pastel

În oraşele brutale faceţi-mi cu ochiul, dezvăţaţi-mă de viaţă, găzduiţi-mă o veşnicie

Expuneţi-mi în galeriile de sticlă caracterul pedant, inima lucitoare, frunzele pe care am călcat

Cu maci roşii acoperiţi-mi idealurile, bondari sobri să-mi strivească visurile

Cum de nu poposeşte nimeni în aceste lentile, cum de e cald în străfundurile morţii

Gângurind luceferii se-ntorc la culcare, tavanele timpului au început să curgă

alb-negru

Azi, în plin omăt, l-am mâncat pe Moş Crăciun. Cine l-a mâncat pe Moş Crăciun? Daniela, Dana, Dani, Danieluţa, Danina, Danae, Daniel?  Nu ştiu. Cineva. E februarie, iarna instaurează anarhia. Când eram mica îmi doream să am o casa, un pat, un aparat de radio, o păpuşa, o umbrelă, un ursuleţ, o veioză, un camion, un tren, un cangur, o veveriţă, o maşină de cusut, un telefon... de ciocolată. Nu se prea găsea ciocolată. Mama spunea că atunci când se găsea „se dădea pe sub mână”. Un băieţel zicea că există o ţară unde totul e de ciocolată. Ba nu! Ba da şi de acolo îmi aduce tata un pistol de ciocolată şi o maşină cu totul şi cu totul de ciocolată.

Anul trecut, de Crăciun, a venit prin poşta un Moş din ţara de ciocolată. L-am pus cu veneraţie în vitrină. Din când în când mă mai uitam la el. Mă aşteptam cumva să-şi arate sacul cu daruri? Abia azi m-am încumetat să-i desfac poleiala colorată să văd ce ascunde. M-am aşezat pe pervazul ferestrei, am privit că avea barbă, scufie, curea, nasturi, haină şi cizme şi l-am mâncat în locul tuturor obiectelor de ciocolată la care am visat cândva şi nu mi le-a adus niciodată. Azi l-am mâncat pe Moş Crăciun. Era cu totul şi cu totul de ciocolată. În acest timp zăpada mânca şi ea (vezi şi digestia la steaua de mare) copacii, strada, blocurile, maşinile, stâlpii de electricitate, cablurile de Internet, cabinele de telefon, ciorile şi pervazul. 

GER

Aici, în nord, cuvinte precum ger, îngheţ, zăpadă sau viscol ne sperie mai mult decât fenomenele în sine. E de ajuns ca frumoasa în mini de la meteo să le pronunţe fie moale, fie apăsat, ca toată lumea să intre în panică. Mamele pun imediat mâna pe telefon ca să-şi cheme copiii acasă sau să-i acopere cu sfaturi practice pe care le reproduc de la ştirile de la ora 8. Vestea se răspândeşte în câteva minute şi disperarea îi scoate din casă, în frig pe toţi. Se reped la cel mai apropiat supermarket şi încep să umple căruţurile cu existenţă. Pachete care-au zăcut pe rafturi zile întregi îşi găsesc în sfârşit menirea pe banda de casă. În câteva minute rafturile sunt goale, cozile sunt înfiorătoare, iar vocea frumoasei de la meteo pătrunde cristalin în fiece ureche. În miez de noapte e alb şi e linişte. Înlocuim cuvintele cu whisky. 

în cadrul îndepărtat

Cum ţi s-a pus tristeţea pe faţă ca fulgii primei zăpezi

Pornind de la definitiv şi dorind totul, rătăcind printre provizoriu

Ajungând nicăieri

Înţelegând că mai există o scăpare în tăcere, în sugrumarea strigătului

Te târăşti – nădejde albă

Te gândeşti că poate a pornit cineva să te caute aşa cum ar fi putut la fel de bine să stea acum în fotoliu cu un ziar în mână

în pat uitându-se la un film

Oare tu eşti actorul care merge şi merge în cadrul îndepărtat neluat în seamă nici măcar de zeloşii nimicitori de simboluri

Pentru că da, nu faci parte dintre ei şi nu au cum să te recunoască

Şi oricât nu ai vrea să accepţi – înţelege! Oriunde ai fi e un capăt şi sunt mai multe opriri decât drumuri şi mai multă singurătate decât oameni

Aşteptarea

Bunicul a crezut că va muri în secolul 20, de aceea a pus un cioplitor să-i scrie pe crucea de la mormânt, sub numele lui – Petre Barbu, adică – 1912-19... Urmaşii lui trebuiau să plătească cioplitorul ca să completeze şi anul morţii. Bunicul a murit în 2004. Cioplitorul se numea Marin. Nu locuia în oraş, iar când trebuia să aştepte rata ca să se întoarcă în satul lui, trăgea la bunicul, nu la gară, şi-i povestea tot ce s-a mai întâmplat pe la ei. Casa bunicilor mei era aproape de gară de aceea era ca o sală de aşteptare pentru rudele şi cunoscuţii lor. Iar aceştia erau destui. Mereu în curte aştepta cineva rata sau trenul. Aşteptau şi câteva ceasuri aşa că bunica punea tacâmuri la masă şi pentru ei. Într-un fel toată lumea aştepta ceva pe băncuţa din faţa casei. Unii aşteptau să vină trenul, alţii aşteptau la probă – bunicul era croitor, unii aşteptau farfurioara cu dulceaţă şi sporovăiala de după, alţii să-i vândă lui nea Petrică – bunicul, zahărul sau peştele pescuit pe baltă. Eu aşteptam de multe ori să se întoarcă mama şi tata de la Bucureşti ori să vină verişoarele mele cu trenul de 10:30, ca să ne jucăm.

