dacă te-apucă primăvara singur, ăsta eşti

Fac liste şi apoi tai cuvintele cu câte o linie după ce le-am epuizat sensul, uneori după o zi întreagă alteori numai după o privire. Pe birou creşte zilnic teancul de "cărţi de citit", şi cu cât creşte mai mult cu atât citesc mai puţin - teancul de "cărţi necitite". Şi la ce bun? La ce bun Agopian, Fântâneru, Nedelciu, Vonnegut, Mishima, Cărtărescu, Hamsun? Flecăreală. La ce bun că scriu şi eu aici că fac aia sau ailaltă. Nu fac nimic. Scriu, tai... Ce mai rămâne de citit, un rest, o (ne)însemnare, ceea ce citeşti acum (şi mă enervează că citeşti la fel de tare cum mă enervează că nu citeşti) nu are nicio valoare. Şiruri de articole aberante despre o viaţă care îmi pare din ce în ce mai mult că nu mai e a mea. Nu îmi povestesc viaţa, mi-o torc: din smocul de întâmplări dezlânate aleg ceva, un fir mai mult sau mai puţin rezistent. Sunt una dintre parce sau toate cele trei parce ale vieţii mele imaginare sau virtuale la un loc. Eu sunt şi cea care toarce şi cea care deapănă, dar şi cea care taie din propria existenţă. Să nu te mire că titlul nu are nicio legătură cu restul textului. Aşa am vrut eu. Dacă tot citeşti, eşti singurul în măsură să înnozi ceea ce Atropos a rupt.




Poză preluată de aici

săptămână de pişcotar

LUNI - plimbare prin oraş, descoperit locuri noi, case vechi
MARŢI - filmul Sunt norocos, după care a urmat seară ţigănească cu şorţuri, pălării şi tot felul de mezeluri şi băuturi
MIERCURI - ziua coincidenţelor, greaţă
JOI - seară evreiască cu thina, humus, levivot, gefilte fish, salată de porumb, leicah de mere, humentasch sau urechile lui Haman (sau pălăria lui Hector cum poreclise cineva această prăjitură)
VINERI - vernisaj cu covrigi şi vin la pet; piesa de teatru Eduard al III-lea la care am adormit
SĂMBĂTĂ - spălat, curat, gătit, lenevit
DUMINICĂ - e mâine

pişcoţela

cea mai nesuferită dintre pisici

A fost cândva Tricodava

De unde eşti? Din Bucureşti. De unde mai exact din Bucureşti? Din Drumul Taberei. Aaa, stai în Drumul Taberei? La ce staţie? Păi... la Tricodava.

O lună s-au tot chinuit să dărâme fabrica de tricotaje de peste drum. În loc, se spune că se va construi un cartier de blocuri. În copilărie stăteam la TricoTava, locul de unde tata îmi cumpăra în fiecare an un treling nou. În adolescenţă locuiam la trico-Da-va, pronunţam aşa ca să nu greşesc şi să mă fac de râs şi pentru că în secunda aceea cât îmi lua să spun, îmi treceau prin cap poza gri a lui Decebal din cabinetul de istorie, umeraşe cu pulovere colorate, Buridava şi o plasă de sârmă verde năpădită de buruieni. Deşi, de o săptămână nu mai există clădirea care a adăpostit ani de-a rândul utilaje de tipul Stoll şi Universal (fineţe 5E, 8E şi 10E) care produc(eau) tricotaje pentru bărbaţi, femei şi copii, având o capacitate lunară de 10.000 buc, staţia continuă să se numească tot aşa. Unii oamenii se prezintă că stau la Billa, denumire pe care au dat-o după magazinul de vizavi, construit în urmă cu câţiva ani, alţii, cei tradiţionalişti, mai pomenesc încă de fabică. E lipsa dezgustătoare de imaginaţie a edililor comunişti de-a numi locuri după fabrici sau uzine. Localnicii, am observat asta încă de pe când stăteam la cozi, preferă să se identifice mai mult cu spaţiile comerciale de unde-şi procură strictul necesar. Aşa se face că o prietenă a mea stătea la Complex, iar o alta stătea la Lizica. Lizica era vânzătoarea de la pâine. O femeie care a reuşit să boteze o zonă cu numele ei doar pentru că de la ea puteai să-ţi cumperi, după ce stăteai la o coadă formată dintr-un sfer de cartier, pâinea cea de toate zilele, cu sare sau fără sare.
Un alt toponim celebru al cartierului este piaţa Moghioroş. Puţin ştiu cine e acest personaj, mulţi sunt cei cărora puţin le pasă, dar aproape nimeni nu l-a uitat, ba se transmite din generaţie în generaţie, transformându-se din nume propriu în nume comun. După revoluţie, piaţa a fost chemată Drumul Taberie, iar mai apoi, în cinstea marelui dirijor, s-a numit Sergiu Celibidache (prin 1997, cred) şi aşa îi zice şi azi în scripte că în fapte tot la Moghioroş te duci. Şi cred că i se potriveşte bine numele. Zona nu aminteşte prin nimic de eleganţa unui dirijor de geniu. Îmbulzeală, ţigăneală, strigături gen 3 la 10 mii, înjurături, claxoane... un loc ca ăsta merită să i se zică moghioroş. Dar cum se va numi de acum înainte staţia din faţa blocului meu?

