sâmbătă, 23 august 2008

sâmbătă, 16 august 2008

melancolie de vară (baladă)

a scrie e ca şi cum ai şterge praful, ca şi cum ai spăla, ca şi cum ţi-ai face baie şi apoi te-ai vopsi, ca şi cum ai merge la târg, ca cum ai scutura rufele, ca şi cum ai ţese, ca şi cum ţi-ai face manichiura, ca şi cum te-ai coafa, ca şi cum ţi-ai scurta o rochie, ca şi cum ai cârpi un ciorap, ca şi cum ai pregăti o pomană sau o nuntă, ca şi cum ai tămâia, ca şi cum ai da grăunţe la găini, ca şi cum ai râni la porci sau la vaci, ca şi cum ai găti, ca şi cum ai alege orez, ca şi cum ai bate fasolea, ca şi cum ai pune de mămăligă, ca şi cum ai lega via, ca şi cum ai tunde copacii din livadă, ca şi cum ai zdrobi strugurii în septembrie, ca şi cum ai împuşca păsări pe luncă sau ai pescui, ca şi cum ai scoate apa din fântână şi ai turna-o în jgheab pentru animale, ca şi cum ai aşeza la marginea drumului lădiţele cu roşii şi ceapă şi ai vinde, ca şi cum ai cosi, ca şi cum ai bate gardul în cuie şi ai repara poarta, ca şi cum ai arunca puii de mâţă abia fătaţi, ca şi cum ai culege caisele căzute pe jos şi le-ai curăţa pentru ţuică, ca şi cum ai face chirpici pentru casă, ca şi cum ţi-ai face casă, ca şi cum ai plivi iarba, ca şi cum ai săpa în grădină, ca şi cum ai tăia o găină pentru supă, ca şi cum ai duce scorafa la vier, ca şi cum ai sta de vorbă cu vecinii seara la poartă, ca şi cum ai încerca să prinzi fluturi într-un ciorap vechi al bunicii, ca şi cum ai salva de la moarte puii de mâţă lepădaţi, ca şi cum ai înmormânta albinele înecate în jgheab, ca şi cum ai privi ore întregi cum cresc puii de rândunică, ca şi cum ai juca omul negru a sosit, ca şi cum ai merge la gârlă prin praf târându-ţi sandalele decupate şi făcute papuci, ca şi cum ai scotoci o zi întreagă în pod, ca şi cum ai linge gemul de caise uscat pe cratiţă, ca şi cum ai sparge ceva din neatenţie, ca şi cum te-ai da în leagăn privind cerul la apus, ca şi cum te-ai speria de păianjenul cu cruce meditând în plasa lui din salcâm, ca şi cum ai asculta greierii vara şi ploaia toamna, ca şi cum te-ai da cu săniuţa pe deal, ca şi cum ai mânca bătaie cu nuiaua de alun, ca şi cum ai desena cu creioane tocite, ca şi cum ai învăţa să spui poftim în loc de ce şi nu ai reuşi.

marți, 12 august 2008

moda străzii




Mai găseşti în unele reviste glossy sau de lifestyle sau de fashion o rubrică denumită chiar aşa, moda străzii, şi în care sunt arătate gagici pozând timid, fără figuri de manechine (adică fără privire-pierdută-buze-întredeschise-braţe-ridicate), cu o atitudine voit neprofesionistă care nu poate masca însă snobismul uneia care se crede importantă doar că şi-a expus în Elle bluza înflorată cumpărată de la vreun magazin cu reduceri din mall.

Cosmina, 21 de ani, se îmbracă după cum simte.
Viviana, 26 de ani, îşi confecţionează singură accesoriile.
Clementina, 19 de ani, adoră sandalele fără toc şi hainele lejere... să zicem.