Bunicul nu aştepta niciodată nimic. Doar bunica mai zicea uneori că dacă e să moară unul dintre noi – ea sau bunicul – să avem cu ce-l îngropa aşa că se pregătea neîncetat pentru asta. Cred că şi pregătirile de moarte sunt un fel de aşteptare chiar dacă toată lumea ştie că moartea vine pe nepregătite şi oricum vine, nu e nicio şansă sau nenoroc – alegerea rămâne la latitudinea fiecăruia – să i se anulează cursa aşa cum se mai întâmpla uneori cu rata sau chiar cu trenul.

Poate că bunica devenise aşa de precaută şi pentru că zilnic, înainte de prânz, pe stradă noastră trecea spre cimitir un convoi cu câte un mort în sunetul tânguitor al clopotului de la biserică şi în urletul sfâşietor al claxonului de la camionul cu remorcă în care era cărat mortul. Atunci bunică mă trimitea să mă interesez la vecina Ţăruşoaia, care participa din oficiu la toate înmormântările, cine e mortul. Oricum venea ea şi singură după-amiază ca să povestească cine a mai fost la parastas şi ce s-a dat de mâncare, însă bunica era curioasă, voia să ştie din timp.

Rareori bunica ieşea în oraş ca să viziteze pe cineva sau ca să facă cumpărături, dar pentru moarte s-a dus. A cumpărat prosoape, a luat ace cu gămălie şi ace de siguranţă, panglică neagră pentru doliu şi pânză albă din care l-a pus pe bunicul să croiască şi să coasă cearşafuri şi feţe de pernă, a ales fulgii de la găinile pe care le tăia pentru supă şi a umplut perne, a dat comandă la o femeie de macate de lână de pus în remorcă, a căutat haine noi pentru ea şi bunicul şi le-a adunat pe toate într-o ladă mare de lemn, iar apoi a aruncat o mână de naftalină peste ele. Înainte de Paşte le aerisea în grădină, la soare, se uita dacă lipseşte sau dacă mai era nevoie de ceva şi împrospăta naftalina.

Lada de lemn i-a făcut-o tâmplarul care a adus şi cele două coşciuge în bătătură. Era prin anii ¢80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi trei bărbaţi au descărcat două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia, pentru a-i cerceta mai bine lucrătura, bunicul s-a îngălbenit la faţă, dar nu şi-a pierdut cumpătul. Lângă el, cei trei râdeau pe îmbufnate de gluma celui de-al patrulea tovarăş al lor – probabil chiar tâmplarul, dar asta nu am cum să ştiu – care stătea întins cu braţele pe piept, făcând pe mortul, în sicriul mirosind a lemn proaspăt şi răcoros.

Cele două coşciuge au ajuns în pod aşteptând-şi ziua de folosinţă. Până atunci, bunica punea leuşteanul şi menta la uscat pe capacele lor, pisicile îşi fătau puii la adăpostul încăpătoarelor scânduri din fundul cărora se  auzeau delicate chiţăituri sau erau cumplite sperietori pentru cei slabi de înger care mai urcau în pod după ceapa sau usturoiul agăţate de grindă şi dădeau cu ochii de ele. 

va urma

Zahăr

Mi-am amintit de tine cum prindeai fluturi albi în iarba de pe marginea drumului în timp ce bunicul culegea din şanţ sfecla căzută din remorcile care treceau toată vara, una după alta, spre fabrica de zahăr. Aveai o plasă făcută din ciorapul rupt al unei mătuşe. Avea o găleată ruginită în care aduna câteva sfecle pe care apoi le toca mărunt cu un toporaş şi le arunca la găini. Se auzea toc-toc-toc toporul pe fundul de lemn de pe prispa magaziei şi găinile dădeau fuga, înnebunite, alergând cu capul înainte şi cu aripile uşor ridicate ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul. Dar găinile nu zboară niciodată. Nici dacă le arunci de sus de tot, din pod, nici dacă privesc porumbeii care vin să le ciugulească boabele de porumb din teică.

Bunicul se întorcea cu găleata plină cu sfeclă, dar fluturii nu se lăsau niciodată prinşi sau nu voiai să-i prinzi, ci mai degrabă preferai să-i urmăreşti, să le priveşti aripile delicate şi trompa subţire cu care cotrobăiau prin flori. Plasa ta din ciorap era mereu goală.

