şi pentru că am văzut o grămadă de dicuri cu el la Marché aux puces...
Serge Gainsbourg, Elisa
marți, 13 aprilie 2010
Le Vendredi saint
În Vinerea Mare, dacă eram la Bucureşti, aş fi mers cu tot familionul la cimitir. Anul acesta, Vinerea Mare a fost Le Vendredi saint. Pentru a păstra tradiţia, ba mai mult, pentru a o respecta şi „în exil”, în acea zi „am ocolit” câţiva morţi celebri, unii odihnind la Montparnasse, alţii în catacombele Parisului.
În Place Denfert-Rochereau, unde se află intrarea în catacombe, veghează un semeţ leu de bronz pe soclul căruia scria A la défense nationale, text care nu m-a lămurit prea mult. M-a intrigat văzându-l în atitudinea lui de paznic al savanei, ajuns chiar în mijlocul unei intersecţii cu sens giratoriu, ocolit zilnic de maşini şi motorete. Azi am citit pe un site că de fapt statuia este o replică la scară mai mică a celebrei statui Le lion de Belfort, sculptată de Frédéric-Auguste Bartholdi, cel care a realizat şi mult mai celebra Statuie a Libertăţii de la New-York.
L-am tot privind aşteptând la obişnuita coadă pe trei rânduri care semnalează muzeele la Paris. Ei bine, da, catacombele au ajuns şi ele muzeu. Dacă sute de ani au fost nişte simple cariere de mină din care se extrăgea piatra de construcţie, după 1780 au fost transformate în osuar pentru milioane de morţi care au fost deshumaţi din cimitirele Parisului printre aceştia Danton, Robespierre, Lully, Rabelais, Madame de Pompadour, Montesquieu, La Fontaine, Pascal, Rameau. Oameni care odinioară se plimbau prin încăperile de la Verailles, au ajuns anonime oase şi tigve aşezate ordonat şi cu model în galeriile umede aflate la 20 de metri sub şosea. Am cam mers vreo 2 km prin subteran, înconjuraţi de pereţi de tibii, de femururi sau de cranii. Am ieşit în cu totul alt loc decât am intrat, după ce am urcat câteva zeci de trepte. Am ieşit într-un loc care semăna întru-ceva cu strada Pitar Moş din Bucureşti. Până la cimitirul Montparnasse a trebuit să luăm metroul câteva staţii. Apoi am mai mers pe jos pe nişte străduţe tihnite chiar dacă de pe trotuarul de vizavi de o şcoală o fată a strigat la un băiat să vină mai repede că altfel îi va smulge părul din cap fir cu fir.
Aş fi vrut ca prin cimitir să mă plimb altfel, oprindu-mă la câteva pietre funerare, să citesc epitaful... Dar vizita noastră a fost ceva altfel decât credeam că va fi. După ce ne-am însemnat câteva nume pe lista format A4 pe care am primit-o la intrare, am început să căutăm. Pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir i-am găsit repede, fiind chiar aproape de intrare. Ştiu că am văzut într-un film de ce pun oamenii biletele de autobuz pe mormintele celebrităţilor, dar am uitat complet. Pe mormântul lor erau destul de multe bilete şi câteva flori. Următorul pe listă a fost Tristan Tzara. Cam atunci a apărut de nicăieri bătrânul. Îmbrăcat în haine cenuşii, m-a speriat la început, dar după ce am vorbit mai multe, nu mi-a mai fost teamă. El ne-a fost ca un ghid prin cimitir. Ne-a dus la mormintele lui Beaudelaire, Cortazar, Brâncuşi, Cesar, Cioran, Ionesco, ba chiar şi la Visarion Puiu. Ne-a vorbit despre Jean Seberg şi Romain Gary, despre Niki de Saint Phalle şi Jean Tinguely, despre pasărea făcută din bucăţi de oglindă şi un epitaf misterios scris sub ea: A mon ami Jean Jacques un oiseau qui s’est envole trop tôt. Tot el ne-a arătat unde este Sărutul lui Brâncuşi tocmai când a început să plouă şi a trebuit să ne despărţim. Mă tot gândesc la omul acela amabil, mirosind suav a flori de câmp şi a linişte. Cine o fi fost? Cum o fi trăit? A zis că şi-a luat şi el un loc de veci la Montparnasse. Doar atât ştiu despre el. Ştiu unde şi-a ales moartea.
Deşi a început să plouă şi să bată un vânt care ne întorcea umbrelele pe dos, ziua ni s-a mai înveselit puţin. Am colindat prin Galeries Lafayette de la Montparnasse. Am băut un suc la celebra Closerie des Lilas în acelaşi loc în care prefera să stea André Breton. Am luat metroul până la staţia terminus Boulogne - Pont de Saint-Cloud unde, pe un soare blând de primăvară, ne-am plimbat prin grădinile muzeului Albert Kahn. Deşi mai era puţin timp până la închidere, tot ne-am uitat la câteva filme făcute la început de secol XX în Bretania.
Seara târziu am ajuns la biserica românească Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, în Cartierul Latin. Am cântat Prohodul, am înconjurat biserica, aşa cum se obişnuieşte, trecând cu procesiunea pe bulevard după ce s-a oprit circulaţia pe un sens de mers, am ascultat predica preotului şi ne-am întors acasă cu flori.
În Place Denfert-Rochereau, unde se află intrarea în catacombe, veghează un semeţ leu de bronz pe soclul căruia scria A la défense nationale, text care nu m-a lămurit prea mult. M-a intrigat văzându-l în atitudinea lui de paznic al savanei, ajuns chiar în mijlocul unei intersecţii cu sens giratoriu, ocolit zilnic de maşini şi motorete. Azi am citit pe un site că de fapt statuia este o replică la scară mai mică a celebrei statui Le lion de Belfort, sculptată de Frédéric-Auguste Bartholdi, cel care a realizat şi mult mai celebra Statuie a Libertăţii de la New-York.
L-am tot privind aşteptând la obişnuita coadă pe trei rânduri care semnalează muzeele la Paris. Ei bine, da, catacombele au ajuns şi ele muzeu. Dacă sute de ani au fost nişte simple cariere de mină din care se extrăgea piatra de construcţie, după 1780 au fost transformate în osuar pentru milioane de morţi care au fost deshumaţi din cimitirele Parisului printre aceştia Danton, Robespierre, Lully, Rabelais, Madame de Pompadour, Montesquieu, La Fontaine, Pascal, Rameau. Oameni care odinioară se plimbau prin încăperile de la Verailles, au ajuns anonime oase şi tigve aşezate ordonat şi cu model în galeriile umede aflate la 20 de metri sub şosea. Am cam mers vreo 2 km prin subteran, înconjuraţi de pereţi de tibii, de femururi sau de cranii. Am ieşit în cu totul alt loc decât am intrat, după ce am urcat câteva zeci de trepte. Am ieşit într-un loc care semăna întru-ceva cu strada Pitar Moş din Bucureşti. Până la cimitirul Montparnasse a trebuit să luăm metroul câteva staţii. Apoi am mai mers pe jos pe nişte străduţe tihnite chiar dacă de pe trotuarul de vizavi de o şcoală o fată a strigat la un băiat să vină mai repede că altfel îi va smulge părul din cap fir cu fir.
