marți, 31 august 2010

La Statue de la Liberté




                L'île des Cygnes, Paris, 2010

Attention à la marche en descendant du train

M-am întors la Paris ca să mă plimb pe podul Mirabeau. Pozele mi-au ieşit înecate, nu am ce să arăt. Apoi mi-a fost indiferent pe unde mă plimbam. Nu aveam însă cum să mă rătăcesc. Nu avem nicio ţintă. Treceam prin locuri pe care apoi seara le căutam pe internet: Franklin Roosevelt, George V, Bir Hakeim, Garibaldi, Fürstenberg. Ce ascundeau aceste nume pronunţate extatic de o voce feminină în metrou? Îmi închipuiam cum arată femeia aceea ascunsă după vocea care anunţa staţiile. Blondă, încă tânără, actriţă sau funcţionară la RATP, căsătorită, doi copii, divorţată, dezamăgită, îi place ceea ce face sau a obosit să se trezească de 20 de ani la ora 6:30, să pregătească micul dejun, să se machieze, să conducă un Citroën. Eu eram femeia aceea. Şi vocea era a mea. Mă auzeam pronunţând cuvinte pe care nu le-am mai pronunţat niciodată. Cum pronunţă francezii numele englezeşti.

Şi muzeele... Mi-am propus să le văd pe toate. Obiectele însă mi-au provocat tristeţe şi teamă. Erau de nicăieri. Buddha, Shiva, măşti, vase, apartamentele lui Napoleon, mormântul lui Napoleon... O măreţie mumificată, ştearsă zilnic de praf şi aspirată. Grecia, Babilon, Egipt, China antică, Leonardo, Delacroix, Rodin... toate una lângă alta aliniate ca la apel pe zeci de metri de labirinturi de marmură. Şi din loc în loc „SORTIE” şi câte o săgeată care parcă mă înfunda şi mai mult în hăţişurile culturii, iar după ce nu am mai văzut nicio ieşire, am crezut că mă sufoc, că Maurice-Quentin de La Tour (1704 – 1788) mă va strânge de gât zâmbind simpatic cu faţa lui de clovn pomădat.

Şi oameni, mulţi oameni, de peste tot şi de nicăieri, exilaţi, autoexilaţi, depeizaţi, cetăţeni, integraţi, neintegraţi, obosiţi, golani, burghezi, servitori, serviţi, turişti ca şi mine vorbind pe limba lor sau tăcând ca şi mine, vorbind singuri sau tăcând singuri ca şi mine. Uneori era Africa, alteori era Asia, la Panthéon era Spania, în autocarul spre Beauvais era Italia. Oameni cărora nu le păsa de unde sunt şi cărora voiam să le zic că vin dintr-o ţară care m-a învăţat s-o urăsc şi care îmi spune zilnic că fac parte dintr-o naţie dispreţuită, că am un salariu de 200 de euro şi că vezi, la Montmartre prânzul costă 20 de euro. Voi de unde veniţi? Ce faceţi în viaţă? Ce salariu aveţi? Ce căutaţi în acest metrou? Unde mergeţi? Credeţi că fericirea se află în vârful Turnului Montparnasse? Credeţi că amintirea are forma Turnului Eiffel cumpărat de la arabi cu un euro sau doi? Eu nu am venit aici în vacanţă pentru că nu am vacanţă. Mi s-a îngăduit să-mi rup din ritmul casă-serviciu-casă doar două săptămâni, atât, nu mai mult şi toată chestia asta se numeşte concediu, când ar trebui să te refaci, să te odihneşti, să te recreezi. Şi apoi ţara, care mă dispreţuieşte, mă cheamă înapoi la ea, ca să mă ia la întrebări, să mă pună la colţ, să îmi spună că ceea ce fac nu e bine, că nu valorează nimic, că mai bine pleacă. Ţara asta strigă din toţi rărunchii: valea!

luni, 30 august 2010

cu scrisul

Toţi oamenii ar trebui să scrie. Bine sau prost. Corect sau cu greşeli gramaticale. Simplu sau complicat. Modest sau genial. Toţi oamenii ar trebui să-şi scrie viaţa. Să trăiască şi să scrie. Mult sau puţin. Oricât poate fiecare, numai să scrie. Este un fapt de cruzime să nu laşi nicio poveste în urma ta. Este un act sinucigaş să te condamni la uitare.