Fluturii şi albinele străvezii din florile de lucernă sau din trandafirii din gradină. Muştele de pe caisele căzute sub pom. Viespile plutind în ulucele cu apă. Ţânţarii de noapte. Păianjenul cu cruce pe marginea pânzei întinse la straşina casei. Broasca râioasă ţopăind în întuneric. De toate mi-am amintit ca fiind vara, ca fiind copilăria mea. Fiecare loc are o copilărie a lui aşa cum fiecare om are un loc al lui. Pe acela îl caută, pe acela ar vrea să-l păstreze neschimbat. Un loc care să rămână mereu în timpul copilăriei, un loc al copilului care i-a căutat fluturii şi i-a răscolit iarba.

Mi-am amintit de bunica strângând fructele, spălându-le, curăţându-le şi punându-le la foc cu zahăr. Iar zahărul îl avea de la un vecin care lucra la fabrică, unul Vlădeanu. Îl aducea în nişte săculeţi cilindrici legaţi în jurul taliei, direct pe piele, sub cămaşă. Îi dezlega de faţă cu noi, ridicându-şi cămaşa. Le desfăcea legătura de la gât şi deşerta zahărul în tas, ca să fie cântărit. Zahărul alb curgea ca o zăpadă caldă. Îmi venea să bag mâinile în el ca să-l cern printre degete, ca să-l păstrez în pumn şi să-l ronţăi apoi ca pe cel mai fin cofet.

Niciodată nu s-a gândit cineva că zahărul era de furat. Săculeţii erau cusuţi de bunicul la maşina sa Singer din 1889. Bunicul era croitor. Maşina o cumpărase la mâna a doua, în tinereţe. Nu se stricase niciodată. Aşteptam să facă 100 de ani. Şi maşina, şi bunicul. Maşina de cusut era cu 23 de ani mai în etate ca bunicul, aşa zice el.

Remorcile cu sfeclă se duceau spre fabrică, se duceau, dar nu se mai întorceau. Se auzeau toată ziua huruind pe stradă. Iar alimentarele erau mereu goale. Nu se găseşte nimic, aşa spunea bunicul când se întorcea de la piaţă.

Bunica făcea dulceaţă. Fructe avea în grădină: caise, vişine, gutui, prune. Zahărul îl cumpăra de la vecinul care lucra la fabrică. Altă cale nu era.

Dulceaţa era pentru musafiri, pentru întins pe pâine – gustarea de după-amiază a nepoţilor, pentru clătite şi ce rămânea, cea veche, era pentru ţuică. Musafirii veneau toată ziua, vecinii din jur sau oameni din cealaltă parte a oraşului. Strigau madam Barbu! Intrau în curte şi bunica – madam Barbu – le dădea dulceaţă şi apă rece de la fântână. Veneau să stea de vorbă, să spună ce se mai auzea prin oraş, cine s-a mai căsătorit, cine a mai căzut la pat, cine a mai murit, cine a mai fugit... Şşşş...! Madam Buzea, Ţăruşoaia, doamna Vasilache, Iezeanca, moş Pătrunjel, coana preoteasă, Sanda frizeriţa, Lucreţia, tanti Cati, nenea Zaharia, Tecuceanu cu bicicleta pe care o proptea de gard... Când unul, când altul. Dulceaţă era, apă în puţ de asemenea. Fluturii albi zburau în jurul nostru.

va urma

Paturile

Şase paturi în patru camere erau în casa bunicilor. Şi erau zile (şi nopţi), mai ales vara, în care şase nu erau de ajuns, dar şi zile (şi nopţi), mai ales iarna, când numai unul era ocupat. Iar acela era o dormeză mai mare pe care încăpeau bunica şi bunicul, unul la un capăt, şi altul la celălalt capăt, plus vreo douăzeci de perne de toate dimensiunile şi culorile. În patul acela a murit bunicul la 92 de ani. În patul acela a zăcut bunică-mea câţiva ani. De murit, a murit în alt pat, cu toate că ar fi preferat să moară şi ea tot acolo.

Copii fiind, eu şi verişoarele mele, ne tolăneam, ţopăiam şi ne zbenguiam în toate paturile din casă. Uneori dormeam câte două în pat, alteori câte trei. Eram mici şi aveam destul loc într-unul din paturile acelea mari. Cu toate că puteam dormi şi singure, dar era vacanţă şi vară şi aveam o grămadă de jocuri de jucat de nu ne mai săturam nici noaptea. Stăteam câte trei, patru în mijlocul patului şi jucam fazan, bunicul stă pe prispă, macao sau tabinet. Bunicul somnoros venea să ne stingă lumina şi să ne trimită la culcare. Şi întinse sub pătură încă mai povesteam şi ne chicoteam până târziu. Uneori adormeam cu lacrimi în ochi de râs de atâtea glume ce spuneam sau de plâns, de la nuiaua pe care o primeam fiecare peste picioare ca să ne potolim. Ştiau o grămadă de cântece şi de bancuri cu Bulă, verişoarele mele. Eram eu, Ana, Sanda şi Mara. Toate cam de aceeaşi vârstă. Eu eram cu puţin mai mare decât ele, dar ştiam mai puţine jocuri şi cântece. Nu aveam prieteni la bloc aşa cum aveau ele, de aceea eram absolut uimită că pot exista versuri precum „Coana Miţa Biciclista”, dar şi cântece mai triste precum

toamna când se scutură salcâmii
au plecat cazacii la război
şi-au lăsat buchete albe-n gară,
dragoste şi-ntoarcere-napoi

...cântec pe care l-am auzit de curând, în varianta sa originară, în filmul rusesc Zboară cocorii şi m-a uimit şi întristat ca şi atunci când eram copil şi-l cânta Sanda, în timp ce ne dădeam în leagăn – şi acela un fel de pat în care mai şi aţipeam uneori.