Aş fi vrut ca prin cimitir să mă plimb altfel, oprindu-mă la câteva pietre funerare, să citesc epitaful... Dar vizita noastră a fost ceva altfel decât credeam că va fi. După ce ne-am însemnat câteva nume pe lista format A4 pe care am primit-o la intrare, am început să căutăm. Pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir i-am găsit repede, fiind chiar aproape de intrare. Ştiu că am văzut într-un film de ce pun oamenii biletele de autobuz pe mormintele celebrităţilor, dar am uitat complet. Pe mormântul lor erau destul de multe bilete şi câteva flori. Următorul pe listă a fost Tristan Tzara. Cam atunci a apărut de nicăieri bătrânul. Îmbrăcat în haine cenuşii, m-a speriat la început, dar după ce am vorbit mai multe, nu mi-a mai fost teamă. El ne-a fost ca un ghid prin cimitir. Ne-a dus la mormintele lui Beaudelaire, Cortazar, Brâncuşi, Cesar, Cioran, Ionesco, ba chiar şi la Visarion Puiu. Ne-a vorbit despre Jean Seberg şi Romain Gary, despre Niki de Saint Phalle şi Jean Tinguely, despre pasărea făcută din bucăţi de oglindă şi un epitaf misterios scris sub ea: A mon ami Jean Jacques un oiseau qui s’est envole trop tôt. Tot el ne-a arătat unde este Sărutul lui Brâncuşi tocmai când a început să plouă şi a trebuit să ne despărţim. Mă tot gândesc la omul acela amabil, mirosind suav a flori de câmp şi a linişte. Cine o fi fost? Cum o fi trăit? A zis că şi-a luat şi el un loc de veci la Montparnasse. Doar atât ştiu despre el. Ştiu unde şi-a ales moartea.
Deşi a început să plouă şi să bată un vânt care ne întorcea umbrelele pe dos, ziua ni s-a mai înveselit puţin. Am colindat prin Galeries Lafayette de la Montparnasse. Am băut un suc la celebra Closerie des Lilas în acelaşi loc în care prefera să stea André Breton. Am luat metroul până la staţia terminus Boulogne - Pont de Saint-Cloud unde, pe un soare blând de primăvară, ne-am plimbat prin grădinile muzeului Albert Kahn. Deşi mai era puţin timp până la închidere, tot ne-am uitat la câteva filme făcute la început de secol XX în Bretania.
Seara târziu am ajuns la biserica românească Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, în Cartierul Latin. Am cântat Prohodul, am înconjurat biserica, aşa cum se obişnuieşte, trecând cu procesiunea pe bulevard după ce s-a oprit circulaţia pe un sens de mers, am ascultat predica preotului şi ne-am întors acasă cu flori.
luni, 12 aprilie 2010
Scrie-mi pe perete
Facebook are grijă de relaţia mea cu "prietenii" de aceea îmi trimite tot felul de sugestii. De exemplu, cutare e fan nu ştiu ce/cine, devino şi tu fan. Sau nu ştiu cine "ar avea nevoie de o fotografie de profil"... Iar cea mai gogonată:
Muzeul Taranului Roman
Reia legătura,
Trimite-i un mesaj!
Şi când te gândeşti că azi am confirmat peste 450 de prieteni MŢR. Şi asta după două săptămâni de concediu.
Muzeul Taranului Roman
Reia legătura,
Trimite-i un mesaj!
Şi când te gândeşti că azi am confirmat peste 450 de prieteni MŢR. Şi asta după două săptămâni de concediu.
duminică, 11 aprilie 2010
Jurnal parizian - partea III
A patra zi: soare şi chef de plimbare
Musée National du Moyen Age - thermes gallo-romains et l'hôtel des abbés de Cluny à Paris nu era pe lista mea. A apărut dintr-o potriveală sau pentru că aşa a dat Dumnezeu. În muzeu la ora aceea matinală nu erau decât vreo două clase de copii veniţi să înveţe istorie la faţa locului. Nu a fost prima şi nici ultima întâlnire cu grupuri de copii prin muzee. Cred că este o practică frecventă la francezi. Profesoara stă în picioare, copiii se aşează turceşte pe jos, în semicerc în faţa unei vitrine sau a unui tablou şi mai treci dacă poţi. În schimb te amuzi ascultând ce răspunsuri dau cei mici la întrebările profei.
Muzeul este interesant pentru cei care studiază istoria medievală a Franţei. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult în anul I de facultate, când făceam cursul de Littérature française du Moyen Âge cu profesorul Ioan Pânzaru. Ce e de văzut aici? Piesa de rezistenţă se pare că este seria de şase tapiserii de secol XV, intitulată La Dame à la licorne. Cinci dintre ele ilustrează câte un simţ, a şasea, mai greu de interpretat, se numeşte A mon seul désir. Interesant este că tapiseriile au fost remarcate de George Sand în castelul Boussac. Scriitoarea l-a făcut atent pe amantul său de atunci, inspectorul de monumente istorice, Prosper Mérimée, cunoscut nouă mai ales ca autor al romanului istoric Chronique du règne de Charles IX. Acesta a declarat pe dată La Dame à la licorne monument istoric. Asta se întâmpla pe la 1841. După vreo 40 de ani tapiseria va fi cumpărată de muzeu şi va intra în colecţia acestuia. Era anul 1882.
În afară de tapiserii, la Musée National du Moyen Age am mai văzut sculpturi gotice, bijuterii, obiecte de cult, icoane (ei le numesc „peintures françaises, anglaises, allemandes, espagnoles et flamandes du XIVe siècle au XVIe siècle”), vitralii, arme, mobilier şi chiar jucării. Am ieşit la lumină un pic cam ameţită, venită parcă dintr-o altă lume şi ajunsă într-un loc care nici acesta nu-mi era prea familiar. Mi-am mai revenit colindând în sus şi-n jos cele patru etaje ale libăriei Gilbert Joseph de pe Boulevard Saint-Michel. Asta mi-a luat mai mult de o oră. Apoi am mai intrat în câteva anticariate, în magazine, am privit trecătorii, am văzut că o felie de pizza era 5 euro, m-am oprit puţin şi pe la buchinişti, am văzut Sena curgând sub pont au Double şi am intrat la Notre Dame după ce am stat la o coadă spaniolo-japoneză destul de lungă, dar care s-a mişcat repede.
Ziua a patra a început practic după prânz când ne-am plimbat cu Bateau Muche, apoi am luat-o pe jos, pe cheiul Senei, de la Notre Dame la Louvre, de la Louvre la Place de la Concorde prin Jardin des Tuileries, de acolo pe Champs-Élysées până la Arcul de Triumf intrând în magazine, mâncând baghetă abia scoasă din cuptor. Ne-am întors pe avenue George V şi am ajuns din nou pe cheiurile Senei la poalele Turnului Eiffel pe care nu l-am escaladat decât cu privirea la apus de soare. Apoi am mai luat-o pe un pod, am mai urcat o colină de unde am avut o panoramă frumoasă cu turnul şi Sena. A fost soare, a fost frumos, ziua următoare a plouat din nou.
Musée National du Moyen Age - thermes gallo-romains et l'hôtel des abbés de Cluny à Paris nu era pe lista mea. A apărut dintr-o potriveală sau pentru că aşa a dat Dumnezeu. În muzeu la ora aceea matinală nu erau decât vreo două clase de copii veniţi să înveţe istorie la faţa locului. Nu a fost prima şi nici ultima întâlnire cu grupuri de copii prin muzee. Cred că este o practică frecventă la francezi. Profesoara stă în picioare, copiii se aşează turceşte pe jos, în semicerc în faţa unei vitrine sau a unui tablou şi mai treci dacă poţi. În schimb te amuzi ascultând ce răspunsuri dau cei mici la întrebările profei.
Muzeul este interesant pentru cei care studiază istoria medievală a Franţei. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult în anul I de facultate, când făceam cursul de Littérature française du Moyen Âge cu profesorul Ioan Pânzaru. Ce e de văzut aici? Piesa de rezistenţă se pare că este seria de şase tapiserii de secol XV, intitulată La Dame à la licorne. Cinci dintre ele ilustrează câte un simţ, a şasea, mai greu de interpretat, se numeşte A mon seul désir. Interesant este că tapiseriile au fost remarcate de George Sand în castelul Boussac. Scriitoarea l-a făcut atent pe amantul său de atunci, inspectorul de monumente istorice, Prosper Mérimée, cunoscut nouă mai ales ca autor al romanului istoric Chronique du règne de Charles IX. Acesta a declarat pe dată La Dame à la licorne monument istoric. Asta se întâmpla pe la 1841. După vreo 40 de ani tapiseria va fi cumpărată de muzeu şi va intra în colecţia acestuia. Era anul 1882.