... din grădină

Ca să nu cad într-o melancolie cât mine de mare care se manifestă prin paralizie, apatie şi murdărie, m-am dus după-amiază într-o plimbare prin Grădina Botanică. Am plătit 2 lei, bilet de student, deşi nu mai sunt student de cîţiva ani deja, dar 5 lei, bilet întreg, e prea mult totuşi. Grădina e mai îngrijită decât altădată, sunt flori de sezon şi copaci înfloriţi, păsări cântătoare şi raţe care se bălăcesc pe lac. Am făcut poze ca apucata, am mirosit toate florile, am admirat apusul printre crengile înmugurite... ce să zic, am alungat depresia printr-un surogat de natură urbană, minţindu-mă că sunt la munte undeva, că nu am nicio grijă, că totul merge din plin, că viaţa e frumoasă, iar noi suntem artişti. Dovada:

„Înţelepciune ! Vorba ţi-i de porumbel !“

de primăvară

Ce mi-o fi venit să scriu aseară despre obsesia mea galbenă şi să-mi amintesc de pubertate? Primăvara mă cam face să mă gândesc la anii de şcoală când nu aveam destul timp de joacă şi de bucurie în soare şi în natura care s-a trezit la viaţă. Învăţam tot felul de texte şi poezii despre primăvară, socoteam, măsuram... şi aşa trecea aprilie fără să admir pomii înfloriţi sau luminoasa luna mai fără să mă fi desfătat cu mângâierile ei calde. Priveam prin pătratul zoios al ferestrei trunchiurile copacilor negri care înconjurau clădirea şcolii ca o armată dârză, vechind la desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor de predare-învăţare, şi îmi doream din tot sufletul să vină o vreme când să pot ieşi afară, în curte, să pot alerga de nebună, să pot mirosi florile albe ale corcoduşilor din grădiniţele blocurilor, să culeg păpădii. Dar mă târam din oră în oră, de la un triunghi oarecare la insulele Japoniei, de la baze şi acizi la aquila non capit muscas şi se suna şi cartierul se umplea deodată de tot apusul din oraş, devenea bătrân şi trist, iar noi ne avântam în mijlocul acelei dezolări pe care doar sfârşitul neaşteptat al unei vieţi netrăite, mereu amânate, ţi-o poate provoca. Iar am dat-o în amintiri din copilărie ! Să spun mai bine că azi s-a întrerupt curentul la birou astfel că am rămas fără obiectul muncii, adică fără calculator-xerox-telefon-fax-imprimantă şi ca urmare am plecat mai devreme, am zbughit-o în lume, m-am avântat în primăvară aşa cum, copil fiind, nu am putut-o face. Am mers pe jos până am făcut bătături la degetele de la picioare, mi-am rezolvat o droaie de probleme pe care le tot amânam, am făcut cumpărături, am zburdat şi am cântat, m-am simţit ca o şcolăriţă care chiuleşte ca să se ducă să-şi ia îngheţată din parc. Şi în tot acest timp galbenul a sărit din haine, din reclame, din maşini, din sacoşi de pastic, din afişe, din părul blond, din flori, din cărţi, de peste tot, şi m-a lovit în ochi şi m-a obligat să-mi amintesc o mie de lucruri şi să-mi doresc să scriu despre mine, despre oameni, despre orice mi-ar putea desăvârşi curiozitatea, plăcerea, dragostea, viaţa. Gata cu enumerările, te aştept şi mâine !

