Dragobetele

irosi

Sunt cuvinte rare care apar pentru o vreme în viaţa ta şi apoi se sting aşa cum au venit. Te obsedează, le auzi la te miri cine, se răsucesc mistic, transcend, transpar şi te fac să-ţi pui întrebări, să cauţi sensuri şi legături ascunse, apoi gata, nu mai există. Ceva asemănător se întâmplă şi cu oamenii. Îţi intră în viaţă un tip blond, trendy, frumuşel, ciudăţel. Îl întâlneşti peste tot: tremuraţi zilnic la tramvai, luaţi două staţii douăzeciu, de vreo două-trei ori îl vezi în 41, o dată în troleu, o dată la Spring, vă găsiţi la aceeaşi coadă într-un magazin de calculatoare, ascuns undeva prin spatele blocului Dunărea, într-o zonă aproape neştiută a oraşului, chiar înainte de anul nou şi culmea culmilor, într-o dimineaţă, chiar în faţa blocului tău...

Un an întreg l-am întâlnit. Părea o idilă. Mă interesa cu ce se îmbracă, cu cine vorbeşte, ce vorbeşte, ce face. Mă imaginam trăindu-mi copilăria alături de el, fiind fratele meu, bărbatul meu, îmbătrânind împreună. Îmi închipuiam cum o să arate cu negi, cu burtă şi chelie, dar şi cum ştie să iubească. Era povestea mea de dimineaţă, imboldul de a-mi începe ziua cu ceva interesant. Nu m-am îndrăgostit de el, pentru că nu am vorbit niciodată cu el. Mă gândeam să-i pun o înrebare stupidă ca să intru în vorbă sau pur şi simplu să zic: ne întâlnim aproape în fiecare zi, probabil că avem serviciul în aceeaşi zonă, eu lucrez acolo şi mă numesc I, tu cine eşti? Dar nu am îndrăznit. Din toamnă, rendez-vous-urile noastre s-au rărit, iar anul ăsta nu l-am mai văzut deloc. Şi-o fi schimbat job-ul sau programul sau pur şi simplu coincidenţele au luat sfârşit. Înapoi la monotonia matinală.

Şi pentru că la început am vorbit de obsesia cuvintelor, cel mai recent cuvânt care-mi dă bătai de cap, inimă, ficat, este a irosi. Dar va trece şi asta.

eşti frumoasă rău, să mor io - concurs de hai ku

La cererea cititorilor şi pentru că trec printr-un impas artistic, lansez următorul concurs de haiku pe o temă impusă: urâtul.

Premii:

cel mai naşpa haiku – 3 lei

cel mai mişto haiku – respectele mele

Deucalion

mai e ceva de care să-mi pese? mai e ceva de care să mă leg?

precum odată de stâncă în pliscul acvilei mute

mi-e atât de urât aici pe corabia asta în miezul amar al lumilor

de zile şi zile tot mergem şi mergem. alunecăm ca în moarte

împrăştiaţi fiecare prin cotloane uscate – de furtuna ne adunăm şi ne ţinem de mână până trece

rămânem aici în disperare. în mare

pescari? călători? cuceritori? condamnaţi?

suntem deja prea departe şi apoi a ne întoarce e şi mai departe. iar a ajunge e nicăieri

precum odată în stâncă gura acvilei rupe

1957

ACTUALITĂŢI

Vă rog să nu mă votaţi pe roblogfest : pişcotarul trebuie să iasă întotdeauna ultimul.

Vă mulţumesc pentru neînţelegere !

