Dulceaţa de portocale

Acum că am pus dulceaţa la foc şi o las să-şi vadă de treaba ei vreo oră, poate mai mult, avem şi noi timp să povestim. Îţi spuneam zilele trecute de prietena mea, Gina, care locuieşte singură de câţiva ani într-un apartament cu două camere din Militari. De la ea am reţeta. Ne-am întâlnit în Billa înainte de Anul Nou când tocmai îşi cumpărase o plasă de portocale, zahăr şi lămâi ca să facă dulceaţă. Mi-a zis că acum sunt ieftine portocalele şi că ei îi place foarte mult dulceaţa şi îi aminteşte de mătuşa care a crescut-o, dar nu mai ştiu cum o cheamă, mi-a zis ea, dar am uitat şi oricum nu contează. Se bucura că mă vede şi m-a întrebat dacă nu vreau cumva să stăm la un ceai la Mc-ul de vizavi. Am acceptat. Ne-am târât fiecare până acolo plasele cu ce-am cumpărat şi ne-am aşezat la o masă. S-a oferit să se ducă ea să ia ceaiul. A venit ţinând tava aceea de plastic pe care erau două pahare de carton, două pliculeţe de Lipton şi zahăr. Trebuie să ştii că mie nu-mi prea place ceaiul şi nici obiceiul ăsta de a ţi-l prepara singur, dar la Mc asta-i şi ideea: trebuie să faci totul singur. Dar nu am putut să spun nu pentru că nici de cafea nu aveam chef la ora aia şi altceva cald nu ştiu ce aş fi putut lua, plus că Mc-ul este singurul local din zonă. Ne-am scufundat pliculeţele în paharele cu apă caldă şi am tăcut. Uneori simt că nu am subiecte de conversaţie cu fata asta. Ea era stânjenită, poate că se aştepta să încep eu să vorbesc aşa că m-am gândit că aş putea afla reţeta de la ea. I-am spus că nu am mai făcut niciodată dulceaţă de portocale şi, din câte îmi amintesc, nici nu am mâncat vreodată şi tare aş dori să învăţ, dacă nu e greu. Şi Gina s-a bucurat că mă interesează şi a început să-mi dicteze. Am notat-o în telefonul mobil. Vrei să ţi-o dau şi ţie? Până îţi cauţi ceva de scris, eu mă duc să mai amestec în cratiţă.

Bun!... Se ia un kil de portocale mari. Se decojesc şi se taie cubuleţe. Se pune un kil de zahăr pe foc să se lichefieze într-un vas cu fundul gros după ce ai adăugat şi zeama de la o portocală şi o ceaşcă cu apă. Amesteci bine până obţii un sirop în care adaugi portocalele şi apoi aştepţi să se fiarbă la foc mic. Hai cu mine la bucătărie să vezi cum s-a făcut de când vorbim noi!

Gina zicea că trebuie să le mai amestec din când în când şi după ce compoziţia asta devine arămie să adaug şi zeama de la o lămâie. Cred că acum ar cam fi momentul, nu?

După ce mi-a dictat reţeta m-a întrebat dacă am planuri de Revelion. I-am spus că mă duc la nişte prieteni, că noi îl petrecem împreună de câţiva ani încoace. Cred că se aştepta să-i întorc întrebarea aşa că am întrebat-o la rândul meu. Mi-a zis că ea nu pleacă nicăieri pentru că nu-i plac Revelioanele, ci stă acasă, se uită la filme până oboseşte şi se culcă mai devreme sau mai târziu, când i se face somn. Când încep artificiile se duce să se uite pe geam. Oricum e prea gălăgie ca să mai înţeleagă ceva din film. Iar artificiile sunt frumoase şi o bucură. Apoi mi-a spus că pe ea nu o sună nimeni dacă nu sună ea. Anul trecut chiar nu a mai dat niciun mesaj şi nu a sunat pe nimeni şi a constatat că singurul mesaj pe care l-a primit a fost de la Vodafone. Îmi părea rău că nici eu nu îi scrisesem, dar de obicei nu trimit sms-uri de Anul Nou, dar cel puţin mai primesc urări de bine din acelea care se trimit la vraf. Şi oricum nu le dau o aşa de mare importanţă pentru că fac parte din arsenalul Anului Nou. Pentru oamenii singuri se pare că asta contează mai mult. Şi sărbătorile astea care se petrec pe principiul „la un semn toţi odată bateţi din palme, strigaţi hoho-haha, săriţi într-un picior şi acasă cu voi că mâine începeţi serviciul”! Poate că le pare rău că nu pot striga şi sări alături de cei mulţi.