galben

Mă văd sâmbătă îmbrăcând o rochie galbenă pe care nu am mai purtat-o niciodată pentru un motiv simplu: nu-mi place galbenul. Dar observ că începe să mă obsedeze. E o curiozitate că a intrat în modă primăvara asta, tocmai când am început să-l privesc metafizic (vorba vine). În adolescenţă aveam un tricou galben care atrăgea nişte musculiţe pe care numai moartea le mai despărţea de vraja lui călduţă. Erau tricouri chinezeşti, luate din piaţă, la set de câte 5 culori aşa că îmi ajungeau o săptâmînă. Pe cel galben îl purtam mai ales când aveam sportul, pentru că îmi plăcea de un coleg care avea trening de aceeaşi nuanţă şi astfel mă simţeam pe aceeaşi felie cu el. Eram foarte superstiţioasă la pubertate şi îmi cream propriile credinţe. De exemplu, dacă nimeream aceeaşi culoare cu B - băiatul pe care îl adoram şi care era cel mai deştept din şcoală, cel mai frumos, cu cei mai albaştri ochi albaştri - însemna că mă iubeşte şi el şi era mare veselie de capul meu ziua aceea, in fine, răspundeam la ore, luam note mari, aveam curaj să ridic mâna... chestii şcolăreşti care la 13 ani au importanţa lor. Dar după ce treningul galben a intrat la un alt liceu decât tricoul galben, această culoare s-a retras liniştită între celelalte două culori principale ale paletei cromatice, ba chiar a decăzut de la rangul de cea mai caldă culoare la acela de culoare caldă, înspre rece, de când am studiat teoria culorilor la orele de istoria artei şi de când am aflat că de fapt portocaliul este cea mai caldă culoare pentru că rezultă din celelalte două culori calde, din roşu şi din galben.
Şi ziceam că de sâmbătă m-am întors în spectrul cald. Acum când scriu port tot rochia aceea demodată dar prietenoasă. Aş mai insista asupra acestei curiozităţi, însă orele sunt înaintate şi am obosit. Voi relua subiectul acesta atât de interesant cu ocazia cumpărării unei bluze/rochii/fuste... galbene.

