Vântul mirosea a mici, a lemne arse şi a praf, în
preajma magazinului din Militari în care intrau şi ieşeau, într-un iureş
neistovit, oameni ca nişte pete colorate pe griul mat al cartierului.
În faţa uneia dintre intrări, aştepta un bătrânel
costeliv şi ars de soare, cu o şapcă de baseball pe cap şi cu un acordeon
proptit de un gard de sârmă zincată, singurul său bagaj. Nu mulţi ştiu că acolo
unde stătea bătrânul e o staţie. Acolo, din jumătate în jumate de oră, iar
sâmbăta şi duminica, din oră în oră, opreşte un microbuz galben şi caraghios,
ca un fel de frate mijlociu al autobuzelor galbene care circulau în anii '90
prin Bucureşti. Pe acela îl aştepta moşul suferind cu dârzenie soarele drept al
prânzului de iulie şi mirosul ameţitor de carne care venea de la terasa de mai
încolo. Era singurul om care stătea aproape nemişcat şi fără treabă în toată
mulţimea aceea de du-te-vino. După un timp, microbuzul galben apăru după colţ,
greoi şi aplecat într-o parte, şi opri în dreptul moşului care, culegându-şi
acordeonul de pe jos, ţopăi sprinten pe scări, scoase din buzunar două
bancnote de 1 leu şi le întinse şoferului – un grăsan în maiou alb şi pantaloni
scurţi – apoi se aşeză la geam, pe unul dintre cele trei scaune din spate care mai
rămăseseră libere. Înăuntru, într-un aer umed şi fierbinte, respirau vreo 20 de
persoane strângând în braţe sau la picioare, sacoşe burduşite cu te miri ce.
Moşul îşi ţinea şi el în braţe acordeonul, în colţul în care se aşezase, şi
încerca să scape de privirile curioase ale celorlalţi călători. Dar ţi-ai
găsit! Chiar de pe scaunul din faţa sa, sări un burtos tot în maiou:
-
Ce
faci, bre, ţi-ai luat acordeon?
-
Da,
l-am luat de la târg.
-
Ah,
dar e Hohner... E vechi!...
-
Şi eu
sînt vechi.
-
Ei,
mata eşti tânăr!
-
Da,
tânăr, dar născut mai demult, a râs bătrânul.
-
Ia
cântă-ne şi nouă ceva, ţipă şoferul înspre moş.
-
Da,
cântă-ne să vedem, merge, întări burtosul.
Bătrânul era încolţit, dar nu s-a lăsat. S-a
împins mai bine în scaun, a desfăşurat burduful şi degetele au început să-i
joace pe claviatura îngălbenită şi tocită. Din vechitura aceea Hohner, se porni
o melodie limpede şi voioasă şi, odată cu ea, şoferul porni maşina galbenă cu
uşile deschise, pentru a intra aer. Călătorii ascultau şi râdeau, iar o femeie a
zis: acum să strângem bani să-i dăm omului, că doar nu ne cântă degeaba. Însă
replica femeii a rămas neauzită. La următoarea staţie s-au urcat şi mai mulţi
oameni, iar bătrânul a trebuit să se strângă mai bine pe scaunul lui cu tot cu
acordeon ca să se mai aşeze şi ceilalţi, şi nu a mai cântat. Microbuzul a
pornit din nou, tăcut, încărcat cu pasageri şi bagaje, spre ieşirea din oraş.