În afară de tapiserii, la Musée National du Moyen Age am mai văzut sculpturi gotice, bijuterii, obiecte de cult, icoane (ei le numesc „peintures françaises, anglaises, allemandes, espagnoles et flamandes du XIVe siècle au XVIe siècle”), vitralii, arme, mobilier şi chiar jucării. Am ieşit la lumină un pic cam ameţită, venită parcă dintr-o altă lume şi ajunsă într-un loc care nici acesta nu-mi era prea familiar. Mi-am mai revenit colindând în sus şi-n jos cele patru etaje ale libăriei Gilbert Joseph de pe Boulevard Saint-Michel. Asta mi-a luat mai mult de o oră. Apoi am mai intrat în câteva anticariate, în magazine, am privit trecătorii, am văzut că o felie de pizza era 5 euro, m-am oprit puţin şi pe la buchinişti, am văzut Sena curgând sub pont au Double şi am intrat la Notre Dame după ce am stat la o coadă spaniolo-japoneză destul de lungă, dar care s-a mişcat repede.
Ziua a patra a început practic după prânz când ne-am plimbat cu Bateau Muche, apoi am luat-o pe jos, pe cheiul Senei, de la Notre Dame la Louvre, de la Louvre la Place de la Concorde prin Jardin des Tuileries, de acolo pe Champs-Élysées până la Arcul de Triumf intrând în magazine, mâncând baghetă abia scoasă din cuptor. Ne-am întors pe avenue George V şi am ajuns din nou pe cheiurile Senei la poalele Turnului Eiffel pe care nu l-am escaladat decât cu privirea la apus de soare. Apoi am mai luat-o pe un pod, am mai urcat o colină de unde am avut o panoramă frumoasă cu turnul şi Sena. A fost soare, a fost frumos, ziua următoare a plouat din nou.
vineri, 9 aprilie 2010
Jurnal parizian - partea II
M-am întors de câteva zile de la Paris, dar tot visez că deambulez prin muzee căci acolo oriunde te-ai întoarce, orice ai face, nu se poate să nu dai de vreo expoziţie. Timp să ai şi bani să ai că de văzut ai ce vedea. Toată lumea ştie de Louvre şi poate că şi de Orsay. Mai puţini de Centre Pompidou chiar dacă arhitectura high-tech te-ar putea face atent. Apoi sunt muzeele dedicate artiştilor precum Eugène Delacroix, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi, Antoine Bourdelle sau Picasso. Dacă te plimbi pe malul Senei mai dai şi de Quai Branly, de Muzeul Modei, de Muzeul Marinei sau de Institutul Lumii Arabe, nemaipunând la socoteală Grand Palais, Petit Palais şi Palais de Tokyo unde sunt tot felul de expoziţii temporare. În sfârşit, cred că nici parizienii nu mai ştiu ce muzee şi colecţiilor mai sunt prin urbea lor. Sau poate că aş fi surprinsă aflând că ştiu. Şi asta pentru că în Franţa se mai găsesc bani pentru publicitate. Cum ieşi din avion, din metrou, din autobuz, dai cu nasul de afişe imense pentru muzee, expoziţii sau piese de teatru. E imposibil să nu afli despre expoziţia Edvard Munch ou l'Anti-Cri, de exemplu, pentru că pe botul fiecărui autobuz din Paris este lipit câte un autocolant care-ţi aminteşte de ea. Mă declar invidioasă.
A treia zi: Montmartre, Espace Dali, Centre Pompidou
În Montmartre am ajuns dimineaţa devreme şi am coborât din metrou chiar în faţa Moulin Rouge-ului puţin spectaculos la acea oră. Un pic mai încolo, am dat de un alt muzeu. Oare ce se potrivea mai bine cu împrejurimile decât Le Musée de l'érotisme de Paris, deschis 7 zile din 7, de la 10 dimineaţa la 2 dimineaţa, flancat de două statui grase şi frumoase, un el, pater familias şi o ea, muza visătoare.
Până în deal, nu poţi să nu cumperi un suvenir chinezesc cu Parisul de la arabii care te îmbie care mai de care cu reduceri. La poalele dealului, găseşti cinci turnuri Eiffel la numai un euro. Mai sus, cu un euro nu mai poţi lua decât trei turnuri Eiffel pentru că aerul se rarefiază şi puterea de cumpărare a banului scade. De pe deal oraşul se vede minunat, iar Bazilica Sacré-Coeur chiar pare a fi o inimă a Parisului prin care se scurg turiştii: prin ventriculul stâng cei care intră, iar prin ventriculul drept cei care ies oxigenaţi de aerul sacru.
În spatele bazilicii şerpuiesc câteva străduţe pe care dacă-o apuci vei ajunge în locul acela boem despre care nu se poate să nu fi aflat din filmele americane. Cafenele şi terase, galerii de artă şi artişti care creionează în picioare portrete de turişti la minut închegând şi o conversaţie cu modelul. Un afiş albastru şi două săgeţi te îndreaptă spre un loc mai puţin cunoscut al Parisului, aproape ascuns printre străduţe, copaci şi cafenele: Espace Dali. Un muzeu particular dedicat lui Salvador Dali care are în colecţie peste 300 de lucrări mai ales sculpturi şi gravuri, dar şi celebra canapea având forma buzelor actriţei Mae West.
Expoziţia Dali a fost doar păhărelul de tărie pe care-l iei înainte de o masă copioasă pentru a-ţi creşte apetitul. Iar meniul a fost făcut de Centrul Pompidou.
Atelierul lui Constantin Brâncuşi
Ceea ce nu ştiam, dar bănuiam, era faptul că atelierul situat acum în Piazza du Centre Pompidou nu este cel original. Cu un an înainte de moartea sa, Brâncuşi a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris atelierul din Montparnasse cu tot ce se afla în el, cu condiţia de a fi reconstituit întocmai cum l-a gândit artistul. Mutarea şi reaşezarea obiectelor din atelier – opere de artă, schiţe, mobilier, unelte, cărţi şi discuri – într-un spaţiu deschis publicului larg a fost o provocare pentru arhitectul Renzo Piano pentru că Brâncuşi era foarte atent la relaţia obiectului cu spaţiul în care este expus, la felul cum cade lumina, la legătura care se crea între sculpturile sale. Locul în sine mi s-a părut rece şi ascuns, strivit de schelăria de oţel şi plastic colorat de alături dar, în acelaşi timp, bine protejat de zumzăiala bulevardului. Acolo ne-am şi dat întâlnire cu o veche prietenă şi colegă de facultate cu care am străbătut în lung şi-n lat atelierul, biblioteca şi apoi cele trei etaje cu expoziţii ale Pompidou-ului.
elles@centrepompidou
La al patrulea etaj al Centrului Pompidou, în mai 2009, s-a deschis o expoziţie dedicată femeilor-artiste din secolul XX până în prezent. Ca să le vezi pe toate şi să le digeri bine, două ore nu sunt de ajuns. Ce am notat eu în carneţel au fost:
Gisele Freund, Virginia Woolf, Londra, 1939;
Dora Maar;
Eva Hesse, Sans Titre, 1970, operă neterminată;
Dorothea Tanning, Chambre 202, Hôtel du Pavot, 1970;
site-ul www.guerrillagirls.com;
Jana Sterbak, Vanitas - Robe de chair pour albinos anorexique, 1955.
Au mai fost câteva care mi-au plăcut sau m-au contrariat, dar îmbulzeala din expoziţie mi-a cam tăiat pofta de culturalizare. La etajul următor nu mai era aşa multă lume şi am avut răgaz să văd pe-ndelete Matisse, Braque, Picasso, Kandinsky, Chagall, Otto Dix, Victor Brauner, Man Ray, Modigliani, din nou Dali, Foca lui Brâncuşi, Giacometti şi mulţi, mulţi alţii aşezaţi frumos pe curente artistice. Şi era cât pe ce să uit să intru în sala în care, sub o vitrină se odihnea pişoarul lui Marcel Duchamp, dar m-am întors special pentru a-mi pune, mai în glumă, mai în serios, poetica întrebare Qu'est-ce qu'une œuvre d'art?