Tăcere în rest

În sfârşit, după ani de aşteptare, după ani de publicitate, după ani de stat la coadă, am reuşit: am luat bilet la Restul e tăcere. Ieri am fost la IFB (unde altundeva?) să văd mult mediatizatul film despre film în cadrul Festivalului Francofon de Film. Începea la 8 seara, dar ne-am întâlnit de la 7 ca să luăm bilete. Punct de întâlnire: la Romană, la coloane. Ajung mai devreme. Ca şi mine, în acelaşi loc se întâlnesc vreo 6 tineri, băieţi şi fete, gălăgioşi şi entuziaşti. o luăm pe scurtătură? păi unde-i filmul? la institutul francez. Pleacă cu toţii. În acelaşi moment vine şi A. În loc de salut îi zic: îi vezi p-ăia? ne-au luat-o înainte. Ne grăbim. Traversăm pe roşu. Ocolim şanţuri şi sinistre mormane de pământ. Mărim pasul. Sprint pe final, în faţa porţii mari, boiereşti a Institutului. Luăm bilete cu bucurie pentru că erau ultimele. Mai era o oră până la film şi ne simţim învingători aşa ca mergem să sărbătorim şi să ne odihnim în parcul de vizavi. Ne aşezăm pe prima bancă. Avem peisaj cu lună, stele, iarbă, copaci şi pergolă. Nu suntem romantici, doar obosiţi. Am uitat ce am vorbit. Dar ce importanţă are? Când ne-am întors, nu ne venea să credem: curtea era plină de oameni. Scările spre cinematograf erau de fapt o coadă groasă, o îmbulzeală, o turmă de derutaţi: unii cu bilet, unii cu invitaţie şi mulţi cu dorinţa de a lua bilet. Zic: nu mai sunt bilete. Răspund trei odată: de unde ştiţi? Am citit pe buzele unei persoane din faţă. Nu mă cred. Încep să se agite şi mai tare şi să întrebe: mai sunt bilete? Nu răspunde nimeni. Noi ne împingem spre intrare. Ne facem loc cu îndrazneala şi siguranţa celor care au cu ce. Le salut pe fetele de la intrare ca să mă laud că le cunosc, ba nu, mă salută ele primele şi mă simt de-a casei. Multe rânduri rezervate. Ne aşezăm cu tupeu pe locuri rezervate apoi privim spectacolul celor simţiţi, pentru care a avea bilet nu e acelaşi lucru cu a sta pe locuri pe care scrie înfricoşătorul REZERVAT aşa că rămân în picioare, toate celelalte scaune fiind ocupate. Abia când se stinge lumina se prind şi ei cum stă treaba sau capătă îndrăzneală şi se aşază timid, întrebând politicos: e ocupat? Noi ne distrăm, îl comentăm pe omul zilei, îl arăt cu degetul pe Caramfil tătal, facem pronostic la cât va începe, pentru că se întârzie şi apăsarea creşte, iar aerul devine de nerespirat. Şi începe după un sfert de oră. Vorbeşte directorul, vorbeşte regizorul, lângă mine o grasă mă striveşte cu braţul său masiv, de cronicar de revistă culturală. Nu vă voi povesti filmul. Voi spune doar că am râs cu poftă la unele scene, că toate personajele erau puse la patru ace şi păreau ieşite din albumul de fotografii de epocă gen şcoala Gusti sau Foto Lux (despre care am vorbit mai demult), că Bucureştiul era un Mic Paris idilic şi curat, iar Parisul era un desen animat, că la final am plâns pentru că nu ştiu de ce am înţeles eu că nu pelicula te face nemuritor, ci prietenia şi iubirea. Nu am mai stat la discuţiile de după, care se anunţau interesante, am plecat repede-repede pentru a prinde ultimul autobuz - era deja 11 noaptea. După vraja marelui ecran, am privit oraşul real, cu dârele lui de excremente, cu gropile săpate peste tot, cu case părăginite şi mai pune şi tu ce te nemulţumeşte. Am comentat tot drumul. Ne-a plăcut. Asta să fie concluzia. De la Eroilor am rămas singură. Nu eram prea mulţi în 168. Doi bărbaţi, o femeie şi un bebeluş. Îi vedem prin geam. Vorbeau tare. I-am ascultat. Unul povestea despre cineva care avea colecţie de haine vechi, de dinainte de război. Zicea că între '40 şi '45, femeile purtau mult negru şi că acei ani sunt consideraţi ani de doliu. În America se purta maro şi cărămiziu, deci tot culori închise. Mai spunea şi despre lucruri bântuite - faptul că în fiecare dimineaţă găsea apă în pantofii bunicii. Sau spunea povestea unei rochii pe care bunica a purtat-o în ziua în care l-a întâlnit pe bunicu. Şi de atunci o îmbrăca în fiecare an, la aniversarea lor. Apoi au coborât şi ei. Şi deodată am realizat că e aproape miezul nopţii, că sunt singură şi că mai am o staţie şi voi coborî şi eu. Încă un pas în realitate, care după film şi după poveştile din autobuz, mi se pare mai suportabilă. Îmi amintesc o replică a personajului principal (cred că parafrazez): ca să fii artist, trebui să ai curul tare... şi zâmbesc. Doar nu te aşteptai să închei citând din film, care citează din Hamlet ştii tu ce.