Şi pentru că niciodată în casa unui om gospodar, iar bunicul era un astfel de om, nu prisoseşte nimic, în magazia de cereale, în timp ce mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre saci cu făină şi mălai, am mai descoperit un pat proptit de perete, în picioare, ca să ocupe mai puţin loc, dar şi ca să nu-şi facă şoarecii cuib în el. Părea un tobogan tapiţat. Şi era gata, gata să-l folosesc ca atare, dacă nu ar fi ţipat bunică-mea la mine şi nu mi-ar fi explicat că acela era „un pat de dat de pomană, după moartea mea sau a lui bunică-tu”. Oricum era prea abrupt ca să fie tobogan.

Aşa era bunică-mea – toată copilăria mea s-a pregătit de moarte. Şi-a comandat până şi coşciuge pentru ea şi bunicul. Era prin anii '80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi a descărcat în bătătură două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia dintre coşciuge, bunicul a descoperit... Dar nu am să scriu despre asta acum. E întâmplare amuzantă despre care voi scrie cu altă ocazie împreună cu alte câteva cel puţin la fel de haioase pe acelaşi subiect.

va urma

Revelion

Acum, la capătul anului, ne ocupăm de maioneză, de săpunul nou de la baie, de prosoapele curate şi de exactitatea agendelor.

Frigiderul e plin cu sucuri şi cu piftie.

Telecomanda îşi aşteaptă saltul mortal în timp.

Un bici ancestral pocneşte-n depărtare. Un cofetar bătrân se-ndrăgosteşte de femeia care vinde artificii în piaţă.

Printre cei 50 de invitaţi, singurătatea se strecoară pe nesimţite ca o pisică având o coadă lungă cât un fir al Ariadnei deşirat prin toate ungherele.

La noapte dragostea va scânteia în mii de steluţe colorate, iar asta este cea mai frumoasă iluzie.

Deziluzionaţii

Ne plimbăm pe stradă şi vorbim. Te cert că-i judeci pe alţii. Pe cei care vin la tine să se plângă: dezamăgiţii, trădaţii, abuzaţii şi dezabuzaţii. Şi eu te judec astfel. Tocmai m-am lepădat de lemnul galben al biroului de la care trimit zilnic mii de mesaje în eter. Dac-aş putea să-mi închipui câţi mă iau în seamă, câţi mă aruncă la gunoi! Acum e mult mai bine aşa. M-am relaxat. Şi cu moliciunea asta pot să iert, să uit, să-nţeleg. Ştii că uitând de toată inventica, de 4S, de FB, de CD, de LCD, de toate literele astea care credem că ne spun ceva important, ştergându-le pur şi simplu din carnea care au devenit, ne putem privi sufletul aşa cum în nopţile geroase şi senine de decembrie putem vedea mai multe stele ca vara?

Ne plimbăm printre clădirile de sticlă în care oamenii de sticlă scriu cuvinte de sticlă pentru un viitor de sticlă. Lor li se pare că totul este transparent. Că pot vedea adevărul, că în palme ţin dreptatea şi în buzunare siguranţa zilei de mâine. Noi, privindu-i în treacăt de dincolo de geamuri, avem impresia că ei undeva au greşit şi că nu pot percepe fisura aceea care va transforma totul în cioburi la cea mai fragilă atingere. Dar noi suntem nişte deziluzionaţi şi poate că vedem totul ca nişte deziluzionaţi.

Ne plimbăm prin oraşul acesta şi visăm pustiuri, mări nesfârşite şi nisip. Ispite, tăceri, şi împăcări.

Nostalgii de decembrie

Cum să nu scrii când în cameră e cald, iar de afară se aude Moş Crăciun cu plete dalbe cântat la trompetă, trombon şi tamburină. O colindă care îmi stârneşte nostalgia anilor de liceu când, înainte de vacanţa de iarnă, îl zdrăngăneam şi eu la chitară până aducea cât de cât a melodie.

Cum să nu scrii când o zi întreagă ai făcut faţă agitaţiei de dinainte de sărbători cu şirurile interminabile de maşini, cu claxoanele isterice, cu tramvaiele aglomerate, cu mulţimile de oameni dezorientaţi de atâtea oferte, cu clasica lor listă de cumpărături în buzunar, în care porcul mistic e împărţit pe elemente anatomice ca un puzzle incomplet.

Cum să nu scrii când pisica se joacă prin casă alergând o mingiuţă roşie ca în reclamele la Whiskas şi pentru tine asta însemnă pace şi îmbătrânire. O zi care se topeşte ca toate celelalte pentru că aparent e ca toate celelalte numai că dacă scrii puţin despre ea, poate că va mai exista şi ea încă puţin şi nu va dispărea de tot în neantul netrăirii universale.