La ultimul etaj mi-am încheiat ziua muzeografică, târziu de tot, cu puţin înainte de închiderea muzeului, adică fix la ora 9, cu Lucian Freud – Atelierul. O expoziţie temporară de care francezii sunt foarte mândri pentru că o găzduiesc. Bunicul Sigmund Freud trebuie să fie şi el mândru de nepotul său, pictor talentat, bun englez, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani. Expoziţia Lucian Freud va mai sta la Paris până pe 19 iulie, dar deja are foarte mulţi vizitatori, francezii fiind mari amatori de artă şi de muzee pentru că aşa-mi explic cozile lungi de la intrare. Venit din România cozilor la alimente nu m-aş mira ca un proaspăt ajuns la Paris, în anii 90 să se aşeze la o astfel de coadă şi să întrebe neaoş: ce se dă?
La Lucian Freud s-au dat vreo 50 de picturi de mari dimensiuni, lucrate în atelier, după model. Împărţită cartezian în patru părţi, expoziţia începe destul de doux cu peisaje-vederi ale grădinii şi continuă cu autoportrete, se ajunge la reinterpretări ale maeştrilor Chardin şi Cézanne şi se încheie destul de lourd cu portrete minuţios lucrate pentru că, spune artistul, pictura trebuie să fie carne. "I want paint to work as flesh".
Un reportaj despre expoziţie aici:
http://www.youtube.com/watch?v=uZ0iV7_azaE&feature=related
A treia zi: Montmartre, Espace Dali, Centre Pompidou
În Montmartre am ajuns dimineaţa devreme şi am coborât din metrou chiar în faţa Moulin Rouge-ului puţin spectaculos la acea oră. Un pic mai încolo, am dat de un alt muzeu. Oare ce se potrivea mai bine cu împrejurimile decât Le Musée de l'érotisme de Paris, deschis 7 zile din 7, de la 10 dimineaţa la 2 dimineaţa, flancat de două statui grase şi frumoase, un el, pater familias şi o ea, muza visătoare.
Până în deal, nu poţi să nu cumperi un suvenir chinezesc cu Parisul de la arabii care te îmbie care mai de care cu reduceri. La poalele dealului, găseşti cinci turnuri Eiffel la numai un euro. Mai sus, cu un euro nu mai poţi lua decât trei turnuri Eiffel pentru că aerul se rarefiază şi puterea de cumpărare a banului scade. De pe deal oraşul se vede minunat, iar Bazilica Sacré-Coeur chiar pare a fi o inimă a Parisului prin care se scurg turiştii: prin ventriculul stâng cei care intră, iar prin ventriculul drept cei care ies oxigenaţi de aerul sacru.
În spatele bazilicii şerpuiesc câteva străduţe pe care dacă-o apuci vei ajunge în locul acela boem despre care nu se poate să nu fi aflat din filmele americane. Cafenele şi terase, galerii de artă şi artişti care creionează în picioare portrete de turişti la minut închegând şi o conversaţie cu modelul. Un afiş albastru şi două săgeţi te îndreaptă spre un loc mai puţin cunoscut al Parisului, aproape ascuns printre străduţe, copaci şi cafenele: Espace Dali. Un muzeu particular dedicat lui Salvador Dali care are în colecţie peste 300 de lucrări mai ales sculpturi şi gravuri, dar şi celebra canapea având forma buzelor actriţei Mae West.
Expoziţia Dali a fost doar păhărelul de tărie pe care-l iei înainte de o masă copioasă pentru a-ţi creşte apetitul. Iar meniul a fost făcut de Centrul Pompidou.
Atelierul lui Constantin Brâncuşi
Ceea ce nu ştiam, dar bănuiam, era faptul că atelierul situat acum în Piazza du Centre Pompidou nu este cel original. Cu un an înainte de moartea sa, Brâncuşi a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris atelierul din Montparnasse cu tot ce se afla în el, cu condiţia de a fi reconstituit întocmai cum l-a gândit artistul. Mutarea şi reaşezarea obiectelor din atelier – opere de artă, schiţe, mobilier, unelte, cărţi şi discuri – într-un spaţiu deschis publicului larg a fost o provocare pentru arhitectul Renzo Piano pentru că Brâncuşi era foarte atent la relaţia obiectului cu spaţiul în care este expus, la felul cum cade lumina, la legătura care se crea între sculpturile sale. Locul în sine mi s-a părut rece şi ascuns, strivit de schelăria de oţel şi plastic colorat de alături dar, în acelaşi timp, bine protejat de zumzăiala bulevardului. Acolo ne-am şi dat întâlnire cu o veche prietenă şi colegă de facultate cu care am străbătut în lung şi-n lat atelierul, biblioteca şi apoi cele trei etaje cu expoziţii ale Pompidou-ului.
elles@centrepompidou
La al patrulea etaj al Centrului Pompidou, în mai 2009, s-a deschis o expoziţie dedicată femeilor-artiste din secolul XX până în prezent. Ca să le vezi pe toate şi să le digeri bine, două ore nu sunt de ajuns. Ce am notat eu în carneţel au fost:
Gisele Freund, Virginia Woolf, Londra, 1939;
Dora Maar;
Eva Hesse, Sans Titre, 1970, operă neterminată;
Dorothea Tanning, Chambre 202, Hôtel du Pavot, 1970;
site-ul www.guerrillagirls.com;
Jana Sterbak, Vanitas - Robe de chair pour albinos anorexique, 1955.
Au mai fost câteva care mi-au plăcut sau m-au contrariat, dar îmbulzeala din expoziţie mi-a cam tăiat pofta de culturalizare. La etajul următor nu mai era aşa multă lume şi am avut răgaz să văd pe-ndelete Matisse, Braque, Picasso, Kandinsky, Chagall, Otto Dix, Victor Brauner, Man Ray, Modigliani, din nou Dali, Foca lui Brâncuşi, Giacometti şi mulţi, mulţi alţii aşezaţi frumos pe curente artistice. Şi era cât pe ce să uit să intru în sala în care, sub o vitrină se odihnea pişoarul lui Marcel Duchamp, dar m-am întors special pentru a-mi pune, mai în glumă, mai în serios, poetica întrebare Qu'est-ce qu'une œuvre d'art?
La ultimul etaj mi-am încheiat ziua muzeografică, târziu de tot, cu puţin înainte de închiderea muzeului, adică fix la ora 9, cu Lucian Freud – Atelierul. O expoziţie temporară de care francezii sunt foarte mândri pentru că o găzduiesc. Bunicul Sigmund Freud trebuie să fie şi el mândru de nepotul său, pictor talentat, bun englez, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani. Expoziţia Lucian Freud va mai sta la Paris până pe 19 iulie, dar deja are foarte mulţi vizitatori, francezii fiind mari amatori de artă şi de muzee pentru că aşa-mi explic cozile lungi de la intrare. Venit din România cozilor la alimente nu m-aş mira ca un proaspăt ajuns la Paris, în anii 90 să se aşeze la o astfel de coadă şi să întrebe neaoş: ce se dă?
La Lucian Freud s-au dat vreo 50 de picturi de mari dimensiuni, lucrate în atelier, după model. Împărţită cartezian în patru părţi, expoziţia începe destul de doux cu peisaje-vederi ale grădinii şi continuă cu autoportrete, se ajunge la reinterpretări ale maeştrilor Chardin şi Cézanne şi se încheie destul de lourd cu portrete minuţios lucrate pentru că, spune artistul, pictura trebuie să fie carne. "I want paint to work as flesh".
Un reportaj despre expoziţie aici:
http://www.youtube.com/watch?v=uZ0iV7_azaE&feature=related
Jurnal parizian - partea I
La Paris cerul este mult mai aproape de pământ. Dacă la Bucureşti m-am obişnuit cu un cer alb, fără nori, ca o fosă căscată în atmosferă, care-ţi dă impresia unui oraş plasat direct în univers, la Paris norii sunt atât de aproape încât dacă ai întinde mâna, ai putea să-i atingi şi să-i gâdili pe burtă. Vreo oră nu am făcut decât să mă uit extatic în sus şi să mă minunez de albastrul clar şi de albul mat, plutind neîntrerupt.
Prima zi: Le salon du livre, la a treizecea ediţie.