Cred că s-a făcut. Îi opresc focul şi o las puţin să se răcească.

Aş fi vrut să o invit să petreacă Revelionul cu noi, dar nu am făcut-o. Nu ştiu de ce. Poate că îmi imaginam că nu-i va fi bine printre oameni care se cunosc de mult timp şi care-şi povestesc chestii pe care nu le înţelege şi se va simţi şi mai prost decât dacă ar fi stat la filme la ea acasă. Nu ştiu. Poate că am fost eu rea. Mai fac din astea. Uite, de exemplu, ieri în tramvai, o fată tot trăgea de breteaua de la geantă care i se înfăşurase în glugă şi nu mai putea să o desfacă şi m-am tot uitat la ea cum se chinuie şi nu am schiţat niciun gest cu toate că o puteam ajuta. Până la urmă s-a descurcat singură.

Şi Gina e atât de singură, iar de sărbători oamenii singuri par şi mai singuri. Ea cumpără compulsiv şi intră în vorbă cu vânzătoarele, le pune tot felul de întrebări complicate la care probabil că ele nici nu s-au gândit vreodată. Uneori nu primeşte niciun răspuns şi crede că e din vina ei, că nu se poate integra, că e nesuferită sau mai ştiu eu ce. Maia, vară-mea care e farmacistă, mi-a spus odată că e foarte greu să lucrezi cu publicul sau cu clienţii. Ei vin nemulţumiţi. Asta e felul lor de a fi când apasă pe clanţă. E greu să-i mulţumeşti pe toţi. Unii vin nervoşi şi pleacă şi mai nervoşi. Frustrările lor se transmit şi dincolo de tejghea. Nu ai observat că vânzătoarele în vârstă sunt mai apatice şi monosilabice, că au aceeaşi faţă şi dacă le zâmbeşti, şi dacă urli la ele (bine, nu e cazul meu)?

Cred că e timpul să pun dulceaţa în borcane. Trebuie să caut un polonic.

După aceea mi-a spus că nu are cu cine schimba o vorbă toată ziua şi că în mintea ei caută tot felul de lipsuri pentru a avea un pretext ca să iasă din casă şi să se ducă la un magazin, eventual mai îndepărtat şi la care nu a mai fost şi apoi să înceapă să o întrebe pe vânzătoare dacă are cremă de faţă cu gălbenele, iar ea să zică „de care doriţi, de zi sau de noapte?”, iar Gina să întrebe care este diferenţa, iar vânzătoare să spună „crema de zi este pentru zi, iar crema de noapte este pentru noapte”, iar Gina să zâmbească, iar vânzătoarea să nu zâmbească, dar să întrebe din nou de care cremă să-i dea, iar pentru un om singur dilema de zi sau de noapte este chiar ceva din care simte că nu mai poate scăpa, dar vânzătoarea nu are chef de încă un client în magazin care să stea ca un popândău, mai ales dacă ea tocmai şi-a făcut o cafea pe care vrea să o bea în linişte, şi îi zice „mai bine luaţi de zi, că ziua e mai lungă decât noaptea” şi Gina se gândeşte că da, are dreptate, până şi iarna ziua e mai lungă decât noaptea, iar de Revelion e cea mai lungă zi din an, deci o să ia o cremă de gălbenele pentru zi şi o să se dea şi noaptea cu ea.

Mă uitam la ceasul de pe ecranul mobilului. Vorbisem deja de o oră şi mă cam grăbeam. Aveam de făcut blatul pentru tort şi nu mai ştiu acum ce, îmi terminasem şi ceaiul. Ea mai avea puţin. Băuse mai încet ca să stăm mai mult sau poate că nici ea nu se dădea în vânt după ceai. I-am spus „mergem?” şi a zis „da” şi a mai luat o gură din lichidul acela oribil, apoi a aruncat totul la pubelă. Mi s-a părut că  ăsta era un fel de a-i da singurătăţii cu tava în cap. Sau aşa aş fi vrut eu să pară. 