Reduceri de până la 70 % sau ce mai poartă un pişcotar

Stau dimineaţa în staţia de tramvai şi mă uit la oameni cu o curiozitate indiscretă care a făcut-o zilele trecute pe o ţigancă să se strâmbe înfiorător la mine că prea mă zgâiam la ea. Îmi place să mă uit la oameni şi de multe ori mă trezesc punându-i în cuvinte, imaginându-mi viaţa lor, făcându-i personaje în vreo carte pe care nu o voi scrie niciodată. Oamenii din staţia lui 41, dimineaţa pe la 8 – 9, sunt majoritar tineri. Mulţi coboară la Crângaşi ca să ia metroul spre Pipera, lucrează în multinaţionale, au salarii de peste 500 de euro, chirie, haine pe care şi le cumpără din Plaza şi căşti în urechi. Asta e ce am scris ieri. Acum o prietenă îmi povesteşte pe mess. cum a petrecut ea în Egipt săptămâna trecută, iar eu mă întreb cum să fac să trec la subiect, adică să scriu despre ce haine port eu. Interesează pe cineva? O altă prietenă m-a făcut snoabă vestimentară, că mă îmbrac de firmă, că vânez reducerile. Lenjeria mi-o iau de la Jolidon, ciorapii de la Mondex, pantalonii de la Time Out, tricourile de la Hang Ten, pulover-ul de la Flo and Jo, haina de la un magazin cu produse made-in-china, bocancii de la capătul lui 41, rucsacul de la Daniel Ray. Nu-i cine ştie ce. Important e să nu dau prea mulţi bani pe ele, să fie rezistente, să nu se demodeze a doua zi, să pot scoate întrebarea de unde ţi l-ai luat? măcar de la o singură persoană. Acest amestec de etichete e de-a dreptul trasnit. De fapt, cam toţi cu care împart staţia de tramvai, dimineaţa, au haine cu etichetă. Îţi poţi da seama uşor care ce hram poartă fiecare, cam ce salariu are, pe unde se distrează în week-end, ce muzică ascultă aşa cu noaptea-n cap. Simt că mă lungesc. Aş scrie despre un fel de clasament al firmelor din mall, dar sunt obosită acum. Aş comenta şi ceea ce scrie pe etichetele de carton agăţate de mâneca sau de crac, dar asta altădată.