Primul şoc: o coadă lungă, cosmopolită şi răsucită la casa de bilete, iar biletul de intrare costa 9 euro. În cazul în care ai fi vrut să ieşi din spaţiul expoziţional şi să revii după un timp trebuia să o iei de la capăt: coadă plus încă 9 euro. Locul unde se ţine Le salon du livre se aseamănă cu Pavilionul central de la Romexpo numai că este ceva mai mare, cu mai multe spaţii pentru evenimente şi culoare mai largi ceea ce îl face să pară mai aerisit şi pe alocuri pustiu. Am văzut multe standuri fără clienţi, printre care şi cel al României. Doar la Gallimard ce se mai înghesuia lumea ca să caute Livre de poche. Cărţile mi s-au părut scumpe, dar nu m-a lăsat inima să nu-mi iau vreo două, trei aşa cât să nu-mi pară rău că am plătit intrarea. Reduceri semnificative nu am prea văzut, doar că am primit bonus o carte uşurică şi prostuţă cu care m-am delectat juma de oră, la întoarcere în ţară, pe aeroportul Beauvais, când a trebuit să aşteptăm „dezamorsarea” unui bagaj suspect fapt care ne-a întârziat plecarea, dar asta e o altă poveste.
A doua zi: Versailles
Excursia la Versailles a fost cadoul de ziua mea, primit cu întârziere, dar şi cu mare bucurie.
Al doilea şoc cultural: coada de la intrare. Cea mai şerpuită, cea mai cosmopolită, cea mai descurajantă pe care am putut s-o văd vreodată. Lume ca la un concert rock, copii de toate vârstele ţipând, alergând, jucându-se, plictisindu-se. Soluţia: am intrat prin faţă, profitând de o ruptură ce se crease în rând. Au urmat apoi coadă la toaletă, coadă la intrarea la fiecare din sălile deschise spre vizitare, coadă la ieşire, coadă la suveniruri, coadă la plecare. Numai în curtea interioară nu era coadă. Începuse să plouă aşa că lumea s-a cam împrăştiat care încotro şi puţini au mai rămas să se plimbe prin grădina franceză a palatului despre care am citit când eram în facultate, în cartea Despre grădini şi modurile lor de folosire, scrisă de Dolores Toma, profesoara noastră de literatură franceză de secol XVII.
După ce am străbătut imensul parc străjuit din metru-n metru de statui, copii ale celebrelor statui antice, am ajuns să vizităm şi domeniul Mariei Antoaneta, şi Le Grand Trianon, palatul în care s-a semnat Tratatul de la Trianon. Ar fi trebuit să mă declar impresionată de toate mobilele aurite, de tablourile imense, de statuile de marmură, de fântânile cântătoare de Lully, de arbuştii tăiaţi cu model ca nişte canichi vegetali, de stucaturile dantelate, de dantelele fine, de Louis XIV însuşi pictat, sculptat, turnat în bronz, pe tron, pe cal, în sala de bal, la război.
Dar până la urmă cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut câteva din fotografiile prezente în expoziţia Versailles photographié 1850-2010. Printre imagini semnate Eugène Atget, Man Ray, Brassaï, André Kertész, Jacques-Henri Lartigue, Dora Maar, Robert Doisneau, Henri Cartier-Bresson, Robert Polidori… l-am regăsit şi pe Constantin Brâncuşi.
Expoziţia nu debordează de creativitate muzeografică, însă unele fotografii sunt o bucurie în sine, iar altele sunt de-a dreptul surprinzătoare, de exemplu, cea în care Fred Astaire dansează în faţa castelului. În Franţa, oricât de banală ar fi o expoziţie, cam peste tot apare numele comisarului expoziţiei, ca să ştie lumea cu cine are de-a face, pe cine să laude sau pe cine să blameze. Iar despre expoziţie asta nu s-a scris numai de bine, dar tot merită vizitată pentru că palatul pare mai frumos văzut în fotografii. În realitate, mie mi s-a părut de prost gust.
Le Roi Danse, regia Gérard Corbiau
Va urma.
În postările următoare se va vorbi mult despre muzee, mai puţin despre parcuri, ceva mai interesant despre eroi şi morminte, iar la final despre... Voi vedea eu atunci despre ce.
Prima zi: Le salon du livre, la a treizecea ediţie.
Primul şoc: o coadă lungă, cosmopolită şi răsucită la casa de bilete, iar biletul de intrare costa 9 euro. În cazul în care ai fi vrut să ieşi din spaţiul expoziţional şi să revii după un timp trebuia să o iei de la capăt: coadă plus încă 9 euro. Locul unde se ţine Le salon du livre se aseamănă cu Pavilionul central de la Romexpo numai că este ceva mai mare, cu mai multe spaţii pentru evenimente şi culoare mai largi ceea ce îl face să pară mai aerisit şi pe alocuri pustiu. Am văzut multe standuri fără clienţi, printre care şi cel al României. Doar la Gallimard ce se mai înghesuia lumea ca să caute Livre de poche. Cărţile mi s-au părut scumpe, dar nu m-a lăsat inima să nu-mi iau vreo două, trei aşa cât să nu-mi pară rău că am plătit intrarea. Reduceri semnificative nu am prea văzut, doar că am primit bonus o carte uşurică şi prostuţă cu care m-am delectat juma de oră, la întoarcere în ţară, pe aeroportul Beauvais, când a trebuit să aşteptăm „dezamorsarea” unui bagaj suspect fapt care ne-a întârziat plecarea, dar asta e o altă poveste.
A doua zi: Versailles
Excursia la Versailles a fost cadoul de ziua mea, primit cu întârziere, dar şi cu mare bucurie.
Al doilea şoc cultural: coada de la intrare. Cea mai şerpuită, cea mai cosmopolită, cea mai descurajantă pe care am putut s-o văd vreodată. Lume ca la un concert rock, copii de toate vârstele ţipând, alergând, jucându-se, plictisindu-se. Soluţia: am intrat prin faţă, profitând de o ruptură ce se crease în rând. Au urmat apoi coadă la toaletă, coadă la intrarea la fiecare din sălile deschise spre vizitare, coadă la ieşire, coadă la suveniruri, coadă la plecare. Numai în curtea interioară nu era coadă. Începuse să plouă aşa că lumea s-a cam împrăştiat care încotro şi puţini au mai rămas să se plimbe prin grădina franceză a palatului despre care am citit când eram în facultate, în cartea Despre grădini şi modurile lor de folosire, scrisă de Dolores Toma, profesoara noastră de literatură franceză de secol XVII.
După ce am străbătut imensul parc străjuit din metru-n metru de statui, copii ale celebrelor statui antice, am ajuns să vizităm şi domeniul Mariei Antoaneta, şi Le Grand Trianon, palatul în care s-a semnat Tratatul de la Trianon. Ar fi trebuit să mă declar impresionată de toate mobilele aurite, de tablourile imense, de statuile de marmură, de fântânile cântătoare de Lully, de arbuştii tăiaţi cu model ca nişte canichi vegetali, de stucaturile dantelate, de dantelele fine, de Louis XIV însuşi pictat, sculptat, turnat în bronz, pe tron, pe cal, în sala de bal, la război.
Dar până la urmă cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut câteva din fotografiile prezente în expoziţia Versailles photographié 1850-2010. Printre imagini semnate Eugène Atget, Man Ray, Brassaï, André Kertész, Jacques-Henri Lartigue, Dora Maar, Robert Doisneau, Henri Cartier-Bresson, Robert Polidori… l-am regăsit şi pe Constantin Brâncuşi.
Expoziţia nu debordează de creativitate muzeografică, însă unele fotografii sunt o bucurie în sine, iar altele sunt de-a dreptul surprinzătoare, de exemplu, cea în care Fred Astaire dansează în faţa castelului. În Franţa, oricât de banală ar fi o expoziţie, cam peste tot apare numele comisarului expoziţiei, ca să ştie lumea cu cine are de-a face, pe cine să laude sau pe cine să blameze. Iar despre expoziţie asta nu s-a scris numai de bine, dar tot merită vizitată pentru că palatul pare mai frumos văzut în fotografii. În realitate, mie mi s-a părut de prost gust.