Hai să-ţi pun nişte dulceaţă pe o farfurioară şi să-mi spui dacă ţi-a plăcut. Pentru mine este prima dată când mănânc dulceaţă de portocale, dar cred că ţi-am mai zis deja asta. Când eram copil, bunica îşi servea cu dulceaţă musafirii care veneau după-amiaza la ea ca să o vadă. Cred că e un gest care s-a pierdut. De dragul ei, am să fac şi eu la fel. Pe cine o mai veni pe la mine, am să-l tratez cu dulceaţă de portocale. Are în ea, pe lângă ingredientele pe care ţi le-am dictat, şi puţin din singurătatea Ginei, şi puţin din melancolia mea.

Imaginea e de pe www.colnicuisine.fr

capătul meu de pat

De mult nu mai câştig ceva. Stau aici, la capătul meu de pat şi aspir praful din ce în ce mai gros al cărţilor, din ce în ce mai străine şi de neînţeles. Dincolo se aud paşi, dar nu mă interesează cine e şi încotro se duce. Drumurile stau acum închise în atlase, în hărţi rutiere şi în aplicaţii GPS pentru tablete. Mă mir că nici tristeţea nu prea mai încape pe aici. Pe cuvertura mea albă îmi trasez propriile lumi, propriile zâmbete. Nu am nevoie de nimic. Deşi mai am o lustră, şi un covoraş, şi o ghindă, şi o poză cu noi doi, şi un calendar de anul trecut, şi caietul ăsta în care scriu. Poate că am trecut deja în anul 1895 sau 1920 sau 1981... Nu vreau să mut nimic de la locul lui. 

Şşşşşş! Sâmburele din ghindă a început să-ncolţească. În curând, în jurul meu va creşte o pădure.

urechi de iepuraş

Ştii, mie nu-mi plac poeziile. De ziua mea, în loc de versurile alea ruginite puteai să-mi aduci o husă cu urechi de iepuraş pentru telefon, nişte căşti noi sau orice jucărică din asta. Şi mai rău decât o poezie este o poetesă trecută alintându-se ca o fecioară şi mâţâindu-se pe lângă tine. Iar tu să nu ştii cum să scapi de ea şi de cuvintele ei chioare.

Hai la o bere! De fapt nu am chef de bere, nu am chef de tine.

Aştept pe cineva care-mi va oferi urechi de plastic şi cu care vom schimba împreună mai multe baloane colorate şi poate chiar mai multe vieţi şi care-ţi va semăna puţin, numai că e opţiunea fără poezie.

La început prietenii vă vor confunda, dar se vor obişnui până ce tu şi aburelile alea nici nu veţi mai fi. 

Aşa...

