vineri, 22 aprilie 2011

Modelul

Spune-mi ce să fac cu mâinile. Cum să te privesc. Sau să nu te privesc. Aşează-mă aşa cum vrei, cum îmi şade bine, cum au încremenit Venerele pe divane şi preoţii în odăjdii de sute de ani. Vreau să văd apoi ce vezi tu la mine. Vreau să simt cum mă simţi tu pe mine. Fiecare tuşă recreându-mă pentru veşnicie. Spune-mi din ce ţâşneşte frumosul. Şi cum poate oare să ajungă de la mine la tine şi apoi să plece de la noi, să se înstrăineze prin secole, prin camere cu miros de ciuperci sau prin muzee. O privire de câteva ore pierdută pentru veşnicie în iureşul artei cu a mare sau cu a mic sau de mână sau de tipar. Vorbeşte-mi pentru a nu mă mai simţi stânjenită, pentru a nu mai fi eu modelul, ci doar culoare şi umbră. Transformă-mă în brusture, în coţofană, în stâncă roasă de valuri. Eu floarea. Eu pasărea. Eu marea. Eu femeia.

Tu mai ştii, Otilia, când te-am văzut prima dată în după-amiaza aceea. Venisei să ne aduci pâine caldă, mie şi soţiei mele. Ne pregăteam să mergem la masă, la părintele stareţ. M-am mirat când a bătut cineva la uşă. Nu aşteptam pe nimeni, nu cunoşteam pe nimeni în afară de părintele, dar ştiam că el nu va intra niciodată în chilia aceea pe care ne-o pusese la dispoziţie pentru o vară. Venisem din capitală ca să am linişte, ca să pot picta singur. Nu aşteptam pe nimeni. Nimeni nu ştia unde plecasem în vacanţă. Perdeaua de dantelă de la uşă se întunecase în locul în care stăteai tu. Tu, bătaia în uşa. Tu, surpriza. Tu, indiscreta. Tu, copila de nici 9 ani, fragilă şi nedumerită, ai rostit pe nerăsuflate: m-a trimis mama să vă aduc pâine proaspătă de la Buzău. Şi soţia mea a zis: intră. Şi s-a bucurat pentru pâine şi pentru că-i intrase un copil în casă. Nu aveam copii pe atunci. Ne-ai mai spus că staţi în camera de vizavi, tu şi părinţii tăi. Te-am întrebat cum te cheamă. Când mi-ai spus Otilia... Otilia! Şi pe soţia mea tot Otilia o cheamă. M-am prezentat şi eu. Nu cred să fi reţinut numele meu, este? Mai ţii tu minte toate astea? Mai ţii minte că nu am avut ce să-ţi dăm. Nici bomboane, nici ciocolată, nici jucării. Nimic din ce s-ar putea bucura un copil. M-am simţit stânjenit. Am propus ca în schimb să-ţi fac portretul. Soţia mea a spus grăbeşte-te, ne aşteptă părintele. Începuse deja să se aranjeze. Te-am aşezat pe un scăunel în faţa mea. Te-am rugat să stai nemişcată. Otilia se îmbrăca. Îşi trăgea ciorapii. Te-am desenat repede, cum mă rugase. Dar pentru că te mişcai tot timpul, începusem să-mi pierd răbdarea. O priveai cum se machiază în oglindă. Îţi fura privirea. Te preocupa mai mult decât ceea ce făceam eu. Erai pe cale să ai un portret făcut de un mare pictor şi ţie nici nu-ţi păsa. Ai terminat? Eu sunt gata. Să mergem! Şi te-am dus până la uşa camerei voastre. I-am dat desenul acela tatălui tău. I-am mulţumit. Avem 37 de ani atunci. Otilia avea 39. Dar în seara aceea, pentru prima dată am privit-o copil. Te-am privit copil şi te-am desenat copil. Te desenasem de mii de ori la toate vârstele pe care le-am trăit împreună, de la 19 ani. Îmi dorisem atât de mult să te fi cunoscut copil. Mai ai tu oare desenul acela?

Sărută-mă cu urechea, cu obrazul, cu palma, cu unghiile. Fă să-mi curgă prin vene acuarele. Pune culoare acolo unde e vrajbă, acolo unde nu te iubesc. Umple cu verde, cu violet, cu ocru nemulţumirea, nepotrivirea, despărţirea. Ascunde-mi în umbre sfiala, minciuna, uitarea. Corpul meu a îmbătrânit şi nu mai susţine estetica pânzei pe care de ani de zile-l pictezi. Nu mai sunt eu sprinţara, eu vesela, eu teribila. Să nu-mi mai cauţi faţa netedă, privirea luminoasă, neastâmpărul. Sunt bătrână în faţa oglinzii, în faţa visului, sunt încă tânără, sunt încă modelul.