Mi-am privit, azi, mâna stângă cu degetele strângând ţeava portocalie a troleului. Încreţituri şi zbârcituri, pielea uscată şi rozalie, unghiile pătrate tăiate din carne. Am uitat să mi le dau cu lac săptămâna asta. Pe aceeaşi bară, o altă mână stângă, albă, cu pielea netedă, cu unghiile lungi, violet. Din copilărie am obiceiul de a-mi privi mâinile. Atunci, iarna, erau micuţe şi roşii de la zăpada pe care o roteam ca să fac oameni cu ochi de carbune.  În adolescenţă le aveam mai mereu crăpate de ger. Vara erau grăsuţe şi fine. Îmi priveam mâinile şi îmi ziceam că nu vor fi mult timp aşa frumoase. Citisem într-o revistă de-ale uneia din verişoarele mele mai mari, că vârsta femeilor se cunoaşte după mâini, nu neapărat după faţă, şi erau acolo nişte sfaturi cum să-ţi îngrijeşti mâinile ca să arate mai tinere. Nu le-am urmat, le-am uitat repede. Mai ţin minte doar nişte mişcări de masaj facial pe care le mai fac uneori, dar nu regulat. Se pare că nu am crezut niciodată în cosmetică, deşi mereu m-am interesat de ea. Îmi plăcea să-mi privesc verişoarele machiindu-se, dar eu nu am nicio trusă de machiaj. Am primit odată una, pe care i-am dat-o unei prietene. Pentru o femeie genul ăsta de mărturisiri cred că sunt mai scandaloase decât dacă şi-ar povesti fanteziile sau experienţele erotice. Încep eu însămi să mă simt şocată de penuria mea de smacuri. Poate că de Anul Nou ar trebui să mă machiez şi, aşa cum unii îşi propun să se lase de fumat, eu să-mi propun să mă apuc de machiat.

Probabil că am ajuns să scriu despre cosmeticale pentru că sărbătorile astea din decembrie mă întristează şi mă fac să mă gândesc mai mult la trecerea timpului, la îmbătrânire, la uitare. M-aş lăsa dusă de tăvălugul cumpărăturilor şi al cadourilor, de luminile de pe bulevarde, de bradul din Cişmigiu, de vinul fiert, castanele coapte şi kurtos kalacs, de acadelele şi turta dulce, de fulgii de zăpadă proiectaţi pe clădirea părăsită a Primăriei Bucureşti, de roşu şi auriu. Toate astea acoperind tristeţea trecerii timpului cu o glazură de caramel sau marţipan. Şi ce contează dacă nu mai ninge! Asta este elementul de originalitate al acestui an. Poate că peste vreo douăzeci de ani va fi cald şi vom împodobi brazii în mânecă scurtă şi-l vom aştepta pe Moş Crăciun în slipi ca australienii.

Imaginea asta a Crăciunului australian m-a cam blocat în visare. Poate că la ei nu e cine ştie ce. E Moşul care vine pe schiuri acvatice care ne face cu mâna din televizor, la ştirile din 25 decembrie. Şi oricum nu e singura ţară din lume unde acum e vară. Dar nu-mi pot imagina cadourile fără ger. Bradul fără nea. Liniştea străzilor fără zăpada care o adânceşte şi mai mult şi care te face să te simţi la capătul lumii chiar dacă te plimbi în mijlocul ei. Colindele la gura sobei... Toate astea dispar încet, încet, odată cu nămeţii, cu "gerul cumplit" şi cu "drumul greu". 