Aşa, cum altfel aş putea începe simpatica mea istorisire despre doamna Clopoţel, dacă-ar fi să o numesc după porecla pe care o are la noi în bloc sau despre Alice Pepina, dacă am apela-o după adevăratul său nume, ori vecina, cum îşi spune după ce apasă de două ori pe butonul soneriei vreunui apartament şi cineva de după uşă strigă cine e? Şi sună ba să întrebe de ce nu e căldură, de ce nu merge lifltul, dacă puteţi să-mi recomandaţi un instalator... Nu e nevoie să mă întind prea mult, ştim cu toţii cam ce chestionar ne permitem cu vecinii. Aşa... După ce şterge praful. După ce duce gunoiul. După ce stinge aragazul, adică după ce am oprit focul la mâncare. După ce întinde rufele. După ce face patul. În fine, după toate trebuirile pe care le termină zice aşa. Pronunţat cu ultimul a mai lung, lăsat puţin să mai plutească în apartamentul destul de încăpător pentru o femeie trecută de şaizeci de ani şi un teckel de treişpe. Clopoţel se uită puţin mirat cum a-ul coboară greu pe parchet şi se sparge într-un ţ ca un balon de săpun. Atunci ştie: ieşim în parc. Dacă e iarnă nu mai rămâne decât să îmbrăcăm ilicul. Dacă e vară e suficient clopoţelul de la gât. De unde şi numele căţelului, de unde şi porecla stăpânei. Dimineaţa pe la 7: Clopoţel! După-amiaza: Clopoţel! Da, şi seara, şi în week-end tot timpul. De 13 ani, Clopoţel! A devenit un strigăt liniştitor de acasă, un sunet atât de familiar încât în momentul în care într-o seară zăpuşitoare de iulie nu l-am mai auzit, am început să ne facem griji. Ce-o fi cu Clopoţel? Şi soneria a sunat şi cine e? Şi... Vecina! Şi întrebarea dacă avem o lopată, iar povestea pe scurt a fost asta: L-am scos în parc azi dimineaţă şi până să ajungem, traversasem totuşi, s-a oprit, s-a lăsat pe o parte, s-a uitat puţin la mine şi a murit. Acum mă duc să-l îngrop în grădiniţă. Aveţi o lopată? Vecinii vin la sigur să împrumute lopata de la noi. Mai ales iarna ca să dezăpezească. Vara mai niciodată. Şi nici primăvara pentru că nimeni nu pune flori sau nu sădeşte copaci, iar „grădiniţa” e un răzor plin cu bălării şi lăstari din care se înalţă un corcoduş ciufulit. Sub corcoduş a fost îngropat Clopoţel după ce nea Tiţu şi domn doctor au ajutat la săpat groapa, noaptea când e mai puţină lume pe stradă. În grădină, sub corcoduş, a rămas o vreme o brazdă cheală ca o cicatrice lăsată de o lobotomie.

Aşa... făcu din nou vecina. Nu plânse. Mulţumi de ajutor, ne aduse lopata şi plecă la ale ei.

Era pentru prima dată, după 13 ani când dormea singură, când nu trebuia să se trezească devreme, dar şi când nu mai auzea clopoţelul acela care pentru ea era ca respiraţia, ca amintirea clincănitoare a vieţii.

O vedeam ieşind la fel de des. Se plimba prin parc. De întorcea de la piaţă. Stătea de vorbă cu vreo vecină în faţa blocului.

M-am gândit la Alice Pepina ca la femeia ce voi fi, plimbându-mi singurătatea în fiecare zi, la ore exacte, prin parc. Am început deja să fac asta, deşi am mai puţin de jumătate din vârsta ei şi lângă mine ţopăie un câine cu clopoţel pe care îl consider nu prietenul meu cel mai bun, ci destinul meu zornăitor. Ştiu că tinereţea promite foarte mult, că e ca un cort de campanie electorală de unde te poţi informa că dacă o votezi, totul îţi va fi asigurat pe parcursul mandatului ei. Trebuie doar să-i dai încrederea ta.

Şi de aici urmează toată literatura aceea de self-esteem.

Molia

Noi ne amintim de tine cum stăteai

și spatele tău era așa alb

și gândurile noastre așa negre

Vara te așteaptă, ți-am spus

Străbate-ți drumurile sacre și vino

Curmalii ard pe dealurile din Galileea

Dar nu se văd până aici – râs sau plâns e totuna

Tristețea e deja în vene când

lichidul din pahar se împrăștie rece prin sânge

Tu ești molia beata care sare

într-o pilotă umpluta cu fulgi de gâscă

Sub care două corpuri freamătă

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri

lozinci

Avem ceva de făcut!

Uite! Uite!

M-am născut ca să împing vagoane

                        cu timp.

Împinge! Împinge!

Mergi mai departe

                                    mai departe

                                                            mai departe

Avem ceva important de făcut!

                                                                                    mai departe

Zähle die Mandeln, Paul Celan

Mache mich bitter.
Zähle mich zu den Mandeln.