Genul ăsta de păpuşele de abia scoase din cutie, cu lucruri asortate, stilate şi colorate nu prea vezi pe stradă sau ca să nu extind prea mult, nu întâlneşti în 41.
Dimineaţa, în tramvai vezi tot felul de femei care poartă fie haine modeste luate de la tarabă, fie haine „de firmă” (observ că stilul Zara este în top), fie o combinaţie între astea două. Dar la majoritatea e ceva care distonează: pantofii sau geanta sau accesoriile sau punga de plastic cu Billa ori altă firmă, chiar şi punguţa de carton, pentru cadou, considerată mai nou foarte chic cu flori de tot felul şi/sau cu înscrisuri gen for you, la mulţi ani. De exemplu, am văzut zilele trecute o fată cu o rochie elegantă, lungă până în pământ, plimbându-se agale pe Magheru ca o nimfă şi mâncănd sărăţele dintr-o pungă de Fornetti.
Artificialitatea arătată de revistele de modă este sfâşiată îmediat ce îţi ridici privirea dintre foile cerate şi priveşti puţin în jur. Doamnele care citesc astfel de reviste se entuziasmează şi spun ce mişto e fusta asta, ce simpatică e bluza, ce dulcică tunsoarea are, dar nu se vor înghesui să imite. Nu va putea nimeni să arate ca în revistă chit că acolo e prezentată chiar moda străzii. Ne îmbrăcăm fiecare, aşa cum zicea şi Cosmina, după cum simţim, după cum ne place, după ce haine găsim, după cum sunt preţurile, după cum ne stă bine, după cum ne impune locul de muncă, după cum se poartă (adică după cum se îmbracă şi alţii ca noi). Uneori ne asortăm ţinuta business cu sacoşa de piaţă pentru că venind de la serviciu ne gândim că nu mai e nici pâine, nici roşii şi ce ar fi dacă în seara asta am prăji nişte cârnaţi. Dar nici eleganţa mâncând sărăţele, nici deux pièces-ul cărând un pepene, nu sunt de prost gust sau cel puţin nu le consider eu aşa.
Iată un fel de listă a ceea ce nu-mi place mie la moda străzii: pantalonii trei sferturi, papucii, aurul, metanierul, roşcată sau blondă, telefonul cu breloc, Puma sau Nike. Oi mai fi uitat ceva. Am să încerc să le dezvolt pe fiecare în parte. Mâine cred că voi vorbi despre aur.

sâmbătă, 9 august 2008

Din bg. čudat „minunat“

Ieri m-am tuns. Mă plictiseam în tramvai şi curentul îmi dădea părul în ochi şi devenise un tic să-mi tot aranjez ciuful după urechi aşa că am coborât la piaţă şi am luat-o spre Favorit unde am spus doar „un tuns !” şi coafeza a început să taie placid din vârfuri. „Mai scurt vă rog !” Şi atunci s-a enervat şi a zis „nu e bine aşa?”. „Ba da, dar mai scurt dacă se poate”. Şi a început să mă ciopârţească de nu a mai rămas nimic din buclele mele. Acum arăt ca o femeie căreia i-ar veni bine un tricou cu imprimeul „cea mai bună mămică” pe piept şi cu siglele sponsorilor pe spate.

Azi m-am trezit cu noaptea în cap şi am plecat în oraş. Închis peste tot. Nimeni pe stradă. La bibliotecă am văzut uşa dată de perete şi am intrat. Am stat vreo oră în faţa rafturilor cu literatură română şi am căutat ceva interesant. O doamnă povestea despre o familie de evrei (bineînţeles că evrei, ce alt popor poate fi vorbit într-o bibliotecă), a plecat doamna, a venit un băiat care mi-a cerut timid scara pe care mă tot urcam şi coboram, a împrumutat Asimov şi a dispărut şi el fără să-mi dau seama, apoi bibliotecara mi-a adus scara pe care iar am început să urc şi să cobor. Am citit multe cotoare de carte, începuturi, sfârşituri sau bucăţi de frază în tot acest timp. A ieşit şi bibliotecara, apoi s-a întors. A mai venit una şi a adus nişte cărţi. M-a întrebat ca la mall „căutaţi ceva anume?” şi eu i-am răspuns cu expeditivul „nu, mă uitam doar...” Am ezitat între Luca Piţu şi Mihai Ursachi. M-am hotărât pentru ultimul şi am plecat gândindu-mă că chiar că aş putea fi luată drept ciudată aşa ciuntită la păr cum sunt, cu fusta mea din petice şi cu răbdarea maniacală a căutării unei cărţi din sutele de volume vechi sau noi, româneşti sau străine.

Ciudată. Am auzit-o de patru ori în două zile. O dată din răzbunare, o dată în glumă, o dată urlând, o dată dintr-un exces de sinceritate. Şi câţi or fi gândit-o iară ?