Un’te duci şi unde-ajungi

Ce faci duminica? Eşti singur. Ai trei rânduri de cărţi de citit, un pat în care să dormi, un televizor la care nu ai ce vedea, internetul de care te-ai săturat, o listă de telefoane ale prietenilor care sunt şi ei singuri, şi ei fără duminică, şi ei cu ale lor, dar pe care nu-i suni din lene sau pentru că vrei să incerci ia, domne, să văd cine se gândeşte la mine, şi constaţi că nimeni nu se gândeşte la tine aşa că iei telefonul, derulezi lista de nume şi parcă îl vezi pe fiecare făcând cine ştie ce în acea zi, indispus să se vadă cu tine. Şi ca să-l scuteşti de vreun pretext, minciună sau scuză, decizi să nu-l suni. Treci la următorul, până la ultimul, la V, şi o iei de la capăt, cu A. Laşi telefonul, te culci şi primeşti un mesaj de la cineva care începe cu... A. Într-o oră eşti în oraş. A e foarte trist, nervos pe serviciu, nemulţumit de salariu, îşi căută în altă parte. Încerci să faci glume, să te strofoci să-l scoţi din amorţeală, parcă atunci devii mai simpatic sau dimpotrivă îl scoţi din sărite şi mai tare. Unde vrei să mergem? Hai la teatru ! Nu mai sunt bilete! Hai la film ! Nu am chef de film. E o comendie la... Nu! Hai la o cafenea să ne mai încălzim că e frig ! Nu, nu pot să mănânc nimic că mă doare o măsea. Păi nu mănânci, îţi iei un suc ceva... Nu! Atunci hai să ne plimbăm. Şi iar ia Bucureştiul la pas, în sus şi în jos. O duminică friguroasă, un oraş nelocuit, doi oameni care încearcă să se bucure de ceva, dar de ce anume? Ştii, îmi spune, simt că mă scufund. Nu am de ce mă agăţa. Agaţă-te de mine! Plutesc, ştiu să înot, te învăţ şi pe tine. Nu e greu. Te laşi pe spate, te relaxezi, nu te mai gândeşti la nimic... Şi dacă vine un val şi mă scufundă? Nu te scufunzi ! Trecem prin faţa vitrinelor cu haine luxoase, ne zgâim în gol, mai încolo Mihai Stănescu îşi aranjează magazinul. Oamenii sunt de două feluri: felul I şi felul II, scrie pe un şorţ. Noi suntem doi oameni, faţă în faţă cu caricatura, suntem caricatura. Nu ai vrea să mergem la Operă? Ba da. De fapt nu vroiam, dar se putea să nu găsim bilete. Merita încercat. Traversăm prin Cişmigiu. Ce parc pustiu ! Ce bănci murdare ! spune. Mai încolo dăm de nişte unii care patinau şi alţii care se uitau. Oamenii sunt de două feluri... E 5:30. La Operă e deschis, e multă lume, la casa de bilete e aglomerat. Cer bilete : pentru astă-seară, la 5 lei mai aveţi? Două, dar sunt separate. Bine. Ne uităm ce e... Bărbierul din Sevilla. E mişto, zic. Să sperăm, zice. Ştii, nu am fost niciodată la Operă. Nu? Mă laud: eu mă duc în fiecare zi, de fapt, când eram în liceu am văzut toată stagiunea. Ne luam bilete în primele rânduri. Erau ieftine, nu ca acum, 50 de lei. Intrăm. O domnişoară zâmbitoare ne scanează biletele ca la supermarket. Chestiile astea, cu zâmbetul şi cu scanatul fac parte din modernizare. Am uitat să zic şi de computerul de la casa de bilete care-ţi arăta ce loc cumperi, unde sunt locuri libere, chiar daca din legendă nu prea îşi dădeai seama ce e cu culorile alea verde, galben, alb. Hai să te plimb pe aici, să vezi şi tu cum e, că mai avem timp. Sala mare, cu rânduri până la 16. Ţine minte, dacă te întreabă cineva ce loc ai zici că ai pe rândul 16. Toaleta şi alături e o uşă misterioasă, intrarea pe scenă, vezi că scrie accesul interzis. Ne ducem hainele la garderobă. Ştii că dacă ai bilete de 5 lei nu poţi să-ţi laşi haina aici, dar să spui că ai pe rândul 16. Nu ne-au întrebat. M-a mirat asta, mai ales că aveam haine de plimbare, nu de spectacol, dar am luat plăcuţa de metal cu numarul 507, cu gestul unui om sigur pe el, fudul că a dat un ban ca să stea în faţă. Hai să vedem unde ne sunt locurile! Rândul 18, locurile 1 şi 6. Suus, sus, nu vedeai nimic pe scenă, doar puteai auzi, iar panorama în sală era excelentă aşa că am observat că sunt rânduri întregi goale. Hai jos, zic. Şi într-un minut stăteam în faţă, pe locuri de 50 de lei, ca în tinereţe, numai că atunci le plăteam. Am văzut excelent. De la prima pauză m-a plictisit. Am început să mă gândesc la oamneii din jur. Bine îmbrăcaţi, parfumaţi, unii străini, unii înstrăinaţi (ca mine). Mă uitam ce feţe fac - râdeau, le plăcea. Şi A era pe fază. Şi cred că şi eu păream că sunt acolo, deşi nu eram. Mi-am amintit că au trecut vreo 10 ani deja de când veneam la Operă. Că atunci locurile de sus nu erau ocupate, acum era arhiplin. În pauză ne luam suc şi ciocolată. Nu lipsea să nu stăm la coadă la toaletă în vreuna din cele trei pauze. Vorbeam. Am uitat despre ce vorbeam la 16 – 17 ani. Poate că râdeam de vreun moş adormit între acte şi care începea să sforăie. Gata ! Să zicem că piesa s-a terminat. Au urmat aplauze deşănţate, bravooo se auzea ca şi goool la un meci între (pune tu echipele). Forfota unei armate în retragere. J’ai vu mieux que ça! Aud, aprob. Îi lăsăm pe toţi să treacă. Sala rămâne repede goală, grena şi tăcută. Fac poze aiurea. O să le pun pe blog ca să impresionez. E aproape 10 noaptea. Ne despărţim. În urechi îmi sună întruna Figaro su, Figaro giu, Fi-ga-ro... Acasă deschid le Magazine littéraire, citesc un articol despre originea cuvântului ciffre în franceză. Alain Rey zice că e un cuvânt care vine din arabă, al sifr, însemnând zero, vidul. Articolul e interesant până la final. Mă gândeam să-l traduc, dar evident că nu o voi face. Cifra şi cuvântul. 0 şi 1.
E trecut de 12. Mă culc.

ceva mai vesel (evident nu din partea mea)

Joi am avut din nou o agendă încărcată şi ca de obicei m-am ambiţionat să biferz tot ce mi-am propus. (citesc Fr. Thom, Limbajul de lemn, şi cred că m-am molipsit puţin, dacă nu eram deja).