zilele morselor

în zilele morselor nedumerirea ne pica din cer

ca şi răgazul, de altfel

precum totul se completează sau se compensează

dimineaţa aşteptam ca soarele să-şi termine cafeaua

noi, în casele noastre strâmte, ne încălzeam ibricul de două, trei ori

televizorul mergea cu desene animate şi ne întrebam

eram ca plopii desfrunziţi şi înalţi, îndoindu-ne

eram ca ramurile lor ascuţite şi albe, ezitând

cine ne putea auzi, cine ne putea contrazice

dincolo de soarele care scânteia într-o vreme care nu-i aparţinea

inoportun într-o viaţă inoportună

zgomotos într-o lume taciturnă

lăsam totul aşa cum era şi ieşeam

era deja seară, el dispăruse deja

oraşul ne aştepta cu bere ieftină şi cu răceală

pătrundeam prin beciurile lui umede

mâncam prima oară în acea zi

ne strecuram bileţele în buzunare

adulmecam parfumurile oamenilor pe care-i iubeam

totul devenea uşor şi suportabil

şi atunci reuşeam să-aţipim

cu capul pe braţul de pâslă al amăgirii

copilării 2

Tot aici despre frici:
copilariamuzeultaranului.blogspot.com

tramvai telefon seara

cum e seara tramvaiul trecând pe pod

oameni în trening

dungi lungi flurescent vorbind la telefoane

şiruri de becuri peste râul secat

clădiri scânteie ca diamantele

niciodată nu vei ştii ce porţi, ce mănânci, ce este cu tramvaiul acesta

pe şine de la un capăt la altul în fiecare zi

mii de kilometri pe loc

niciodată nu vei ajunge în altă parte

acolo unde ghetele tale au fost cusute, unde telefonul acela asamblat

alţi oameni, alte tramvaie, aceleaşi haine, aceleaşi telefoane

şi drumul de la un capăt la altul în fiecare zi

noi toţi miliarde de nepricopsiţi visând diamante

Noiembrie

Trec prin toamnă târşâind, în halat şi pijama. Frunze galbene mi se lipesc de talpa papucilor. Picioarele-mi sunt reci şi degetele încreţite. Noiembrie, lună cu speranţele arse, cu gândurile scrum. Un pas înainte şi mă apropii de nicăieri. Un copac triumfând în moarte. Păsări pierdute-n văzduh. Nebună, îşi zic grăbiţii întorşi de la piaţă şi saci grei cără în spate şi sacoşe mari în mâinile lor bătrâne, printre blocurile de beton. Cazematele lor calde. Salvare, uitare şi scop. Bolnavă, spun văzându-mi halatul bordo. Cerşetore, ghicindu-mi buzunarele goale. La fiecare adiere frunzele cad, vorbele cad, soarele se sparge în ceaţă. Acum este timpul să nu mai ajung. 

parfumul

Toată ziua m-a urmărit un parfum. Şi asta a fost toată ziua. Sunt zile când nu mă urmăreşte nimic, iar firea mea este de a nu urmări pe nimeni niciodată.

Sunt zile când pot dansa şi simt atunci că dansul este firea mea, că sunt mai talentată decât Isadora sau Salomeea.

Sunt zile când pot scrie şi atunci scriu şi simt că scrisul este firea mea.

Sunt zile când cunosc toate limbile lumii şi pot vorbi fluent cu orice străin. Atunci simt că şi cuvintele sunt firea mea.

Uneori apare trecutul. Se furişează pe sub ochelari şi-mi face cu mâna. O gară este aproape şi din câteva în câteva minute un tren pleacă, un tren vine.

Partea bună este că se lucrează la timp. Nişte fizicieni îl întorc pe toate feţele şi el se lasă. Şi cu mine se joacă aşa ca un pisoi care se ascunde printre multele perne din pat şi apoi deodată sare. Şi iar dispare, şi iar sare. Ce nebunie!

Pisicul

Delicat Efendi Gălbenuş Mişu Pisu-Pisi Oskar Bre Nastratin Întâiul

Din zori şi până-n seară

Grădina

Vine un moment în viaţa unui om, poate pe la 30 şi ceva de ani, poate mai târziu, când stând pe întuneric, în fotoliul din sufragerie, ca un urangutan în mijlocul unei păduri tropicale din Sumatra, îşi zice „şi acum ce?”.

Ai casă, ai credite, ai serviciu bun, ai un trecut cât de cât, un viitor conturat statistic - aici nu insist - ai călătorit, e drept că ai cam ratat la capitolul familie, căci altfel ai fi spus că ai şi copii. Bine, copiii nu sunt obligatorii sau poate sunt. Dar e cam dureros să te gândeşti la asta aşa că să trecem la ceva concret.

Emilia are 34 de ani, a lucrat de 10 ani pe ici, pe colo până a găsit job-ul la bancă unde câştigă bine, are casa ei luată în rate. E drept că mai are 15 ani de plătit la ea, dar acum trec. Timpul trece repede şi asta o înspăimântă cel mai tare. E divorţată sau, mă rog, a avut o relaţie de 4 ani cu unul, nici nu merită amintit, care într-o zi a venit şi mai pe departe, mai drept în faţă i-a zis că hai să ne despărţim o vreme. Ea: ai pe cineva. Da. Pe cine? O fată de liceu. O minoră? De când asta? De vreo două luni. Şi apoi totul s-a desfăşurat pe repede înainte: el şi-a strâns lucrurile, ce nu a apucat să ia, ea le-a aruncat la ghenă. Nu a vrut să păstreze nimic de la el. Nici măcar micile cadouri. Nici nu-i prea făcea cadouri, acum a realizat. Poate că nici nu i-a păsat de la început de ea. Păstrase nişte ambalaje. Nişte cutii. Nicio bijuterie. Nicio floare uscată. Asta-i bine că nu s-ar fi apucat să scuture şi cărţile. Nu-i cumpăra flori nici de ziua ei, cică avea alergie. De aceea în casă nu aveau ghivece sau vaze. Şi cu toate astea la flori uscate se gândise cu furie şi cu nostalgie pentru că în copilărie descoperise prin cărţile din bibliotecă nişte garoafe presate. Erau florile pe care i le dăruise tata mamei în tinereţea lor. Pentru ea asta era tandreţe. Dar timpurile se mai schimbă, nu?

 Într-o săptămână a văruit. Şi-a luat altă uşă la intrare. Mai că nu a schimbat şi mobila. După un parazit trebuie să dezinfectezi, şi-a zis. Iar apoi trebuie să pleci ca să laşi casa să se odihnească şi să te odihneşti şi tu, să uiţi, să plângi fără să te vadă nimeni. O vreme, până când se mai aşează amintirile şi gândurile. Dar nu prea mult totuşi pentru că serviciul nu te aşteaptă. În limita concediului de odihnă, hai şi puţin medical sau fără plată, trebuie să-ţi revii repede şi să continui mai departe. Este nevoie de femei puternice!