Mă întorceam de la facultate într-o seară. E drept că mai zăbovisem cu câţiva colegi într-un bar. Era încă devreme pentru noi. Nu ştiu de ce am plecat aşa fără să anunţ. Gândeam oare că tinereţea nu trebuie să dea explicaţii sau pentru că stăteam departe de centru pe atunci şi probabil că nu aveam bani de taxi, am fugit ca să mai prind un troleu înainte de 11 noaptea. În troleibuz era puţină lumea, dar m-am aşezat lângă tine. Ţii minte, Otilia? Ştiam că eşti tu cu toate că nu te mai văzusem niciodată la vârsta aceea. Erai bătrână. Erai ca o bunică neajutorată şi singură. Şi parcă ştiam tot ce trăisei, parcă aş fi putut să-mi amintesc toată viaţa ta, doar privindu-te. Mi-am zis: mâine când mă voi revedea cu Otilia îi voi spune că am întâlnit-o aseară în troleibuz. Te-am văzut aseară Otilia, aveai 80 de ani şi nu m-ai recunoscut.

Pictează-mi pe trup culori baroce. Pielea cu ambră şi sidef. Ochii cu lapislazuli. Părul de carneol. Sânii de opal şi hiacint. Ascunde-mă între flori şi nimfe, între fauni şi mirt, între aripi şi plete.

Ce înseamnă să însemni ceva, Otilia? În lumina acestui soare de aprilie cu care nu se va mai întâlni nimeni niciodată, eu te privesc. Aşa cum în grădinile Luxembourg, Rubens o privea pe Maria de Medici împreună cu tot alaiul ei de cardinali, ducese, naiade şi zeiţe. Aşa cum în jurnalul lui, Delacroix a scris de zeci de ori despre Rubens după ce îi privea tablourile din Paris, din Anvers... Pe oriunde călătorea, îl căuta pe el. Te voi duce odată la Louvre să-ţi arăt sala imensă unde, pe-o parte şi pe alta, sunt numai tablourile acelea cu Maria şi istoria vieţii ei spusă pentru cine are timp să aştepte şi să vadă. Sunt mii de tablouri la Louvre, Otilia. Pictori din toate epocile, din toate civilizaţiile. Mii de ani în urma noastră. Sunt mii de ani înainte de Tizian. Sunt sute până la Delacroix. Sunt oameni care au fost, priviri care numai acolo mai mărturisesc. Femei mereu frumoase. Bărbaţi mereu curajoşi. Şi aceeaşi luptă cu timpul, cu dispariţia, cu neantul. Unii au plătit bani grei pentru portretele acelea, însă numele lor au fost uitate. Au rămas semnătura artistului într-un colţ şi culorile lui. Să nu te sperie valurile de turişti care vor trece pe lângă noi. Ne vom aşeza pe-o bancă şi-mi vei povesti despre Maria, iar eu despre Rubens. El avea 45 de ani. Ea avea 47.

miercuri, 13 aprilie 2011

Gilda

Într-un week-end Ştefan a întâlnit-o pe Gilda şi de atunci nu s-a mai despărţit de ea. I-a plăcut cum arăta în reclame şi s-a dus să şi-o ia. Nimic mai simplu în lumea noastră. Îţi place ceva, îţi iei. Dacă e prea costisitoare plăcerea ta, visezi la ea până apare alta mai ieftină. Ştefan petrece zilnic câteva zeci de minute în trafic. Şi ca să nu se plictisească, se uită la toate reclamele care-i ies în cale. Le citeşte cu atenţie, se întreabă ca la ora de literatură: ce-a vrut să spună în propoziţie? Automobilul şi l-a luat aşa. Citise pe un mare ecran luminos că e la reducere noul model şi l-a luat în leasing chiar în săptămâna aceea. Bineînţeles că tot în week-end. În principiu sâmbăta este ziua de cumpărături. De cumpărături importante, că nimicurile săptămânale care se găsesc la grămadă în supermarketuri, le cumpără mai degrabă duminică seara, când nu e aşa de aglomerat. Ştefan are oroare de aglomeraţie şi de gălăgie. Mai bine stă toată ziua în casă la calculator, se joacă un joc, caută reclame la automobile pe internet, iar seara se duce să-şi umple frigiderul şi dulapul din baie cu ce e nevoie.
Şi cu Gilda a fost cam tot aşa. Se schimbaseră reclamele la Keya şi peste tot prin oraş vara era întâmpinată cu mese, scaune, paturi, umbrele, prosoape... Şi Gilda... Părea o nepotrivire în toată adunătura aceea de mobile şi bigudiuri, dar a fost o revelaţie. Iar numele îl pronunţase o săptămână întreagă şi de abia aştepta să se facă sâmbătă ca să dea o fugă până la Keya. Iar când a strâns-o în braţe pentru prima dată, era încă aprilie, s-a simţit uşor şi fragil ca un băieţel de 5 ani. Mirosea aşa cum spera să miroasă, a lână, a cauciuc şi a altceva. A ceva ce mirosise demult, în casa bunicilor. Probabil că era o substanţă specială de tratare a lânii, nu ştia. Gilda era ceea ce-i lipsise de ani de zile. Când era copil avusese una la fel ca ea. O plimba peste tot. Nu pleca fără ea nicăieri. Dacă se întâmpla să uite mama să o pună în bagaje, era teroare. Se apuca pe plâns şi nu se mai oprea. Dida, dida, striga şi plângea. Cu dida dormea. Îşi îndesa nasul în ea şi adormea numaidecât. Acum dida se întoarse. Dida era Gilda. Acum viaţa i se părea mult mai interesantă. Şi parcă îi găsea şi un sens. Acum ştia că destinul a fost acela care i-a scos în cale o reclamă genială la noua colecţie de pături primăvară-vară.
La Keya un model de pat poartă numele Stefan, însă acesta nu apare în nicio reclamă.

