomani)? Adică în week-end ne îmbrăcăm treningul alb şi ne mutăm la mall, iar restul nici nu mai contează.
joi, 11 martie 2010
patru şi unu
Se pare că la opt jumate când am plecat de acasă ninsese suficient de mult încât să nu mai circule 41 aşa cum trebuie şi forţa de muncă din Drumul Taberei să lenevească pe peron rebegită de frig în aşteptarea unui tramvai care nu mai venea. Au trecut vreo 20 de minute până s-a dat drumul la circulaţie şi cei mai grăbiţi s-au îndesat în primul tramvai. Au mai trecut aşa vreo 5 minute până să se închidă uşile şi să plece lăsându-l pe următorul să-i ia locul. Aceeaşi poveste s-a repetat până la al patrulea care a plecat din staţie fără să mai aibă probleme cu închisul uşilor. În acela mă aflam şi eu. După vreo două staţii nici uşile acestuia nu se mai puteau închide.
Oamenii acceptau resemnaţi situaţia. Aşa e iarna în Bucureşti: ajungi cu întârziere, stropit de noroi pe pantaloni, cu hainele ude, nervos şi obosit. Acum hai la muncă!
În toată îmbulzeala aceea, pe un scaun, o fată croşeta. Avea ghemul ascuns într-un buzunar al rucsacului pe care scria Intel şi în care, cu siguranţă, avea şi laptop-ul. Nu-i lipseau căştile albe din urechi şi steluţele aplicate pe unghiile lăcuite. Când am văzut-o, tramvaiul nu mi s-a mai părut aglomerat. Mi-am amintit de o bătrână obeză care croşeta căciuliţe în parc cât era ziua de lungă şi le vindea. Era vară. Eram copil. Bătrâna era veselă. O vedeam zilnic când mă duceam să mă dau pe tobogan. Aş fi vrut şi eu o căciuliţă făcută de ea şi cred că am primit una la un moment dat. Dar nu cred să o fi purtat prea mult. Îmi era incomodă.
Oamenii acceptau resemnaţi situaţia. Aşa e iarna în Bucureşti: ajungi cu întârziere, stropit de noroi pe pantaloni, cu hainele ude, nervos şi obosit. Acum hai la muncă!
În toată îmbulzeala aceea, pe un scaun, o fată croşeta. Avea ghemul ascuns într-un buzunar al rucsacului pe care scria Intel şi în care, cu siguranţă, avea şi laptop-ul. Nu-i lipseau căştile albe din urechi şi steluţele aplicate pe unghiile lăcuite. Când am văzut-o, tramvaiul nu mi s-a mai părut aglomerat. Mi-am amintit de o bătrână obeză care croşeta căciuliţe în parc cât era ziua de lungă şi le vindea. Era vară. Eram copil. Bătrâna era veselă. O vedeam zilnic când mă duceam să mă dau pe tobogan. Aş fi vrut şi eu o căciuliţă făcută de ea şi cred că am primit una la un moment dat. Dar nu cred să o fi purtat prea mult. Îmi era incomodă.
luni, 8 martie 2010
Ce face femeia de ziua femeii?
Ce face femeia de ziua femeii?... Mucenici.
Anul acesta mi-am amintit de mucenici după ce am văzut într-un supermarket, un coş mare, plin cu pungi cu mucenici.
De când mă ştiu, cu o seară înainte de 9 martie, la noi în familie facem mucenici. Până nu de mult împleteam din cocă nişte fundiţe. În ultimii ani, împrumutăm de la bunica un aparat bizar care, la prima vedere, nu ştii la ce foloseşte.
E greu de explicat de ce în anii '80, adică în plin comunism ateu, la electrocasnice găseai acest aparat cu care gospodinele decupau în aluat tăiţeii în formă de 8 care, uscaţi o noapte întreagă pe masa mare din sufragerie, ajungeu să fie fierţi şi garnisiţi cu nucă şi scorţişoară în dimineaţa sărbătorii creştine a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia.
Atunci se găsea, dar nu ştiu de ce nu ne-am cumpărat şi noi unul. Acum n-am mai văzut. În schimb poţi lua de la orice supermarket paste cu eticheta "mucenici" sau "măcinici" după auzul producătorului. Dar cu sau fără E-uri, un ritual nu poate fi cumpărat de la magazinul de peste drum. Iar dacă pentru alte obiceiuri mai invoci lipsa timpului, pentru acesta nu se poate să nu găseşti câteva ore. Probabil că ţi se pare migălos, dar cel puţin e un motiv în plus să-ţi vizitezi bunica pentru a-ţi împrumuta şi în acest an aparatul de mucenici.
Anul acesta mi-am amintit de mucenici după ce am văzut într-un supermarket, un coş mare, plin cu pungi cu mucenici.
De când mă ştiu, cu o seară înainte de 9 martie, la noi în familie facem mucenici. Până nu de mult împleteam din cocă nişte fundiţe. În ultimii ani, împrumutăm de la bunica un aparat bizar care, la prima vedere, nu ştii la ce foloseşte.
E greu de explicat de ce în anii '80, adică în plin comunism ateu, la electrocasnice găseai acest aparat cu care gospodinele decupau în aluat tăiţeii în formă de 8 care, uscaţi o noapte întreagă pe masa mare din sufragerie, ajungeu să fie fierţi şi garnisiţi cu nucă şi scorţişoară în dimineaţa sărbătorii creştine a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia.