Era octombrie. A plecat la Roma. Ştia italiana. Nu s-ar fi simţit pierdută cu totul. În plus cine nu ştie că italienii sunt frumoşi. Dar frumoşii aceia nu au făcut-o să-şi schimbe proaspetele păreri despre bărbaţi. Şi-a zis că n-o să mai aibă de-a face cu bărbaţii cel puţin o vreme. După două săptămâni se întorsese deja acasă. Văzuse toate obiectivele din mini-ghidul turistic. Se pierduse pe străduţe. Rătăcise pe bulevarde. Mâncase îngheţată până a durut-o în gât. Colosseumul, Panteonul, Columna lui Traian, Arcul lui Constantin, Bocca della Verità. Şi zeci de Palazzo, şi de Villa, şi de Piazza, şi de Fontana, şi bineînţeles Vaticanul şi coada cosmopolită de la Capela Sixtină. Toate au făcut-o să nu se mai gândească la ceapa aia degerată, la facocerul ăla spinos, la gândacul ăla de bucătărie, la...

Era, la urma urmei, o femeie liberă, tânără, plină de viaţă şi se putea descurca foarte bine şi singură. Ce se schimbase în viaţa ei? Tot ea făcea piaţa, tot ea gătea, tot ea spăla, tot ea călca, tot ea plătea facturile, tot ea verifica noaptea dacă a încuiat uşa... Dar de data asta numai pentru ea.

La serviciu, după o vreme cine a putut, a observat că Emilia era cam aspră cu colegii şi, mai grav, cu clienţii bărbaţi. Diana Bădescu, şefa, a chemat-o în sala de meeting şi luând-o cu binişorul, dar şi cu câteva reguli de comunicare, a încercat să-i schimbe comportamentul într-unul profi şi disciplinat. Zâmbete, politeţuri, amabilităţi! Să lăsăm la uşă viaţa noastră particulară. Clientul nostru... Şi tot tacâmul capitalist îmbrăcat în şerveţelul apretat al umanităţii învăţate din cărţile de management. Emiliei i-a trebuit o noapte întreagă de reflecţii, de despicat firul în patru, de mestecat în gol şi de dialoguri imaginare ca să poată să-şi revină după conversaţia cu şefa. Se simţea ameninţată. Îi era teamă de concediere. Cum se va descurca cu rata? Dar dimineaţă îşi dădu seama că dracu¢ nu era aşa de negru şi că de fapt tot ceea ce trebuia să facă era să nu se mai arate aşa de acră cu clienţii, să mai zâmbească şi ea puţin şi să aibă răbdare.

Şi azi aşa şi mâine tot aşa, şi week-end-urile la cinema, la mall după haine noi, la teatru cu colegii când cineva cumpăra un rând întreg ca să meargă cu toţii, în turmă, un fel de team building necesar de unde nu putea să se eschiveze oricât ar fi vrut.

Şi a venit primăvara. Şi-a dat seama că trecuse iarna fără să aibă pe nimeni lângă ea ca s-o încălzească, dar parcă nu a fost chiar o iarnă aspră. Într-o sâmbătă îşi vizită părinţii la ţară, nu departe de capitală, la vreo 50 de kilometri. Nu se mai văzuseră de la ziua ei, din februarie. Îi vizita din ce în ce mai rar. După ce termina cu zâmbetele obligatorii şi cu conturile clienţilor, nu mai avea chef nici de prieteni, nici de rude. O mai suna pe mama, seara, ca să-i mai povestească una, alta. În rest, stătea pe întuneric în sufragerie şi rememora. Ce a vrut ea de la viaţă? Ce vrea acum? Îşi făcea o listă cu realizări. Şi Roma se afla pe lista aia. Era mândră că după o coadă destul de descurajatoare a intrat să vadă, chiar şi pentru câteva minute, pictura lui Michelangelo. Cât de mult i-a plăcut în copilărie filmul Agonie şi extaz! Cu lista de nerealizări era ceva mai greu. Să-l pună pe el în capul listei? Oare este bărbatul cea mai importantă realizare a unei femei? Sau copiii? Ori poate cariera? Sau măcar florile presate? Erau întrebări care rămâneau mereu fără răspunsuri. Probabil că îi era teamă să şi-le dea.

Era martie. Maxi-taxi-ul a oprit în staţie. Pe stradă nu trecea nimeni. De fiecare dată când se ducea acolo avea o stare de nelinişte. Casa aceea fusese a bunicilor. După ce a murit bunica, în urmă cu câţiva ani, părinţii ei au decis să se mute acolo. Au renovat-o, au desţelenit pământul din grădină, au tuns pomii. Când se întorcea acolo parcă revenea în copilărie. Strada, casa, grădina aveau aerul acela de vacanţă, de libertate deplină şi de siguranţă. Şi dacă era aşa, de ce nu venea mai des? Poate că ar trebui să vin mai des, îşi zise.