trandafirul

nu m-a aştepat nimeni niciodată cu un trandafir roşu. până azi. că a fost 8 martie, că am mers la teatru şi coincidenţă, la o piesă care se numeşte Privigheoarea şi trandafirul. am luat bilete la nimereală şi cu o uşoară disperare, cam ridicolă la urma urmei luând în considerare faptul că am trecut peste rândul fluvial de la casă fără să-mi dau seama şi fără să aud protestele celor care înjurau marinăreşte din spate. după ce am achitat două bilete neştiind pe moment cine va sta lângă mine pe scaunul 7 rândul 4, am realizat că pe mine mă înjurau de fapt. mi-am cerut scuze şi am plecat ruşinată şi mirată. abia ieri l-am invitat pe tipul (numit în continuare C) cu care săptămâna trecută am fost la Juno în mol şi a plătit cât pentru 5 filme la Studio. îmi propusesem să merg cu altcineva, dar nu e pentru cine se pregăteşte... în definitiv mă simţeam datoare. nu-mi place să mi se plătească ieşirile în oraş sau întâlnirile amoroase. oare pentru că nu vreau să le consider ca atare? şi nici să primesc flori de 8 martie pe motiv că e ziua femeii. dar a venit cu un trandafir, şi nu de orice culoare, ci roşu. iar piesa de teatru a început aşa: mi-a zis că va dansa cu mine, dacă-i aduc un trandafir roşu. şi s-a învârtit în jurul acestui trandafir pâna la final. eu aveam în poală un trandafir roşu, Marius Manole recita în crescendo versurile şi plângeam ca proasta în întuneric fără şerveţel. am plâns la Privigheoarea şi trandafirul ca la Puiul când ni l-a citit tovarăşa la grădiniţă. bineînţeles că nu s-a prins nimeni, mai ales C care privea concentrat, fără să mişte, de credeam că a adormit. mi-a plăcut piesa, dar mai ales mi-a plăcut coincidenţa cu trandafirul: el nici nu ştia la ce teatru mergem şi dintre toate florile din lume (iar acum primăvara chiar că se găsesc toate florile din lume) mi-a adus un trandafir roşu. mai erau doamne cu flori la piesa asta: orhidee, zambile... eu eram doamna cu trandafirul. şi simţeam că nu merit. era prea frumos, prea nepotrivit pentru mine, prea neaşteptat şi poate că şi prea târziu. prietenele mele au trecut de mult peste faza asta a curtării adolescentine. s-au căsătorit, unele au copii, altele aşteaptă copii, altele nu mai aşteaptă nimic şi se gândesc să divorţeze. eu îmi trăiesc adolescenţa pe care nu am avut-o sau pe care mi-am petrecut-o printre cărţi şi cu povestirile prietenelor mele. acum că am ajuns să fac parte din poveste mi se pare cam ciudat şi îmi e teamă să mă bucur. de ce nimicuri i-e dat fericirii să atârne, se miră îndrăgostitul din piesă. şi niciodată nu am simţit mai intens acest adevăr ca azi, în întunericul greoi al sălii de teatru, strângând între degete un ghimpe.