duminică, 29 august 2010

Flash morb-ul

Toată săptămâna a duruit presa pe tema plăţii contribuţiilor de asigurări sociale pentru veniturile din drepturi de autor. Peste tot aceeaşi problemă întoarsă pe faţă şi pe dos, tele-radio-dactilo-criticată. Şi cum guvernarea, lipsită de sensibilitate, nu a luat nicio măsură în favoarea guralivilor, vineri aceştia au pus de-o grevă – sub denumirea mai nouă, mai trendy, mai artistică, de flash mob. Marea majoritate a participanţilor au adus „borcane cu monezi”, foarte puţini însă au adus „borcane cu monede”. Păcat că greşelile de limba română nu sunt taxate pentru că acestea ar fi o sursă grasă de venit la bugetul de stat. La o simplă căutare pe google a ştirii despre flash mob-ul din faţa Ministerului de Finanţe, grosul articolelor erau preluate copy-paste din textul trimis de organizatori. Din fericire au fost şi priviri vigilente.
Borcanele acelea zornăitoare mi-au amintit de conserva lui Piero ManzoniPoate că efectul flash mob-ului ar fi fost mai mare dacă, în loc de „monezi”, fiecare şi-ar fi depus în faţa ministerului borcănelele pregătite ca pentru coprocultură.


Mike Bidlo, Merde d'Artiste, Palais de Tokyo, Paris, 2010

marți, 10 august 2010

The Golden Flat la MTR

Sunt aproape 100 de ani de când Marcel Duchamp a expus primul „ready-made”... ştiţi povestea. De la revoluţie au trecut 20 de ani... şi povestea asta o ştiţi sau încă nu.


Intrasem cu treabă în sala Foaier când m-au izbit obiectele aurite încă neorânduite într-o expoziţie pe care am promovat-o pe orbeşte – adică primind textul comunicatului de presă şi afişul de la organizatori, deci fără ca eu să contribui emoţional sau raţional la asta. Ştiam vag despre ce este vorba. Ştiam că obiectele vor fi „aurite”, dar asta se mai făcuse la muzeu, la un târg. Numai după ce am văzut mobilele şi hainele acelea înţepenite, toate de o culoare, jucăriile, sticlele... mi s-a părut că sunt singurul personaj colorat într-o fotografie sepia. Şi cu cât priveam, cu cât obiectele mi se adunau pe retină, simţeam că mă ia ameţeala. Nu am rezistat prea mult în sala aceea. Am ieşit să iau aer, dar şi să mă adun. Părea că venisem din hades sau că mă întorsesem de pe lumea cealaltă în care nu mă întâlnisem cu spiritele străbunilor, ci aş fi nimerit acolo unde ni se adună „comoară în cer” ori de câte ori ni se mai întâmplă să facem un gest de generozitate, să mai dăm ceva de pomană.
Expoziţia s-a vrut ironică. Artistul a adunat de pe ici, de pe colo, de la gunoi, de la prieteni, de la cunoştinţe, de la cine s-a nimerit, toate acele obiecte vechi, comune anilor '80, pe care nu ştii de ce le mai ţii prin casă, de ce te împiedici de ele, obiecte care au devenit invizibile pentru proprietarii lor, dar pe care aceştia continuă să le păstreze. Rupte, murdare, delabrate, decolorate, şifonate, ruginite, găurite, toate vechiturile de care a făcut rost, Alexandru Potecă le-a suflat cu auriu şi le-a adunat într-o expoziţie care mine mi-a creat senzaţii mistice mai mult decât spasme ironice.
Azi am mai intrat o dată în expoziţie cu sfială, cu teamă chiar şi m-am uitat mai pe-ndelete. Parcă eram în altă lume sau în The Purple Rose of Cairo sau într-un vis pe care te străduieşti să-l ţii minte ca să ai ce-i povesti psihiatrului. Până pe 26 august cred că voi mai vizita de câteva ori expoziţia. Devine un drog.


duminică, 8 august 2010

dada haiku

Cei interesaţi Cine n-a visat magazine!

sâmbătă, 7 august 2010

Un post dada - ANDROID Developer

Că tot caut de lucru în dreapta şi-n stânga, din păcate fără prea mare succes, iată peste ce job dau. Cred ca expresia „loc de muncă” nu-i chiar potrivită în această situaţie.
De la muzeograf la ANDROID Developer drumurile sunt nebuloase, dar a meritat să citesc anunţul de-a dreptul dadaist începând cu descrierea firmei şi până la oferta salarială, adică da capo al fine.
Iar de când l-am citit, nu fac decât să mă întreb dacă am talent de ANDROID Developer sau nu. Şi dacă am şi nu mi-l dezvolt, nu-i păcat?

Iată şi anunţul de care vorbeam:

Descrierea firmei:
Suntem o companie internationala cu birouri in Los Angeles si Bucuresti. Dezvoltam aplicatii Web 2.0 folosind Ruby on Rails.

