joi, 28 mai 2009

publice

Dumneavoastră cine sînteţi, câţi ani aveţi, din ce localitate, starea civilă, scoateţi limba, respiraţi, aţi mai avut până acum vreo operaţie, aveţi poftă de mâncare, dormiţi bine noaptea, sforăiţi?
Dimineaţa e sinistră când tramvaiul nu duce la serviciu, ci la spital, chiar dacă drumul este acelaşi, spitalul fiind chiar vizavi. După câteva ore de aşteptare, doctorul mi s-a părut a fi ca o întâlnire cu moartea, în halat alb şi stetoscop.
Conduceţi, aveţi carnet, de cât timp lucraţi, care au fost sarcinile dumneavoastră de până acum, copii aveţi, cum vă vedeţi peste 5 ani, cine e preşedintele Ungariei?
Nu m-am înscris. Pregătisem toate actele. Şi cei 50 de lei şpagă. Mă spălasem bine dimineaţa. Îmi pusesem haine curate. Îmi făcusem chiar un discurs în minte pe care l-am repetat tot timpul până am ajuns acolo. Răspunsurile au fost prosteşti.
De cât timp vă cunoaşteţi, cât a durat cea mai lungă relaţie a dumneavoastră, ce aveţi în comun, ce vă enervează cel mai mult la partener, ce credeţi că apreciază cel mai mult la dumneavoastră?
Scena s-a petrecut repede. Femeia a strigat hei! apoi s-a aplecat, a luat ardeiul de pe asfalt, a mai strigat o dată prinde! după care l-a aruncat un pic mai încolo. Ardeiul a căzut tot pe asfalt, la picioarele unui bărbat grăsun care şi el s-a aplecat, l-a ridicat, l-a pus în sacoşă şi a plecat.

miercuri, 27 mai 2009

vineri, 22 mai 2009

frumoasa luna mai

Anton era practic paralizat în prea frumoasa luna mai. Nu mai putea face nimic. O lene... Nu, nu lene, ceva între toropeală, melancolie, ameţeală, apăsare era starea care-l cuprindea din momentul în care înfloreau salcâmii şi până se trecea floarea de tei. Nu mai avea niciun rost, nu se mai putea discuta cu el, iar de rezolvat vreo urgenţă, de terminat vreo treabă sau de răspuns la vreo întrebare nici nu se putea pune problema. Zăcea pe vreo bancă, prin parcuri, pe vreun scaun la birou sau acasă, în fotoliu, cu ochii în tavan. Nici nu putea mânca. Nu tolera decât petalele de trandafir roşu, numit de gospodine „trandafir de dulceaţă” sau florile de caprifoi, numit popular şi „Mâna Maicii Domnului”. Din astea ciugulea câte puţin, numai când se întâmpla să treacă pe lângă vreo tufă sau lujer înflorit. Se oprea, privea florile puternic colorate, le mirosea prelung, aplecându-se asupra lor ca şi cum ar vrea să sărute o femeie, le cerceta nervurile, spinii mici şi maronii, staminele subţiri, gineceul. Apoi le atingea, le mângâia trecându-şi arătătorul peste petalele fine, peste tulpina ţepoasă, apucând o frunză între două degete mişcându-le de-a lungul ei, un deget pe faţă şi unul pe dos. Tot cu două degete rupea un boboc. Îi privea sepalele verzui care acopereau petalele roşii, abia ivindu-se din placenta vegetală, după care, cu unghia o îndepărta uşor căutând carnea roşie şi parfumată a plantei. Pe aceea o rupea şi o mâncă, savurând gustul dulce, acrişor, suculent şi plăcut, atât de plăcut încât starea aceea a lui se-nteţea până la extaz.
De câteva ori îi se-ntâmplase să fie zguduit serios de vreun gardian din parc, în haine cernite de cioclu, cu o măciucă neagră atârnându-i flască la brâu. Ţipa la el, îl ameninţa, se făcea că-i taie amendă, ba era gata, gata să-l ia la bătaie sau să-l târască până la „cea mai apropiată circă de poliţie” ca să nici el nu ştia ce să-i facă. Unii-i spuneau că e beat, alţii îl credeau drogat, alţii ţicnit. Se strângea lumea în jurul lor, pensionari moralişti, femei cu câte două sacoşe într-o mână, copii cu biciclete, ţigănuşi scuipând coji tuciurii de seminţe, bărbaţi burtoşi cu zale de aur la gât şi ghiuluri. Gesticulau, vorbeau toţi odată sau pur şi simplu căscau gura şi priveau tâmp. Pe alocuri se mai puteau distinge vorbe precum „nu ţi-e ruşine, domne!” sau „păcat de el, că-i tânăr” sau „lasă-l, bă, nu vezi că-i dus cu pluta” sau „mişcă-te de aici, nebunule!”... Restul erau doar ţipete dezarticulate şi cuvinte pe care oricum le auzi la tot pasul că vrei sau nu: „pula mea”, „pizda mă-tii”, „du-te dracu’!”... Cu toate astea - ameninţări, mustrări, injurii şi calomnii, Anton scăpa de obicei destul de uşor, după ce-şi mai venea în fire, cam după ce toţi spuseseră sau scuipaseră ce aveau de spus sau de scuipat. Se scuza, bolborosea ceva privind dincolo de mulţimea care începea deja să se rărească, după care se retrăgea şi el, apucând-o pe o alee dosnică, populată pe ici pe colo de câte un cuplu statuar de îndrăgostiţi.
Nici nu mergea mult că se şi aşeza pe vreo bancă şi înţepenea acolo ore întregi. De plimbat nu era vorba, nu se plimba niciodată prin parc, mergea sau se târa, de cele mai mult ori se târa. Avea un pas vioi, dar târşâit, de aceea pantofii nu-i rezistau mai mult de un anotimp. Însă în mai, efortul pingelelor lui era cel mai redus din an. Pentru majoritatea oamenilor angajaţi cu carte de muncă sau la negru, lunile mai şi iunie sunt cele mai intense din an. Se munceşte zi lumină. Până şi copiii au teze, lucrări, examene şi admiteri, deci nici ei nu sunt prea liniştiţi, nu au timp să se bucure de primăvară cum trebuie. Duminicile ce-i mai vezi prin parcuri, care mai de care, până nu mai e loc nici să arunci un ac, nici să contempli natura urbanistic aranjată de edilii marilor oraşe să semene cât de cât cu sălbăticia, dar să fie totuşi îmblânzită şi înfrumuseţată spre mulţumirea celor mici şi celor mari.
În ciuda tuturor acestor persoane destoinice, responsabile şi ocupate, Anton îşi lua concediu. O lună de zile nu-l mai vedeai, nu mai ştiai de el, parcă-ar fi plecat departe. Când se întorcea la muncă, pe la începutul lui iunie, principala întrebare a colegilor lui era: „pe unde ai umblat atâta timp?” În primii ani de la angajare, se aşteptau să le povestească despre vacanţe exotice sau cel puţin despre drumeţii autohtone. Dar de ce să-i mintă, le spunea că s-a odihnit şi atât. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit că el nu pleacă de acasă şi întrebările curioase au încetat, nu şi curiozitatea lor. Erau invidioşi pe el că-şi ia concediu tocmai atunci când e mai mare nevoie de el. De ce nu în august, ca toată lumea, de ce în mai, când sunt atâtea de făcut? Şeful cel mare îi semna mereu cererea. Nu avea nimic de obiectat. Cum de-l înţelesese, nu se ştie. Dar să nu intrăm în amănunte birocratice.
Anton avea timpul lui, între înflorirea salcâmilor şi a teilor. Stătea. Respira. Vedea. Gusta. Aştepta. În tot acest interval ai fi zis că e mort. Nu, numai atunci era el. Numai atunci trăia.