A venit o vecină de prin Franţa unde stă la fică-sa, se pare, ca să aibă grijă de nepot. Eram în bucătărie şi mâncam cu mâna nişte cartofi prajiţi şi un castravete tăiat în patru felii şi frecat cu sare. A intrat şi ea, nu m-a lăsat să mă ridic. Am ezitat câteva secunde: voiam să mă duc s-o pup aşa cum se face, dar eram plină de ulei şi a-ţi unge aproapele pe obraji nu se face. Ne-a adus cafea şi ciocolată. Mama a poftit-o să se aşeze. A început să povestească. Eu am terminat de mâncat, am răsturnat într-o farfurie o altă porţie de cartofi proaspăt făcuţi şi am pus alţii la prăjit, mama s-a oferit să-i dea şi ei, ea a refuzat continuând să povestească despre fata ei, despre copil, despre o mănăstire unde se fac minuni, m-a poftit să mă duc şi eu în vizită pe la ei că o să mă plimbe şi pe la Louvre şi pe la Lourde. Tăceam. Până la urmă a vrut să mănânce şi ea „vreo doi cartofi” că a poftit şi i-a mâncat la fel ca mine, cu mâna, fără furculiţă, şi a mai povestit şi despre ceangăi şi despre fostul ei bărbat, acum director al unui institut - „O să vorbim să-ţi pună şi ţie o pilă”, spuse mama un pic mai târziu, după ce a plecat - , şi despre mâncarea din Franţa... Eu continuam să tac, să învârt cartofii pe foc din când în când, să aduc un serveţel pentru că şi mâinile ei deveniseră unsuroase, să-i pun un pahar cu apă rece. S-a dus şi s-a spălat, a băut apa, m-a mai invitat o dată s-o vizitez la Paris, prin octombrie, şi a plecat să se culce că era foarte obosită după drum. „Vă adusesem şi o sticlă cu whisky, dar s-a spart în geamantan”, au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit când era la uşă.

Bucureştiul e pustiu. Filmele sunt proaste. Din loc în loc pâlcuri de turişti spanioli. Unii fotografiind Ateneul, alţii chipurile sfinţilor şterse din zugrăveala bisericilor. Un cuvânt se rostogoleşte din mulţime fără să spună nimănui nimic: „constantinbrâncoveanu”.

sâmbătă, 2 august 2008

Unde suntem noi aici?

Dimineaţa mă trezesc murdară ca şi cum toată noaptea aş fi umblat prin mâzgă şi neputinţă. Multă apă rece trebuie să cureţe greaţa şi duhorile. Un săpun cu miros ieftin de trandafiri este misticul concret care persistă pe piele ceva timp. Hainele netezite iau forma trupului. Încep uşile să se deschidă şi să se închidă, oamenii să treacă pe lângă mine, cadre cinematografice să se restrângă pe retină şi să dispară.

bucura-te pur si simplu de viata
e frumoasa
si toate au un rost
În fiecare zi cineva îmi aminteşte asta: pe mail-uri, de fiecare dată trimise de altcineva, în cărţi, peste tot. Până şi Cioran mărturisindu-i lui Noica „mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa”.

Din când în când mă întreabă dacă a plecat femeia aia şi când se mai întoarce. Care femeie ? Femeia care a spălat vasele adineauri. Nu a fost nicio femeie. A plecat, a spus.

Desenam floricele pe un post-it în timp ce el îmi explica entuziast ce citise din Goleman până la capitolul 12. După câteva ore, foaia gălbuie cu petale albastre de pe birou era singura amintire din discursul său. Pe seară ne-am întâlnit din nou toţi trei. Pe Goleman nu l-am prea luat în seamă. Iar el încerca să mă convingă că nu se poate să faci înconjurul lumii pe jos. Am mai spus ceva şi despre gândirea pozitivă şi despre partea plină a paharului. Eu priveam un pahar în care plinul zace pe fund, băltind şi limpezindu-se, iar golul, încecând să evadeze dintre pereţii cilindrici, se îneacă în plin.

Când m-am întors am găsit-o întinsă pe jos. Căzuse. Voia să închidă uşa de la balcon. Capotul uşor ridicat, ciorapii trecând de genunchi, prinşi cu elastic căruia îi spune jartele. Încercasem s-o urnesc într-un fel. Du-te şi caută-o pe femeia aia, nu poţi să mă ridici singură ! Ce femeie ? Mă duc la Cristi, îi zic. E departe ? Să încui uşa, auzi !

Cineva mă ajută să mă ridic de jos. Mă simt ridicolă, neputincioasă, obosită, grea. Mă aşază pe pat. Îmi spune ceva. Nu aud. Mâna dreaptă mă doare rău. Am avut-o ruptă mai demult. Tot o căzătură. Lucram la casă. Vopsisem veranda şi mai era de dat cu pensula pe la colţuri, pe la cercevele. M-am dezechilibrat şi am căzut de pe scaun. Durerea mi-a amintit durerea. O fată se uită la mine. Rochia albastră, lungă până la glezne şi ochii mici, speriaţi. Devine ceaţă.