marți, 12 aprilie 2011

Minciunelele

Sunt mare amatoare de minciunele sau de gogoşele jurnalistice, de articolaşe în care marii intelectuali ai ţării sau vedetele culturale se coboară la nivelul nostru şi ne spun în trei rânduri de ce merită să citim o carte pe care ei n-au citit-o sau să vedem un film. După numărul de like-uri pe Facebook îmi dau seama că sunt mulţi cei ca mine, cititori de reviste şi săptămânale cu fason, care se iluzionează că sunt de partea ok a vieţii culturale.

Aceste gospodine harnice care coc minciunele în reviste uşurele, mai pun în tigaie şi câte o gogoaşă uriaşă ori înfuriată livrată prin revistele literare pentru cititorii mai pretenţioşi sau mai nesătui, dotaţi cu un stomac bun pentru a digera recenzii făcute după prefaţă.

Şi nu aş avea nimic cu ei dacă gogoşelele lor, chiar şi după reţetă, le-ar ieşi dulci şi vanilate, însă de multe ori sunt fade sau răscoapte.

Sau poate că nu m-am aşezat eu în faţa gogoşeriei potrivite.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

EM vs H&M


Două evenimente au dezgheţat Bucureştiul în această primăvară. Primul, în ordine cronologică, a fost deschiderea unui lanţ de magazine foarte cunoscut amatorilor de shopping în străinătate. Al doilea, este centenarul Cioran.

Mash-uri de zeci de metri şi sute de citylight-uri au îmbrăcat bulevarde şi imobile la sfârşitul lunii martie. Plete blonde, rochii lungi şi înflorate, bluze vaporoase şi pantaloni scurţi au înţolit oraşul din centru la periferie mai ales prin zonele unde nu era el prea curat. Faţade întregi de clădiri istorice au fost învelite cu totul în pânzeturile publicitare. Femei gigant privind lasciv de la înălţime mulţimea şifonată şi grăbită trecând fără încetare pe străzile ce li se întindeau prăfuite la picioare. Promiteau preţuri accesibile şi haine de calitate. Mii de bucureşteni s-au îmbulzit să vadă marea minune promisă în zi de post. La câteva zile de la deschidere, obişnuitele pungi cu mâncarea pentru serviciu a călătorilor RATB purtau sigla H&M.

Nişte mash-uri, câteva citylight-uri, sute de stencil-uri şi un zid desenat toate marca Dan Perjovschi au însemnat Bucureştiul cu puţină cultură, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Cioran. Femeile pastelate din reclamele H&M. sunt acum concurate de omuleţii lui Perjovschi străbătuţi de un cinism à la Cioran. Pe faţada Universităţii de Arhitectură, pe bulevardul I. C. Brătianu – chiar în piaţeta aceea de lângă spitalul Colţea care pun pariu că nu ştiţi că se numeşte Piaţa Emil Cioran, în staţiile de autobuze ori la metrou, ne scrie Cioran. Pe trotuare, din loc în loc, îi călcăm în picioare profilul stilizat, ajuns o linie puţin strâmbă.
Într-o ţară în care promovarea evenimentelor sau instituţiilor culturale este aproape nulă, proiectul iniţiat de Institutul Francez din Bucureşti, „Cioran în stradă de Dan Perjovschi” mai scutură puţin florile oraşului acum în aprilie. Chiar de aveţi obiceiul să mergeţi cu nasul pe sus sau dimpotrivă, cu privirea-n pământ, Cioran va fi acolo, subţire ca o dungă de creion, şi vă va vorbi. E nebunul care strigă-n deşert. E filozoful din agora pe care vin toţi să-l asculte. E o reclamă din care lipseşte cifra preţului. E un happening pe care îl înţelegem sau nu. E o mâzgăleală. E o vorbă înţeleaptă. E neobişnuit. E un moft. E pentru elite. E pentru toată lumea. E ceva.