luni, 11 mai 2009

a cânta / a cântări

Dis, quand reviendras - tu?


Barbara



Jean Louis Aubert (coloana sonoră a filmului
Il y a longtemps que je t'aime)



Martha Wainwright



Thierry Amiel


duminică, 3 mai 2009

La iarbă verde

... fără grătar şi ladă frigorifică, doar cu aparatul de fotografiat.







vineri, 1 mai 2009

De 1 Mai

Fie ca e sărbătorită cu mici şi bere, fie că e marcată de mitinguri sindicale, 1 Mai este ziua internaţională a gregarului, a spiritului de turmă, a marilor adunări colective.
În Europa, 1 Mai este zi de proteste, de revendicări salariale. La noi, e cea mai paşnică zi din an. De 1 Mai lupul se împrieteneşte cu mielul mai ales dacă îl cinsteşte cu un mic şi cu o bere de la dozator, după care îl pupă şi strângându-i mâna îi sugerează să-l voteze ca să aibă cu ce-l trata şi la anul. Până şi profesorii încetează orice grevă, doar n-or fi fraieri să demonstreze în zi de vacanţă şi fără extemporale.
Ca şi cum ar fi o sărbătoare religioasă, de 1 Mai se vorbeşte de tradiţii şi obiceiuri. Nu se mai merge la biserică, şi asta chiar de-ar pica duminica, ci se pleacă la mare, în Vamă, acolo unde în urmă cu câţiva ani nu mergea oricine, acum se merge ca-n pelerinaj. Trenurile pleacă cu întârziere pentru că se suplimentează numărul de vagoane şi aşa ticsite cu tineri care spun că se duc „să se distreze la maxim”. Cum vine asta? întreabă reportera tv pe unul dintre entuziaştii, obişnuiţi să se bucure la comandă, aşa cum aparatele electrice funcţionează de cum apeşi pe buton. Acesta a ridicat din umeri, nu a ştiut ce să răspundă, dar ca să nu se facă de râs a bâiguit ceva despre plaja, despre muzică, chestii candide, că doar se uită şi părinţii la ştiri. Cei rămaşi acasă, au şi ei obiceiurile lor de 1 Mai. Pe vremuri, după ce se termina parada, se dădea crenvurşti şi pepsi, acum primarul a făcut petrecere maidano-câmpenească pe platoul (numit şi parc) tuns, ras şi frezat la ordinul lui Ceauşescu, de la Izvor. Micii, berea la pahar de plastic şi muzica „pentru toate gusturile” i-au făcut pe mulţi să se umilească şi să uite de respectul de sine şi de aproape. Să se fi rodat atât de mult oamenii, după umilitorii ani 80 încât, acum, în libertate şi cât de cât prosperitate, să se împingă şi să se înjure la cozi câteva ore pentru vreo doi mici, e adevărat, primiţi pe degeaba, conform faptului că o femeie, după ce a fost siluită de mai mulţi bărbaţi, nu mai roşeşte la câteva cuvinte porcoase? Îmi pare rău să văd atâţia bătrâni care se bucură ca nişte copii că „au apucat” (nostalgicii, sic!, cunosc cuvântul), cu multe ghionturi primite şi date, pomana condimentată cu cuvinte demagogice. Îmi pare rău că se înjosesc la dispoziţia lupilor pe care nu-i mai latră nici câinii.