Era soare şi cer albastru şi pomii înmuguriţi. Tata trebăluia prin grădină. Cât de mult îmbătrânise în ultima vreme! Şi mama gătea. Şi totul în jur părea învăluit în melancolie pentru că toate acelea se petreceau în timpul vieţii lor de oameni singuri, dar păreau cu toate astea atemporale. Parcă se petreceau de când lumea, iar respiraţia lor era respiraţia bunicilor şi a străbunicilor, a tuturor oamenilor de până atunci care au trăit în locul acela şi despre care ştia puţine poveşti şi tocmai pentru că erau puţine îi stârnea tristeţe. Erau câteva istorisiri care s-au păstrat din gură în gură. Ce zi oare din viaţa mea va fi povestită mai departe de cineva, se întrebă Emilia în timp ce-l privea pe tata săpând ca să pună cartofi. Îşi aminti cum bunica îi spuse că bunicul se ducea la piaţă să vândă legume. Şi-l imagina cum se apleacă să arunce cartoful încreţit în groapa pe care o săpase. Şi tata a spus: ia găleata aia şi vino după mine! Şi până la prânz au pus împreună cartofi. Iar în jur era linişte. El săpa uşor cocoşat. Îl vedea cum oboseşte, dar nu se lăsa. Hai să ne oprim, îi spuse, ai obosit. Nu zicea nimic. Săpa mai departe. Şi toată imaginea asta cu plantatul cartofilor, în care intrase aproape fără să vrea, o făcu să se gândească la o pictură despre care citise, dar pe care nu o văzuse niciodată. Van Gogh? Citise în liceu o carte despre viaţa lui. Şi cultivatorii de cartofi putea fi o pictură de Van Gogh. Ştii tată, aşa cum stăm noi aici şi plantăm cartofi putem fi o pictură de Van Gogh. Apoi se gândi că bunicii ei au fost ţărani, că au săpat şi plantat an de an tot felul de legume şi de flori în pământul acela, dar nu au ştiut niciodată de Van Gogh şi nici măcar de Michelangelo.

A doua zi o dureau muşchii spatelui şi braţele. Făcuse febră musculară, dar se simţea mândră de durerea aceea. Îl ajutase pe tata şi făcuse ceea ce strămoşii ei făcuseră toată viaţa lor. Şi din acea zi se decise: se va apuca de grădinărit. Mai întâi îl va mai ajuta pe tata ca să poată să-o înveţe cum să sape, cum să semene, cum şi când să planteze răsaduri şi toate cele. Apoi îl va ruga să-i dea şi ei o bucată de grădină şi-şi va planta ce va dori ea acolo. Poate chiar nişte garoafe. Încă de luni se duse prin librării şi anticariate să caute cărţi de grădinărit. Cumpără câteva în limba engleză şi un album de Van Gogh. Şi printre autoportrete,  peisaje şi flori, da, a găsit şi Cultivatorii de cartofi.

copilării

Da la 1 iunie încoace ne copilărim la MŢR cu un proiect de maturitate: Childhood. Remains and Heritage.

Colecţionăm obiecte, vom organiza ateliere de memorie orală pentru copii şi vârstnici, vom facem expoziţii tematice, iar la final vrem să realizăm un muzeu virtual al copilăriei.

Împreună cu câţiva voluntari, colegii mei s-au apucat să facă teren, să descopere colecţii de jucării, să înregistreze istorii legate de copilărie şi să scrie.

Şi pentru că săptămâna trecută mi-am văzut nepoţeii jucându-se de-a v-aţi ascunselea, am brodit şi eu un text uşor nostalgic. 

De citit aici: copilariamuzeultaranului.blogspot.com. 

Maşina de îngheţată

Şi la voi acolo e vară, şi poate chiar caniculă, nu-i aşa? Şi pe la voi trece oare în fiecare după-amiază maşina de îngheţată? Se aude de departe mai întâi o melodie ca de flaşnetă sau ca de cutie muzicală. La început credeam că a sosit circul. Când se apropie se aude şi mai tare ca o bucurie, ca o speranţă care se împlineşte. Şi de fiecare dată iau o cupă pentru mine şi una pentru tine, dar o mănânc tot eu, şi pentru tine. Şi tu poate că faci la fel. Mâncăm şi cupa noastră şi cupa celuilalt. O cupă pentru aproape şi una pentru departe. Prima dată când s-a oprit maşina în poartă – melodia era ca o nelinişte – o femeie grăsulie îmbrăcată în alb a spus:

Îngheţată de casă cu lapte proaspăt!

Am alergat în curte, după bani, şi am spus repede că e îngheţată proaspătă cu lapte de casă, luăm? Dar nu a răspuns nimeni aşa că mai întâi am cerut o cupă şi m-am gândit că dacă i se mai face poftă cuiva şi am mai cerut una. Şi de fiecare dată când vine maşina de îngheţată fac aşa. Poate că odată şi odată va vrea cineva a doua cupă. Poate că odată şi odată te vei nimeri aici şi vom mânca fiecare cupa sa, care va fi numai cupa pentru aproape, iar cupa pentru departe va rămâne altcuiva.