Fă-mă amar.
Numără-mă printre migdale. 

orbirea

Tu știi că sunt mioapă și că nu văd bine decât de foarte aproape

și uneori aproape nu e suficient și asta-mi dă un sentiment de orbire

o neliniște ca o muscă lovindu-se de lămpi și de geamuri

și când tu ești lângă mine e aceeași neliniște

din neclaritatea cu care-mi vorbești beat fiind sau îndrăgostind fiind

de toate femeile din lume, de toate misterele vitale și de poezie

monștrii pe care-i văd uitându-mă în depărtare

străinul care-mi zâmbește liniștitor și trufaș

imagini care se suprapun pe retina mea bolnavă

lovindu-se de ceva necunoscut dinlăuntru

poate suflet, poate organe, poate nervi

ceva ce uneroi te face poet și alteori doar orb

Concediu la Sfântu Ghoerghe

Dragă,

miroase a hoit marea

scuipă peşte la mal

de dimineaţă moartea

s-a dezlipit din răsărit

pescăruşi puri sfâşâie

cu ciocuri albastre

solzi scânteietori şi trişti

mănânc

stau pe ţărm şi-i privesc

şi am şuncă acră şi pâine

amară se lipeşte de cerul

gurii şi marea scuipă peşte

fără încetare

poate că te iubesc

D

Tramvaiul şi biblioteca

Motto: De pe şine adunate şi pe bloguri aruncate

Sfârşitul anilor ¢90. Iarna. Lume îmboşcănată şi tristă. La o staţie se suie o doamnă înaltă, elegantă. Se aşază pe un scaun, scoate o carte şi se apucă să citească. La altă staţie se suie un cincuagenar masiv, cam ponosit şi uşor pilit şi rămâne în dreptul scaunului cititoarei. După puţin timp, îl mănâncă limba şi spune: „Auzi, cucoană, ce citeşti acolo? ! Ce aici e bibliotecă! În tramvai nu se citeşte!” Doamna se uită încurcată la el şi nu mai ştiu ce replică a avut pentru că eu rămăsesem perplex şi a trecut şi mult timp de atunci.

Într-o dimineaţă în tramvai citeam, în picioare, Douăsprezece scaune, ediţia de la Adevărul, lângă o bătrână care stătea şi ea pe un loc, ca bătrânii. Se ridică să coboare şi-n acelaşi timp îmi zice: „Vă rog luaţi loc!” Mă aşez un pic încurcată lângă o tânără care citea şi ea o carte roşie de la Adevărul. curiozitatea m-a făcut să-i spionez coperta... Douăsprezece scaune. Eu ajunsesem la capitolul 11. Ea era deja la 17. Oameni cu scaun la cap, ce mai!

Tot dimineaţă, tot în tramvai – nu ştiu de ce mai scriu că e vorba de tramvai, când numai de tramvai e vorba – doi liceeni sau poate imediat după bac, mă văd citind şi-i aud: „Mă, tu ce ai mai citit de la Povestea cu doi bani încoace?” – „Nimic, mă, nu ştiu”. – „Mă, eu nu pot să citesc, nu-nţeleg nimic... nu ştiu...” Un domn se bagă în vorbă şi spune: „dacă ştiţi povestea cu cocoşul şi cu banii, ce vă mai trebuie?”

Ora 10. O doamnă într-o rochie înflorată, care putea la fel de bine să fie capot accesorizat cu cercei lungi de aur şi cu nelipsita poşetă de vinilin a doamnelor de la oraş, citea cu sufletul la gură Ghid pentru liderii care îşi doresc mai mult.

Vom mai călători şi vom mai vedea

ca-n filme

Hai să ne întâlnim aşa cum am văzut în filme.

Să te aşezi lângă mine, într-o cafenea pentru că toate celelalte mese erau ocupate. Tu să-ţi pui în cafea trei linguriţe de zahăr. Eu să te privesc pieziş, cu puloverul meu lălâi acoperindu-mi tristeţea. Vorbind despre cafea şi pijamale, cu aerul meu demodat, cu gesturile tale încurcate.

Îţi aminteşti, te voi întreba, când am împărţit o pijama în magazinul acela de pe Riviera Franceză? Erai deja nervos şi totuşi sigur pe tine îi explicai vânzătorului că 90% din populaţia de sex masculin nu doarme în pantaloni de pijama, nu vrea pantaloni de pijama, dar cumpără pantaloni de pijama.

Vei veni la Roma? mă vei întreba. Avionul pleacă în curând. Trebuie să ne grăbim. Nu prea avem mult timp. Tu eşti Alex. Eu sunt Amy. Vom fuma şi vom râde. Îmi vei zice că trebuie să ne cunoaştem puţin mai bine. Ştiu doar că eşti atât de frumoasă şi că dacă tu eşti visul meu, eu sunt al tău.