Le Roi Danse, regia Gérard Corbiau
Va urma.
În postările următoare se va vorbi mult despre muzee, mai puţin despre parcuri, ceva mai interesant despre eroi şi morminte, iar la final despre... Voi vedea eu atunci despre ce.
joi, 8 aprilie 2010
La Seine
Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu'il m'en souvienne
La joie venait toujours après la peine
duminică, 28 martie 2010
Pe picior de plecare
Ca să mai acopăr din neliniştea plecării, m-am dus azi la film. Pe o ploaie care de obicei mă determină să stau acasă, am fost la Eu când vreau să fluier, fluier. În sala de cinematograf s-a auzit tot timpul picurând din tavan, iar lumea a fost cam răruţă şi zgribulită. În acelaşi loc, la aceeaşi oră, tot duminica, la Poliţist, adjectiv, sala a fost destul de plină, iar la Concertul, a fost înghesuială. Mă aşteptam să nu mai prind loc azi, după atâta mediatizare câtă i s-a făcut filmului ăsta şi regizorului Florin Şerban apărut de nicăieri direct cu un urs de argint în braţe. Dar uite că au fost locuri pe alese. O sală aerisită, care la final a devenit chiar rece.
Însă nu succesul de la Berlinale m-a stârnit să văd filmul, ci titlul însuşi. Mi se pare a fi un titlu puternic, iar repetat de câteva ori începe să te enerveze sau mai bine, să te provoace, să te stârnească. Pare o chemare la luptă, o invocare dintr-un dans ritual, pare scornit de o lume primitivă. Este unul din titlurile acelea care există şi independent de film. Întâlnite foarte rar în cinematografie, excelează în literatură. Există cărţi cu un titlu superb pe care ţi-e teamă să le citeşti pentru că subiectul ar putea să te dezamăgească. Cam aşa se întâmplă şi cu Eu când vreau să fluier, fluier. Se pare că Florin Şerban a stat mult în dubiu dacă să păstreze sau nu titlul piesei de teatru a Andreei Vălean după care s-a făcut filmul. Iar acesta nu este de fapt decât continuarea unei întrebări deschise dintr-un chestionar care se aplica deţinuţilor în penitenciar: Eu când vreau...
Pe undeva este adevărat că poţi percepe un film după impresia cu care ai rămas după ultimul film văzut. Adică dacă ultimul film văzut a fost Avatar, Eu când vreau să fluier, fluier ţi se poate părea prăfuit. Dacă îl vezi după Un Prophète, parcă nu e cu totul pierdut.
Per ansamblu mi-a plăcut, nu pot zice că am dat banii degeaba. Ce nu mi-a plăcut este mai uşor de spus: interpretarea Clarei Vodă – s-a străduit, dar numai din părul blond nevopsit la rădăcină, din afişarea ostentativă a unghiilor carmin şi din haine strâmte nu poţi face o mamă denaturată sau „o curvă” aşa cum o numeşte Silviu. Din gesturi, din voce, Clara Vodă juca o femeie cu facultate, nu o îngrijitoare la un hotel. I-a scăpat un amănunt esenţial: se întâmplă frecvent ca un român care stă o vreme în Italia să împrumute accentul italienesc. Or mama lui Silviu stătuse acolo 8 ani şi se întorsese vorbind o română curată, de Bucureşti, nici măcar de Brăila de unde era de fel şi unde se mai simte dialectul moldovenesc. Cum ar fi fost un astfel de personaj dacă ar fi fost jucat bine? Nu ni s-ar fi părut ridicol decât poate la început sau chiar deloc. În paranteza fie spus nu cred că nu am ajuns să studiem prea bine limba română vorbită de emigranţi. Ce grozăvii am putea descoperi! Ce savoare lingvistică!... Am încheiat paranteza.
Peste alte neplăceri legate de acest film pot trece mai uşor:
interpretarea copilului, fratele cel mic al lui Silviu e scuzabilă;
filmatul cu camera pe umăr, care a ajuns o marcă a noului val al cinematografiei româneşti, nici asta nu e prea grav, încă nu s-a perimat de tot;
Mihai Constantin citind prea teatral procesul verbal sau actul acela de încarcerare a lui Silviu;
penultima scenă care aducea puţin cu Coffee and Cigarette de Jim Jarmusch, mi se pare frustrant de săracă. Dialoguri proaste. Poate că actriţa principală e vinovată, poate scenariul. Nu ştiu.
coloana sonoră se încadrează şi din nou merge pe firul noului val: muzică uşoară, muzică ţigănească, vechituri cu iz nostalgic, anii 80.
ce mi-a plăcut în cele din urmă? Jocul actorilor secundari, deţinuţii, neprofesionişti care erau chiar mai naturali decât cei profesionişti încurcaţi sau obsedaţi de camera de filmat, după caz.
locul unde s-a filmat a fost bine găsit: un fost CAP sau cam aşa ceva, cu camere salubre, folosite vara pentru muncitorii cu ziua.
lipsa de dicţie a lui George Pistereanu care m-a făcut să fiu foarte atentă ca să pot înţelege, iar pe alocuri am intuit ce spunea.
scena finală, nesângeroasă, nemelodramatică, o predarea demnă, cu mâinile la ceafă. O ceafă mult prea filmată. Şi dacă ceafa era personajul principal până la urmă?
Însă nu succesul de la Berlinale m-a stârnit să văd filmul, ci titlul însuşi. Mi se pare a fi un titlu puternic, iar repetat de câteva ori începe să te enerveze sau mai bine, să te provoace, să te stârnească. Pare o chemare la luptă, o invocare dintr-un dans ritual, pare scornit de o lume primitivă. Este unul din titlurile acelea care există şi independent de film. Întâlnite foarte rar în cinematografie, excelează în literatură. Există cărţi cu un titlu superb pe care ţi-e teamă să le citeşti pentru că subiectul ar putea să te dezamăgească. Cam aşa se întâmplă şi cu Eu când vreau să fluier, fluier. Se pare că Florin Şerban a stat mult în dubiu dacă să păstreze sau nu titlul piesei de teatru a Andreei Vălean după care s-a făcut filmul. Iar acesta nu este de fapt decât continuarea unei întrebări deschise dintr-un chestionar care se aplica deţinuţilor în penitenciar: Eu când vreau...
Pe undeva este adevărat că poţi percepe un film după impresia cu care ai rămas după ultimul film văzut. Adică dacă ultimul film văzut a fost Avatar, Eu când vreau să fluier, fluier ţi se poate părea prăfuit. Dacă îl vezi după Un Prophète, parcă nu e cu totul pierdut.
Per ansamblu mi-a plăcut, nu pot zice că am dat banii degeaba. Ce nu mi-a plăcut este mai uşor de spus: interpretarea Clarei Vodă – s-a străduit, dar numai din părul blond nevopsit la rădăcină, din afişarea ostentativă a unghiilor carmin şi din haine strâmte nu poţi face o mamă denaturată sau „o curvă” aşa cum o numeşte Silviu. Din gesturi, din voce, Clara Vodă juca o femeie cu facultate, nu o îngrijitoare la un hotel. I-a scăpat un amănunt esenţial: se întâmplă frecvent ca un român care stă o vreme în Italia să împrumute accentul italienesc. Or mama lui Silviu stătuse acolo 8 ani şi se întorsese vorbind o română curată, de Bucureşti, nici măcar de Brăila de unde era de fel şi unde se mai simte dialectul moldovenesc. Cum ar fi fost un astfel de personaj dacă ar fi fost jucat bine? Nu ni s-ar fi părut ridicol decât poate la început sau chiar deloc. În paranteza fie spus nu cred că nu am ajuns să studiem prea bine limba română vorbită de emigranţi. Ce grozăvii am putea descoperi! Ce savoare lingvistică!... Am încheiat paranteza.