cărţi de salon

Miercuri s-a deschis Salonul de carte şi presă de la Muzeul de Istorie. Pentru mine, cuvântul salon cuprinde un întreg imaginar. La ţară, casa bunicilor avea camerele fiecare cu denumirea sa: bucătărie (camera cu sobă şi plită unde se şi mânca, se şi dormea, se primeau şi oaspeţii ocazionali şi unde bunicul cosea pantaloni, deci servea şi de atelier de croitorie. Era camera cea mai locuită.), cămară (locul unde se gătea, se spăla vasele), camera aia (dormitorul), salonul (camera bună, în care nu stătea nimeni) şi atelierul (o cameră la stradă care pe vremuri servea de atelier de croitorie pentru maistru şi ucenicii lui). Pentru un copil extrem de curios ca mine, salonul, răcoros, mirosind a sulfină şi purtând o denumire fascinantă, era un loc plin de surprize. Acolo totul era deosebit: mobila de oraş, masivă, burgheză, soba cu cahle frumoase, de culoare deschisă şi pictate, obiectele din dulapul prin care scotoceam ori de câte ori nu era atentă bunica şi voiam să fac ceva deosebit când mă plictiseam în dimineţile senine de iulie, când copiii cu care mă zbenguiam toată ziua, nu ieşiseră încă pe stradă, la joacă. Acest cuvânt mă stârneşte de fiecare dată: curiozitatea o ia razna, îmi miroase a curat şi a lumină blândă de dimineaţă de vară, simt emoţia încălcării unui spaţiu interzis. Am aflat întâmplător de evenimentul de la muzeu şi ieri, fiind mai liberă, m-am dus. Nu i s-a făcut cine ştie ce reclamă şi nici expozanţii nu sunt cine ştie ce. Lipsesc marile edituri : Polirom, Rao... Humanitas-ul se zgârceşte la reduceri. Standurile sunt mediocre, fără stil, plictisite aşa încât şi cărţile par a nu avea ce spune - ţi-e teamă ca deschizând una să nu-i găseşti paginile albe, ca ale unui caiet cu foaie velină. Mă enervează când lucrurile nu merg până la capăt, când treaba este făcută pe jumătate, doar pentru a mai bifa o acţiune. Mi-au plăcut însă câţiva librari care încercau să-şi vândă mişto cărţile, intrând în vorbă cu cumpărătorii, luând un ton de familiaritate şi bună dispoziţie care te face să te simţi puţin jenat că pleci fără să iei nimic. Nu am cumpărat deci mai nimic. Am dat o fugă pe strada Doamnei unde s-a redeschis anticariatul studenţiei mele cu cărţi interesante, cu miros greu de salon neaerisit, cu librari flegmatici cărora puţin le pasă dacă iei sau nu ceva de la ei aşa că te lasă în pace să scotoceşti pe unde vrei, fără a încerca să-ţi bage pe gât ultima traducere din cine ştie ce laureat al premiului Nobel. Mi-am luat o carte de Agopian şi Celebrul animal, cu reducere de la Polirom. Am stat ceva pe acolo tot adulmecând titluri dar şi pe un tip care mi-a atras atenţia instantaneu. Ceva între David al lui Donatello şi Mefisto. Foarte înalt, foarte blond, foarte creţ, îmbrăcat tot în negru ca un călugăr, având degetul mic de argint, răspândind în jur miros de smirnă şi de pădure de conifere. Mi-am găsit un personaj. Îşi căuta cartea. Închei uşor patetic o istorisire nostalgico-ironică, scrisă în grabă, în diminaţa aceasta care anunţă o babă senină, baba mea.

mărţişoare pentru domnişoare

Nu am abandonat, nu am luat drumul exilului, nu am tras nici mâţa de codă şi nici nu am înfruntat vreo depresie. O săptmână întreagă m-am distrat din zi până în noapte, nu am avut timp de scris, nici acum nu am, dar mi-e teamă că voi pierde şi bruma de cititori care mai intră pe aici.
Nu aş vrea să enumăr pe unde am colindat atâta amar de timp. Nici nu mai ştiu.
Totuşi iată câteva chestii mişto care mi s-au întâmplat în ultimele zile:

• mi-am clătit ochii prin târg şi am cumpărat mărţişoare foarte frumoase pentru colege,
• am primit flori şi mărţişoare de la cine nu mă aşteptam, plus invitaţie în oraş şi la film, (am văzut în mol Juno la un preţ sumo),
  
• m-am întâlnit cu prieteni pe care nu-i mai văzusem de mult şi a fost prilej de bucurie,
• am vorbit la un pahar de vişinată cu o colegă de serviciu (dar nu chiar în timpul serviciului) despre o problemă pe care o declar prohodită,
• de fapt, săptămâna trecută a fost foarte logoreică, dar şi una a revelării unor adevăruri care m-au făcut să scap de depresie şi să cad în extrema cealaltă care nu ştiu cât este de sănătoasă nici ea.

Mai multe despre subiect voi încerca să scriu cât de curând.