Atunci eu voi fi prinţesa, iar tu jurnalistul în căutare de senzaţional. Ne vom plimba prin Roma pe scuter, vom mânca îngheţată, ne vom încerca onestitatea la Bocca della Verità, iar seara vom dansa pe un battello de pe Tibru.

După aceea vom merge într-un parc de distracţii şi ne vom da în carusel, ne vom strâmba în labirintul cu oglinzi şi vei câştiga pentru mine un ursuleţ la tir. Vei porni pentru mine toate cutiile muzicale din camera misterelor şi vom dansa pe toate ritmurile acelea şi mă vei săruta. Şi va fi ca în toate versiunile cinematografice cu Romeo şi Julietta la un loc. Cu Love Story şi Gone with the Wind. Cu Vertigo şi Some Like It Hot.

Ne vom iubi ca în toate filmele deodată. Aşa cum am visat in întunericul cinematecii. Tu vei fi iubitul desăvârşit. Eu voi fi cea mai frumoasă femeie pe care ai întâlnit.

Street of Crocodiles

Street of Crocodiles (1987) de BFIfilms



După o povestire de Bruno Schulz

Regia Stephen Quay, Timothy Quay

Cel mai uimitor de până acum

Tristeţea alege

cele mai moderne, cele mai revoluţionare, cele mai avansate, cele mai noi, cele mai uimitoare, cele mai sigure, cele mai puternice, cele mai clare, cele mai rapide

căi de a ajunge la tine

Tristeţea se ascunde într-un cip dual-core A5, într-o cameră iSight de 8 MP şi într-un sistem optic complet nou

Tristeţea vibrează pe 100 de melodii

Tristeţea e în degetul tău arătător, la distanţă de-un singur touch

Atinge, răspunde, ascultă!

Speranţa a murit. Trimite-i o lumânare prin sms.

Trei zile de-aici înainte

Am otrăvit râurile ca peştii să se ivească din adâncuri şi să privească cerul cu ochii morţi

dar am văzut cu toţii ochii lor vii, scânteietori în soare

Am vânat toate sălbăticiunile pădurilor ca blana lor să-mi împodobească singurătatea

iar singurătatea mai adâncă mi-a fost

Am distrus toţi copacii pentru ca poeţii să nu mai scrie niciodată poemele lor

iar ei mai mult au scris

M-am lăsat devorat de întuneric şi frig în marea Kara ca tu să mă uiţi

dar cartea aceea pentru mine ai scris-o, iar statuia din Tanglin Core este a mea

Samuel D. Plumly

Biletul

În spatele hipermarketurilor de la periferia oraşului, se-ntind câmpurile năpădite de pir, maci şi alte buruieni unde primăvara şi vara, cât e ziua de lungă, tărăgănesc în coace şi-n colo, turme mânate de pe margini de câini. În faţa hipermarketurilor, dincolo de parcările spaţioase, se lungeşte o autostradă veche şi ciuruită pe care se scurg în ritmuri sacadate, spre inima ţării, mii de maşini. În acest spaţiu periferic, murdar şi aglomerat, vocea mecanică a difuzorului dirijând activitatea din halele cu mărfuri şi vâjâitul vântului scăpat din zăgazurile blocurilor şi ale building-urilor din oraş, se-mpletesc avid şi nu se întrerup niciodată.

Depărtările presărate cu plopi înalţi şi nuci, cerul schimbător picurat cu coţofene şi ciocârlii, aerul tare amestecat cu gudron şi praf... Panourile publicitare înşirate de-o parte şi de alta a şoselei, imaginile lor decolorate sau strălucitoare: sandale cu talpa groasă, mobile ticsite cu aparate electrice, coşuri şi vaze cu flori artificiale, vane de baie şi gresie, o bucată de mare numită Antalia...

Oi şi capre trec pe câmpurile nelucrate, împrăştiate cu gunoaie, cu ţeste albe de pisici şi câini, cu oase sparte de vaci şi porci. Maşinile trec şi ele spre munţi ori se grăbesc spre oraş. Parcările nu se umplu niciodată suficient, iar noaptea sunt aproape goale.