Peste alte neplăceri legate de acest film pot trece mai uşor:
interpretarea copilului, fratele cel mic al lui Silviu e scuzabilă;
filmatul cu camera pe umăr, care a ajuns o marcă a noului val al cinematografiei româneşti, nici asta nu e prea grav, încă nu s-a perimat de tot;
Mihai Constantin citind prea teatral procesul verbal sau actul acela de încarcerare a lui Silviu;
penultima scenă care aducea puţin cu Coffee and Cigarette de Jim Jarmusch, mi se pare frustrant de săracă. Dialoguri proaste. Poate că actriţa principală e vinovată, poate scenariul. Nu ştiu.
coloana sonoră se încadrează şi din nou merge pe firul noului val: muzică uşoară, muzică ţigănească, vechituri cu iz nostalgic, anii 80.
ce mi-a plăcut în cele din urmă? Jocul actorilor secundari, deţinuţii, neprofesionişti care erau chiar mai naturali decât cei profesionişti încurcaţi sau obsedaţi de camera de filmat, după caz.
locul unde s-a filmat a fost bine găsit: un fost CAP sau cam aşa ceva, cu camere salubre, folosite vara pentru muncitorii cu ziua.
lipsa de dicţie a lui George Pistereanu care m-a făcut să fiu foarte atentă ca să pot înţelege, iar pe alocuri am intuit ce spunea.
scena finală, nesângeroasă, nemelodramatică, o predarea demnă, cu mâinile la ceafă. O ceafă mult prea filmată. Şi dacă ceafa era personajul principal până la urmă?
duminică, 21 martie 2010
Curăţenia de primăvara
sâmbătă
zi cu soare
cu bătut de covoare
cu spălat de geamuri termopane
cu scos lucrurile la aer
cu şters praful
cu planuri de plecare
încă puţin... vacanţa
zi cu soare
cu bătut de covoare
cu spălat de geamuri termopane
cu scos lucrurile la aer
cu şters praful
cu planuri de plecare
încă puţin... vacanţa
marți, 16 martie 2010
neîntâmplări
Citind Planeta Bs. As., cronica lunară semnată de Alex. Leo Şerban exclusiv pentru LiterNet, am realizat deodată că în momentul în care nu voi mai fi în stare să spun o poveste, înseamnă că am renunţat, că m-am dat bătută sau că am abandonat.
Având o viaţă monotonă, comodă şi ordonată, cu trezirea la oră fixă, cu plecatul de acasă la oră fixă, cu îndeletnicirile zilnice repetitive şi banale, cu întorsul acasă la aceeaşi oră ca şi cu o zi în urmă, ca şi cu o lună în urmă, ca şi cu un an în urmă, întâlnind în autobuz sau în metrou aceiaşi oameni obosiţi care îmbătrânesc împreună cu mine de la an la an fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim, prefăcându-ne că nu ne-am văzut niciodată, cu greu mai pot să mai găsesc povestea în tot amalgamul acesta de neîntâmplări. Povestea sare din neobişnuit, din neaşteptat şi din neverosimil. Dar când totul pare atât de obişnuit, atât de previzibil şi atât de credibil, povestea se dizolvă încet, încet într-o realitate în care numai un rafinat o mai poate sesiza aşa cum un oenolog bun poate simţi gustul vinului şi poate spune anul în care a fost produs.
O povestea ar putea semăna cu o ştire mondenă dintr-un tabloid, dar e mult mai mult de atât. Oricât te-ar intriga, oricât ar fi de incredibilă, oricât te-ar şoca, ştirea aceea face şi ea parte din previzibilul cotidian, pe când povestea rămâne însoţindu-te peste tot. Povestea te învaţă să ţii ochii deschişi şi să vezi în întuneric. Acolo unde aparenţa te orbeşte, acolo unde obişnuitul te adoarme, povestea te ţine treaz.
Nu ştiu cum de am ajuns să scriu filozoficalele astea ieftine, iar comparaţia cu oenologul este de-a dreptul ridicolă. Vroiam altceva să scriu, de fapt. Vroiam să scriu despre teama de a nu mă mai putea să mă bucur de momente mici şi aparent neînsemnate prinsă în vârtejul zilnic, pe cât de repetitiv, pe atât de ameţitor. Momente simple, care se uită uşor, dar de la care începe povestea. O fată îngenunchind la liturghie cu fruntea până în pământ, cu basma pe cap şi fusta lungă, comme il faut, citind un sms de pe telefonul ţinut în palmele împreunate ca pentru o carte de rugăciuni. O femeie alintându-şi căţelul ca şi cum ar fi un copil serafic, pur şi plăpând: - Ce face îngeraşul lu’ mama? Gata, a făcut căcuţa? Da?!... Mergem acasă? Da? Să-l pupe mama pe el de băieţel cuminţel... Un bărbat în salopetă care se opreşte în faţa unui magazin şi stă sprijinit în coada mopului cu care ar fi trebuit să cureţe gresia şi priveşte visător o vânzătoare cum împachetează bluzele şi le aşează în raft.
Momentele altora de viaţă liniştită şi neînsemnată, clipe trecătoare, dureros de trecătoare care aparent nu lasă urme, dar care pe mine mă tulbură tocmai pentru că ştiu că nu vor mai fi niciodată. Şi pentru că nu va scrie nimeni despre ele, par că nici nu au fost niciodată. Vieţi care există, dar sunt inexistente. Oameni, sute de oameni care... Mă preocupă netrăirea acestor oameni, dar cred ca e vorba aici mai mult de o nelinişte legată de propria mea netrăire: nescriind despre ei, mişcându-mă printre ei, văzându-i sau ignorându-i.
Având o viaţă monotonă, comodă şi ordonată, cu trezirea la oră fixă, cu plecatul de acasă la oră fixă, cu îndeletnicirile zilnice repetitive şi banale, cu întorsul acasă la aceeaşi oră ca şi cu o zi în urmă, ca şi cu o lună în urmă, ca şi cu un an în urmă, întâlnind în autobuz sau în metrou aceiaşi oameni obosiţi care îmbătrânesc împreună cu mine de la an la an fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim, prefăcându-ne că nu ne-am văzut niciodată, cu greu mai pot să mai găsesc povestea în tot amalgamul acesta de neîntâmplări. Povestea sare din neobişnuit, din neaşteptat şi din neverosimil. Dar când totul pare atât de obişnuit, atât de previzibil şi atât de credibil, povestea se dizolvă încet, încet într-o realitate în care numai un rafinat o mai poate sesiza aşa cum un oenolog bun poate simţi gustul vinului şi poate spune anul în care a fost produs.
O povestea ar putea semăna cu o ştire mondenă dintr-un tabloid, dar e mult mai mult de atât. Oricât te-ar intriga, oricât ar fi de incredibilă, oricât te-ar şoca, ştirea aceea face şi ea parte din previzibilul cotidian, pe când povestea rămâne însoţindu-te peste tot. Povestea te învaţă să ţii ochii deschişi şi să vezi în întuneric. Acolo unde aparenţa te orbeşte, acolo unde obişnuitul te adoarme, povestea te ţine treaz.
Nu ştiu cum de am ajuns să scriu filozoficalele astea ieftine, iar comparaţia cu oenologul este de-a dreptul ridicolă. Vroiam altceva să scriu, de fapt. Vroiam să scriu despre teama de a nu mă mai putea să mă bucur de momente mici şi aparent neînsemnate prinsă în vârtejul zilnic, pe cât de repetitiv, pe atât de ameţitor. Momente simple, care se uită uşor, dar de la care începe povestea. O fată îngenunchind la liturghie cu fruntea până în pământ, cu basma pe cap şi fusta lungă, comme il faut, citind un sms de pe telefonul ţinut în palmele împreunate ca pentru o carte de rugăciuni. O femeie alintându-şi căţelul ca şi cum ar fi un copil serafic, pur şi plăpând: - Ce face îngeraşul lu’ mama? Gata, a făcut căcuţa? Da?!... Mergem acasă? Da? Să-l pupe mama pe el de băieţel cuminţel... Un bărbat în salopetă care se opreşte în faţa unui magazin şi stă sprijinit în coada mopului cu care ar fi trebuit să cureţe gresia şi priveşte visător o vânzătoare cum împachetează bluzele şi le aşează în raft.