Descrierea postului:
Dezvoltarea unor aplicatii native pentru platforma Android

Cerinte: Cautam candidati cu experienta pe platforma Android. Aveti posibilitatea de a lucra remote sau in biroul din Bucuresti. Posturile sunt project based initial, dar pot fi convertite full-time.
- fluent in limba engleza;
– portofoliu de applicatii care sa demonstreze experienta si talentul candidatului;

Oferta (bonusuri, beneficii):
Oferim salariu in functie de performanta & bonusuri.

joi, 5 august 2010

Să-ţi zic ceva de sănătate

Nu sunt nici trei zile de când m-am hotărât să devin dada. Am tăiat nişte cuvinte din reclamele din revistele de reclame, am extras un singur poem şi visam că sunt cea mai tare dada în viaţă când iată că astăzi am aflat cu invidie, pe propria piele, că instituţiile publice sunt mult mai dada ca mie. Ha!
Card bancar, card de reduceri, card RATB, card de memorie, card de credit... Ce-mi lipsea? Cardul european de sănătate. Nimic mai simplu: caut pe internet, mă interesez la prieteni, fac o cerere către domn director de muzeu să-mi elibereze doamna de la personal o adeverinţă de salariat, cinci semnături şi gata, consider că e suficient să fac o călătorie cu 123 în Vitan vizavi de mall pentru a-mi ridica da, da ! cardul.
Caut clădirea fără să ştiu ce caut. Dau de o sală de fitness, de o bodegă cu fiţe de bar, de un bar cu aer de bodegă şi la capătul răbdării îl întreb pe barmenul care tocmai dădea rest la o bere: casa de asigurări de sănătate? După fitness la dreapta. După fitness la dreapta, o uşă din termopan şi în spatele uşii un hol cu birouri de-o parte şi de alta, stil minimalist, aerisit, simplist, rece, pesimist, cum e la modă acum: jaluzele verticale, pereţi de sticlă, hârtii xeroxate, lipite pe ici pe colo şi un aer condiţionat uşor depăşit de situaţie. Uimită de înaltul grad de civilizaţie la care a putut ajunge birocraţia naţională, am intrat în biroul de informaţii. La o masă zăcea toropită o doamnă adormită. Pentru cardul european de sănătate? Primul birou la dreapta. În faţa unei uşi tot de termopan făceau coadă vreo 5 oameni. Pe uşă, nelipsita foaie printată cu lista documentelor de care ai nevoie. Trei la număr. Mmmm! Uitasem sau nici nu am ştiut, să-mi fac copie după buletin. M-am întors la doamna de la biroul de informaţii cu „nu vă supăraţi, un xerox?” La mall, la Diverta, ţârâi vocea ei ca un telefon de pe vremuri. Eu am făcut o faţă mirată şi am bombănit în barbă ca un pensionar „cum domne în titamai instituţia nu e un xerox, mă trimite la mall. Păi eu la mall, am venit?” Şi m-am dus, ce să fac.
Soare, trafic, gheţărie în mall, aşteptare la coadă, personal care nu ştia să folosească imprimanta, training în direct, o copie vă rog, restul, vă rog şi iar soare şi trafic şi din nou biroul de informaţii: de unde se poate procura cererea...? Şi nu am terminat bine de zis că mi-a şi vârât sub nas o hârtie. Puteţi să o completaţi afară, e o masă. Completat, aşteptat la coadă, asistat la un scandal la o codă de vizavi. Mi-a venit rândul într-un târziu şi bună ziua, bună ziua şi din trei bătăi pe taste zise: dumneavoastră trebuie să mergeţi pe Dudeşti 104 să vă luaţi adeverinţă de nu ştiu ce, să PFA, că 2008, că... Unde? La policlinica Vitan. Şi asta unde este? Dudeşti 104, spuse calculatorul râzând maliţios. Cum ajung acolo? Calculatorul scoase o mână pe geam şi spuse: acolo e, clădirea aia verde şi urâtă.
Şi soare, şi trafic, şi drumul drept nu e întotdeauna cel mai bun, şi întoarce-te, şi un gard, şi ocoleşte, şi nu vă supăraţi... policlinica Vitan? Şi o luaţi la dreapta, şi o luaţi la stângă... Şi iar un gard, apoi un părculeţ şi clădirea verde şi urâtă. Intru fără să ştiu ce caut, ameţită deja de atât ocol şi iar întreb un portar de data asta, că birou de informaţii nu prea era. Şi mă ia portarul de-o aripă – recunosc că m-am cam speriat la început: unde m-o duce ăsta? – şi mă opreşte la geam şi-mi arată pe geam o uşă înspre curtea interioară.
La uşa aceea un nene mă pune să mă caut pe mai multe liste printate şi lipite pe geam, printre pensionari, şomeri, gravide şi tot felul de persoane care. Dumneavoastră ce sunteţi, mă întreabă văzându-mă pierdută printre atâtea liste. PFA. Aveţi copie după buletin? Am. Aveţi adeverinţă nu ştiu cum? N-am. Păi nu aveţi ce căuta aici fără. Păi m-a trimis de la – şi acum urmează un nume dada pe care le-am văzut cocoţat pe clădirea aceea după fitmess la dreapta: CNAS. Bine că măcar aveţi copie după buletin, zise nenea. Completaţi asta! Şi-mi vârî şi el sub nas o cerere tip pe care să o completez pe o masă sub care-şi făcea toaleta inghinală un câine roşu. După ce o completaţi, mergeţi la ghişeu.
Ghişeul era o uşă din termopan pe care erau lipite una peste alta hârtii şi liste. În faţa uşii, unei gravide îi creştea burta văzând cu ochii în timp ce citea fără să înţeleagă hârtiile care şi ele se îngălbeneau sub privirea ei. În spatele uşii zăpuşeală, birouri vechi, înghesuite, funcţionare transpirate, calculatoare, o hârtie igienică atârnând pe o sfoară sub un ceas. Şi aveţi dumneavoastră nevoie de adeverinţă de la circa financiară cu care să vă duceţi la capătul lumii, o copie să o aduceţi la noi, noi vă dăm o altă adeverinţă cu care vă întoarceţi la clădirea după fitmess la dreapta. Şi adeverinţă conform Monitorului Oficial 827 din 2007 aveţi? N-am... Şi-mi vârî sub nas a treia hârtie pe ziua de azi apoi se scuză că aşa sunt legile din ţara asta, ce să-i facem. M-am întors acasă râzând de una singură, mai, mai să dea o maşină peste mine, cu trei hârtii completate în plus în geantă, dar fără speranţa obţinerii cardului european de sănătate de care mai bine mă lipsesc decât să-mi pierd sănătatea.