Lucrez de un timp la McDonald’s-ul de la intrarea pe autostradă. Dar de acolo nu pot vedea toate astea. Deşi sunt atât de aproape. Dar ştiu că sunt acolo. Mi-ar fi plăcut să planez deasupra lor ca o ciocârlie să văd, să simt, să aud. Urme, ratări, deşeuri ale unei strategii de marketing despre care nu se învaţă în cărţile de business. Mi-ar fi plăcut să pot filma transhumanţa aceea periurbană, oile călcând prin cioburi, peturi şi cartoane, caprele ronţăind ambalaje. Un film mizerabilist, de stânga, documentar, ficţiune sau cum vrei tu. Să filmez realitatea şi să o transform astfel în ficţiune. Dincolo de avangardism, de neorelismul italian sau de noul val francez care acum e aşa de vechi şi uitat. Un elefant traversând agale cadrul, de la stânga la dreapta ca şi cum ai citi un roman greoi. Niciun om, niciodată oameni. Doar maşinile, păsările, reclamele şi transhumanţa. Oamenii nu sunt aici. Oamenii nu sunt de aici. Oamenii se ascund în maşini, în fast food-uri, în magazine. Nu apar niciodată pe stradă sau nu se plimbă niciodată pe câmpuri. O maşină se opreşte în faţa casei, priveşte înainte cu farurile aprinse, cere un Cheeseburger, cartofi prăjiţi, o coca cola. Un ceas se-tinde pe fereastră, ia punga de carton, plăteşte. Maşina pleacă şi farurile din spate clipesc roşu-alb-galben.

Întunericul de pe fereastră şi dârele de lumini. Mirosul de McDonald’s. Nu-l mai descriu. E dimineaţă. Mă întorc casă. Aştept autobuzul. E după-amiază. Mă duc la serviciu. E week-end. Colind magazine ca să-mi cumpăr haine. Aş putea avea un sentiment de împlinire. Cumpăr detergent, mâncare, apă plată. Mănânc. Beau. Mă spăl. Aş putea să simt confortul sau o urmă de lux. Aştept să sune telefonul. Nu sună. Televizorul merge încontinuu în sufragerie. Gătesc supă de linte. Gustul acela ar putea fi o împlinire. Telefonul vibrează pe masă printre vasele murdare şi firimituri. Nu răspund. Mă gândesc cu ce să mă îmbrac. Îmi pun haine curate, în maxim trei culori asortate. Până ajung la serviciu înfăţişarea mea poate contează. Sau mă iluzionez? Acolo uniforma contează cu siguranţă mai mult. Aşa ni s-a spus. Măcar cineva crede asta. Găselniţa asta roşie nici pijama, nici halat de femeie de serviciu, nici costum de bucătar, deşi este toate astea la un loc. McDonald’s drive-through. Deschis non-stop. Şi eu cu uniforma mea care-mi permite să mă mişc eficient sunt deschisă non-stop. Muncesc. Aştept autobuzul. Cumpăr haine. Fac curat. Spăl. Calc. Mă uit la filme. Mă plimb prin parc. Aştept să sune telefonul. Gătesc paste bolognese. Dorm. Un elefant traversează agale autostrada spre câmpurile năpădite de pir şi maci. 

Ascultă!

Ascultă! Sarea acră e legată cu fundă.

Podul e plin cu lună şi plută

De dimineaţă până seara târziu lucrez

Lucrez

Pentru un rând de haine

Pentru două rânduri de haine

Pentru trei rânduri de haine

Pentru patru rânduri de haine

...............

Ascult! Sunt funcţionarul tăcut. 

O ţară unde totul e de ciocolată

Bruges/Brugge - Belgia

martie 2012

Tard, très tard, je t’ai connue, la tristesse

Belgica

Aici e povestea aceea cu leagănul agăţat de creanga copacului din grădină.

Aici e povestea aceea cu baba zâmbind cu rujul întins pe dinţi.

Aici e povestea cu lacurile, cu serele şi cu trenurile.

Când o cioară traversează şoseaua în zbor, suntem noi în această poveste. Trecem pe aici. Pământurile acestea nu sunt ale noastre, nici copacii. Nimic nu-i al nostru. Doar povestea pe care-o trăim şi pe care ne-o spunem neîncetat.