Atunci se găsea, dar nu ştiu de ce nu ne-am cumpărat şi noi unul. Acum n-am mai văzut. În schimb poţi lua de la orice supermarket paste cu eticheta "mucenici" sau "măcinici" după auzul producătorului. Dar cu sau fără E-uri, un ritual nu poate fi cumpărat de la magazinul de peste drum. Iar dacă pentru alte obiceiuri mai invoci lipsa timpului, pentru acesta nu se poate să nu găseşti câteva ore. Probabil că ţi se pare migălos, dar cel puţin e un motiv în plus să-ţi vizitezi bunica pentru a-ţi împrumuta şi în acest an aparatul de mucenici.
Din uichend
După o călătorie cu maxi taxi în condiţii de navetişti, cu plecare la 13:15 din Bucureşti şi sosire la 19:45 în Sighişoara, cu greu mai găseşti energie şi chef ca să mai vizitezi oraşul medieval peste care ninge liniştit zăpada mieilor. Dar am urcat puţin, doar cât să dăm cu nasul şi să bifăm un obiectiv turistic cu care românii se mândresc pentru că atrage atâţia străini anual. Însă e o aventură, de multe ori neplăcută, să ajungi aici. Pe Valea Prahovei se circulă bară la bară. DN1 este deja o vedetă capricioasă a România. Dacă alegi trenul, crezând că vei face mai puţin timp, te înşeli: pe porţiunea Sinaia - Comarnic se circulă pe o singură linie aşa că sunt întârzieri de peste o oră. Dar ţara noastră e frumoasă, oamenii sunt primitori, mâncarea este multă şi bună.
Seara am dormit în Daneş, un sat-oraş la 5 km de Sighişoara, pe acolo pe unde se dorea acum câţiva ani construirea celebrului Dracula Park. În Daneş, casele se înşiruie de-a lungul drumului ce duce la Mediaş. Un singur bloc de patru etaje schimbă ritmul lin al caselor tip cu o fereastră la stradă şi cu o cruce pictată pe zid imediat sub straşină. Blocul acela ar fi trebuit să facă diferenţa între sat şi oraş. Dar este de fapt nelipsita nucă în perete specific românească.
Am fost cazaţi la Domeniul Dracul Daneş care are pensiune, han, centru ecvestru cu cai şi ponei, fermă cu struţi, păuni, găinuşe pitice, porumbei de toate rasele, capre, vaci scoţiene… Recunosc că mi-a fost frică să dorm noaptea într-un loc numit atât de ptiu, Doamne, iartă-mă! Când am luat taxiul din Sighişoara am spus că vrem la Daneş, la pensiune, iar taximetristul ne întoarce vorba: unde, vreţi, la Dracu? Şi era noapte, frig, ningea, eram obosite după un drum lung care duce la…
Duminică am dat o raită şi prin Dumbrăveni, oraş înfloritor în perioada imperiului habsburgic, cu o istorie impresionantă şi aflat acum într-un declin vizibil. Am vizitat catedrala armenilor catolici care în secolul al XVII-lea era o comunitate puternică şi privilegiată. Acum în Dumbrăveni am sunt doar 18 armeni. Apoi am văzut castelul Apafi, construit pe la 1552 şi aflat momentan în ruină. Totuşi se pare că i s-a pus gând bun aşa că primăria împreună cu RMNR-ul şi Fundaţia Armeană din Dumbrăveni vor să-l restaureze. Şi catedrala va intra în consolidare cât de curând.
Catedrala din Dumbrăveni
La plecare a ieşit soarele şi se mai înmuiase gerul. Eram optimistă. Poate că se va face totuşi ceva, iar oraşul ăsta letargic se va trezi din nou ca frumoasa din pădurea adormită.
Castelul Apafi
Seara am dormit în Daneş, un sat-oraş la 5 km de Sighişoara, pe acolo pe unde se dorea acum câţiva ani construirea celebrului Dracula Park. În Daneş, casele se înşiruie de-a lungul drumului ce duce la Mediaş. Un singur bloc de patru etaje schimbă ritmul lin al caselor tip cu o fereastră la stradă şi cu o cruce pictată pe zid imediat sub straşină. Blocul acela ar fi trebuit să facă diferenţa între sat şi oraş. Dar este de fapt nelipsita nucă în perete specific românească.
Am fost cazaţi la Domeniul Dracul Daneş care are pensiune, han, centru ecvestru cu cai şi ponei, fermă cu struţi, păuni, găinuşe pitice, porumbei de toate rasele, capre, vaci scoţiene… Recunosc că mi-a fost frică să dorm noaptea într-un loc numit atât de ptiu, Doamne, iartă-mă! Când am luat taxiul din Sighişoara am spus că vrem la Daneş, la pensiune, iar taximetristul ne întoarce vorba: unde, vreţi, la Dracu? Şi era noapte, frig, ningea, eram obosite după un drum lung care duce la…
Duminică am dat o raită şi prin Dumbrăveni, oraş înfloritor în perioada imperiului habsburgic, cu o istorie impresionantă şi aflat acum într-un declin vizibil. Am vizitat catedrala armenilor catolici care în secolul al XVII-lea era o comunitate puternică şi privilegiată. Acum în Dumbrăveni am sunt doar 18 armeni. Apoi am văzut castelul Apafi, construit pe la 1552 şi aflat momentan în ruină. Totuşi se pare că i s-a pus gând bun aşa că primăria împreună cu RMNR-ul şi Fundaţia Armeană din Dumbrăveni vor să-l restaureze. Şi catedrala va intra în consolidare cât de curând.
Catedrala din Dumbrăveni
La plecare a ieşit soarele şi se mai înmuiase gerul. Eram optimistă. Poate că se va face totuşi ceva, iar oraşul ăsta letargic se va trezi din nou ca frumoasa din pădurea adormită.
Castelul Apafi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)