PS Oare ar fi trebuit să-i dau şpagă calculatorului din clădirea după fitness la dreapta?

miercuri, 4 august 2010

În dulcele stil dada

nu te dai intrigile MEDIEVALĂ sponsorizat
ochii religiile era schimbări.
de pe posibilă?
ÎN BARCELONA o singură O taină PRIETENIE,
EUROPA SE GUSTĂ încă unde de istorie legate
interesant chiar în garajul VECHI !
Destrăbălare ne doream calm.
PETRECERI mai mult.
Amestecate făcute doar Un când ai despre
Femeia Nouă
sentimente Cine n-a visat ficţiunea
şi am făcut să vezi VIOLONCELISTUL că saltul

duminică, 1 august 2010

încă

El are încă vârsta aceea netedă şi înduioşătoare
când tristeţea este un lujer
El nu ştie încă să dea din coate, să calce-n picioare, să scuipe
Masa lui din sufragerie încă nu e plină de flacoane cu medicamente
Şi nici spătarele scaunelor nu sunt acoperite cu haine negre
În mijlocul casei nu stă încă un televizor mare care să meargă continuu
şi în care oameni necunoscuţi să vorbească întruna despre lucruri cunoscute
El nu a ajuns să mănânce la ore fixe, să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă
şi să adoarmă în fiecare seară la zece
El nu-şi plăteşte abonamentul la telefon în aceeaşi zi din lună
Şi nici singura sa speranţă nu este de a fi sunat măcar din când în când de cineva, de oricine
El nu ştie că rufele trebuie călcate bine, adică fără cute
Sau că oamenii te judecă după cât îţi sunt de lustruiţi pantofii

El are încă vârsta aceea uşoară şi sclipitoare
când moartea este o ţară îndepărtată şi exotică
El mai poate să scrie încă despre păsări, despre ceruri şi despre cinema
În poezia sa se mai lăfăie încă dragostea, iar suferinţa pare o bătaie prietenească pe umăr
El mai crede încă în miracolul alcoolului şi în fantasmele fumului
El nu este încă nici dezamăgit, nici resemnat, nici înşelat, nici înşelător
Pentru el încă e totuna a înjura o femeie şi a povesti frumos despre ea
În camera sa cărţile sunt aşezate încă una peste alta în formă de templu, citite şi necitite
Şi sunt anotimpurile, şi oraşul, şi ceilalţi
Şi totul parcă stă şi parcă numai el încă mai merge înainte