Joi am căutat lupe, nu cu lupa, ci cu intuiţia. Am nişte promisiuni de la Muzeul Filatelic. Dacă domnii de acolo se vor ţine de cuvânt mă voi duce să-l vizitez cu mai mult interes decât am făcut-o ultima dată.

După întâlnirea de afaceri optice, am prins şi cursul de engleză la jumătate. Eram la lecţia despre Valentine's Day şi aveam ca temă de căutat o poezie de dragoste. Mie îmi place asta. Dar nu e scrisă de un englez, unfortunalty, aşa că nu mi-am onorat tema.

Din engleză, am dat-o pe franceză, la 7, la IFB, la o lectură din cartea J'habite dans la télévision, în prezenţa monocromă a autoarei Chloé Delaume. Timidă, însetată, privind spre nicăieri, cu o mină tristă, vorbind ca un casetofon, serioasă ca o pisică, toată numai bocanci şi coiffure sauvage, a citit vreo ora jumate aproapte toată cartea. Un melanj de statistici, poezie expresionistă, naraţiune ironică, fatalism, anticonsumerism, citate repetate ca un laitmotiv din Patrick Lelay (La télévision, c'est une activité sans mémoire). M-a ţinut în priză, n-am ce zice, dar nu am reuşit să stau şi la discuţiile informalo-formale de după, alături de Mircea Martin, Bogdan Ghiu şi alţi câţiva cărunţi literaţi ca să servim împreună din sărăţelele pregătite de organizatori.

M-am grabit să ajung la 9, la un concert Ada Milea, undeva printr-un club autohton, în Piaţa Victoriei. Prietenii mă aşteptau deja. Am intrat fără bilet, bineînţeles. Nu am consumat nimic pentru că meniul nu e de nasul meu, mi-era foame, dar am suportat cu stoicism ronţăind din veselia muzicii vreo oră-două după care am fugit să prind ultimul metrou căci bani de taxi vă daţi seama că nu am.

@pacientul bengalez

Melancolie (de neluat în seamă)

Sunt zile din astea când toate mi se par fără rost, când îmi pierd minţile prin tramvaie citind cărţi pe care de cele mai multe ori nu le înţeleg. Urcă şi coboară unii şi alţii şi nu-i cunosc, nu mă cunosc. Nu-i văd, nu mă văd. În inutil ne mişcăm cu toţii, mergem pe loc aşa cum în videoclip-ul de la REM, stăm pe o scenă ieftină şi oraşul alunecă greoi şi zgomotos pe lângă noi.

Scriu şi a scrie îmi pare a fi cel mai inutil dintre toate inutilităţile vieţii. În fraza următoare îmi amintesc de unul, de un beţiv, care s-a urcat în 385, la Ghencea, când a dat ninsoarea aia mare, anul ăsta. Era beat mort, dar tot mai bea dintr-o sticlă de cola nu ştiu ce substanţă şi vorbea singur: mâine-l mai am pe-al lui Nicu Păun. I-a murit maică-sa lu’Nicu Păun... Sapi greu, pământu-i îngheţat. Merit şi eu un rachiu... mai lua o duşcă şi zicea că-i gropar în Ghencea. De 20 de ani sapă gropi. Iar eu parcă-l vedeam pe Trevor Peacock în Hamlet (cel din 1991, cu Mel Gibson) cum sapă ani în şir aceeaşi groapă şi dă mereu de acelaşi craniu de clovn, propriul său craniu. Acum când mă gândesc la omul acela a cărui meserie e de a privi mereu în jos, atent la fiecare palmă de pământ, înconjurat de cruci de beton, am impresia că de fapt eu sunt cel care sapă, că fiecare zi pe care-o trăiesc este o lopată de ţărână aruncată de-o parte până când se termină totul, iar din tot ce ai muncit rămâne un hău pe care singur ţi l-ai pregătit.

Leapşa pe citite

Primesc următoarea leapşă de la Simbad şi mă bucur că mai scot şi eu capul în lume, că mă mai bagă şi pe mine în seamă cineva, apoi răsfoiesc repede cartea de pe birou, care stă de-a dreapta mea şi mă apuc de copiat.

1.Ia cartea care este cea mai aproape de tine.

2.Deschide-o la pagina 123.

3.Gaseste a 5-a propozitie/fraza.

4.Posteaza pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.

Pe pardoseala mării, stridiile execută dansul Sfântului Vitus, unele cu fălcile încleştate, altele cu genunchii dublu articulaţi. Muzica e împroşcată cu otravă de şobolani, cu venin de şarpe cu clopoţei, cu răsuflarea fetidă a gardeniei, cu scuipatul iacului sacru, cu sudoarea înţepătoare a moscului, cu nostalgia glasată a leprosului. Muzica e o diaree, un lac de gazolină, duhnind a gândaci de bucătărie şi a urină stătută de cal. Notele tărăgănate sunt spumele şi saliva epilepticului, sudoarea nocturnă a negrului excitat, drăcuit de evrei.

5. Nu îndrazni să scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”. Care rafturi?

6. Dă leapsa mai departe la alţi 6 prieteni.

Dacă tot ai apucat de-ai citit până aici... EŞTI !

Bric-à-brac

Şi dacă e sâmbătă, e zi de ordine şi curăţenie. Şteg praful, bag aspiratorul, scutur cuvertura, iau la mână cărţile şi hârtiile care s-au strâns, mă mir... Am pe birou nelipsitele instrumente ale pişcotarului despre care am mai vorbit (24-Fun, Time Out Bucureşti, catalogul IFB pe ianuarie – februarie 2008), o longilină ciocolată Toblerone din care tot mănânc de 6 zile încoace şi nu se mai termină, două numere din revista le Magazine Littéraire (februarie 2007, decembrie 2007), Tropicul Capricornului, o invitaţie la o seară de lectură la IFB pentru joi, 7 februarie, o factură pe care am descoperit-o neplătită şi câte şi mai câte bileţele pe care am notat câte şi mai câte minuni. Am un coleg care colecţionează astfel de hârtiuţe, ba mai scrie şi cărţi despre ele. N-ar fi rău să mă apuc să le iau şi eu pe ale mele şi să le citesc. Pe una am scris cu liniuţă şi de la capăt: cazier, reportofon, tuns, bocanci, pulover, telefon. Pe alta am notat parole pentru diverse site-uri. O chitanţă la BCR. Un număr de telefon şi un nume, în paranteză turism. Cartea de vizită a unui director de bibliotecă din Baia Mare. Muzeul Kalinderu pe faţă, o socoteală pe verso. Bilet de intrare la Muzeul de Istorie. Vreo câteva adrese de mail mâzgălite pe te miri ce. Pe un post-it verde am notat o frază amuzată, spusă de o vânzătoare pe când probam nişte pantaloni, anul trecut, prin decembrie: ... aveţi haina peste fund... O jumătate de coală de hârtie: Adorno, Eva Braun, Elfride Jelinek, futile et foutile, il serait barbare d’écrire un poème après Auschwitz. O listă cu cărţi pe care aş vrea să le citesc. Un post-it galben cu : din toate câte au fost au mai rămas zilele lungi ale somnului * fiinţele acestea ciudate care mă fură chiar şi atunci când pe nesinţite mă însoţesc. Nu ştiu ce e cu porcăria asta de text, nu-mi aduc aminte când am scris-o sau dacă am copiat-o de undeva. Apoi o foiţă pe care am înşirat nişte nume : patti smith, cocorosie, cranes, david shrigley, diego el cigala, iman maleki, mountain goats. Pe verso termen-buget-obiectiv-mijloace. Cam atât.

din club