Momentele altora de viaţă liniştită şi neînsemnată, clipe trecătoare, dureros de trecătoare care aparent nu lasă urme, dar care pe mine mă tulbură tocmai pentru că ştiu că nu vor mai fi niciodată. Şi pentru că nu va scrie nimeni despre ele, par că nici nu au fost niciodată. Vieţi care există, dar sunt inexistente. Oameni, sute de oameni care... Mă preocupă netrăirea acestor oameni, dar cred ca e vorba aici mai mult de o nelinişte legată de propria mea netrăire: nescriind despre ei, mişcându-mă printre ei, văzându-i sau ignorându-i.
duminică, 14 martie 2010
ce-a fost ori o să fie
Că tot a fost frumos afară şi nu mai ieşisem de ceva vreme la o plimbare prin oraş, azi m-am dus la Muzeul Pallady. Cum îmi place să iau muzeele la vizitat şi cum la cele mari nu prea mai sunt expoziţii noi, m-am reorientat spre muzeele mici. Muzeul Theodor Pallady s-a redeschis de curând, după o perioadă de reamenajare. Clădirea în care se află muzeul este cea mai veche din Bucureşti – datează, se pare, de pe la 1750/60 şi este cunoscută mai mult sub numele de casa Melik. Iacob Melik a fost un arhitect, unul dintre cei mai cunoscuţi proprietari ai casei, paşoptist şi armean. Locuinţa lui nici nu se află prea departe de Biserica Armenească: cum treci pe bulevardul Carol, nu o iei imediat pe strada Armenească, ci mai mergi puţin şi faci stânga pe strada Spătarului, iar până la numărul 22 nu mai e chiar atât de mult.
Clădirea arată bine şi nu-şi arată vârsta. Chiar lângă uşă, o placă de marmură semnalează că înăuntru se află colecţia Gheorghe şi Serafina Răut. Atunci ce are a face Theodor Pallady cu acest loc? Ei bine, se pare că Gheorghe Răut, împătimit colecţionar de artă, a fost prieten cu Pallady la Paris, ba l-a şi găzduit în locuinţa sa din Place Dauphine. În anii ’60, soţii Răut au donat statului român casa şi colecţia de artă care, pe lângă picturi şi desene semnate de Pallady, mai conţine şi tot felul de tablouri din secolele XVI - XIX (pictori de care nu am auzit precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran sau Jan van de Capelle), sculpturi antice, textile, mobile, vase de ceramică... în fine, obiecte cât se poate de exotice, desperecheate şi nepotrivite. Mă aşteptam să văd mai multe lucrări ale pictorului. MNAR-ul se laudă cu peste 800 de desene în această colecţie. Expuse nu sunt decât câteva. Aş fi scris că expuse nu sunt decât câteva zeci, dar nu vreau să vă închipuiţi că ar fi mai mult de douăzeci de desene şi vreo câteva picturi. Să zic vreo zece picturi, sper că nu am exagerat.
Despre Pallady nu am aflat de la muzeul care îi poartă numele mai multe decât ştiam. Îi cunoşteam stilul pentru că în liceu am făcut câteva lecţii de istorie a artei româneşti cu un profesor bătrân care avea vreo 3 facultăţi şi care ne aducea reproduceri smulse din albumele sale şi ne învăţa să recunoaştem care-i Pallady, care-i Ciucurencu, care-i Şirato, care-i Petraşcu... Despre viaţa acestor pictori nu ştiu mare lucru. Am fost surprinsă când am aflat din scurtele articole care sunt pe internet că Pallady făcea parte din familia Cantacuzino şi că a trăit o vreme la Paris unde a fost prieten cu Matisse. Dar mai multe amănunte despre pictor poate că numai cărţile bibliotecilor de specialitate mai cunosc.
De pe google, tastând Pallady, am aflat că în 2012 se va construi un mall de 100.000 metri pătraţi care se va numi Pallady Shopping Center şi care va fi cel mai mare centru comercial din România. Ce muzee învechite? Ce picturi prăfuite? Pallady nu mai vinde tablouri, Pallady doar vinde. Ştiu, nu e singurul caz în care cultura se transformă în ambalaj sau în hârtie de împachetat. Dar mi se pare mie sau devenim o capitală de molomani (sau mallomani)? Adică în week-end ne îmbrăcăm treningul alb şi ne mutăm la mall, iar restul nici nu mai contează.
Clădirea arată bine şi nu-şi arată vârsta. Chiar lângă uşă, o placă de marmură semnalează că înăuntru se află colecţia Gheorghe şi Serafina Răut. Atunci ce are a face Theodor Pallady cu acest loc? Ei bine, se pare că Gheorghe Răut, împătimit colecţionar de artă, a fost prieten cu Pallady la Paris, ba l-a şi găzduit în locuinţa sa din Place Dauphine. În anii ’60, soţii Răut au donat statului român casa şi colecţia de artă care, pe lângă picturi şi desene semnate de Pallady, mai conţine şi tot felul de tablouri din secolele XVI - XIX (pictori de care nu am auzit precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran sau Jan van de Capelle), sculpturi antice, textile, mobile, vase de ceramică... în fine, obiecte cât se poate de exotice, desperecheate şi nepotrivite. Mă aşteptam să văd mai multe lucrări ale pictorului. MNAR-ul se laudă cu peste 800 de desene în această colecţie. Expuse nu sunt decât câteva. Aş fi scris că expuse nu sunt decât câteva zeci, dar nu vreau să vă închipuiţi că ar fi mai mult de douăzeci de desene şi vreo câteva picturi. Să zic vreo zece picturi, sper că nu am exagerat.
Despre Pallady nu am aflat de la muzeul care îi poartă numele mai multe decât ştiam. Îi cunoşteam stilul pentru că în liceu am făcut câteva lecţii de istorie a artei româneşti cu un profesor bătrân care avea vreo 3 facultăţi şi care ne aducea reproduceri smulse din albumele sale şi ne învăţa să recunoaştem care-i Pallady, care-i Ciucurencu, care-i Şirato, care-i Petraşcu... Despre viaţa acestor pictori nu ştiu mare lucru. Am fost surprinsă când am aflat din scurtele articole care sunt pe internet că Pallady făcea parte din familia Cantacuzino şi că a trăit o vreme la Paris unde a fost prieten cu Matisse. Dar mai multe amănunte despre pictor poate că numai cărţile bibliotecilor de specialitate mai cunosc.
De pe google, tastând Pallady, am aflat că în 2012 se va construi un mall de 100.000 metri pătraţi care se va numi Pallady Shopping Center şi care va fi cel mai mare centru comercial din România. Ce muzee învechite? Ce picturi prăfuite? Pallady nu mai vinde tablouri, Pallady doar vinde. Ştiu, nu e singurul caz în care cultura se transformă în ambalaj sau în hârtie de împachetat. Dar mi se pare mie sau devenim o capitală de molomani (sau mallomani)? Adică în week-end ne îmbrăcăm treningul alb şi ne mutăm la mall, iar restul nici nu mai contează.
joi, 11 martie 2010
patru şi unu
Se pare că la opt jumate când am plecat de acasă ninsese suficient de mult încât să nu mai circule 41 aşa cum trebuie şi forţa de muncă din Drumul Taberei să lenevească pe peron rebegită de frig în aşteptarea unui tramvai care nu mai venea. Au trecut vreo 20 de minute până s-a dat drumul la circulaţie şi cei mai grăbiţi s-au îndesat în primul tramvai. Au mai trecut aşa vreo 5 minute până să se închidă uşile şi să plece lăsându-l pe următorul să-i ia locul. Aceeaşi poveste s-a repetat până la al patrulea care a plecat din staţie fără să mai aibă probleme cu închisul uşilor. În acela mă aflam şi eu. După vreo două staţii nici uşile acestuia nu se mai puteau închide.
Oamenii acceptau resemnaţi situaţia. Aşa e iarna în Bucureşti: ajungi cu întârziere, stropit de noroi pe pantaloni, cu hainele ude, nervos şi obosit. Acum hai la muncă!
În toată îmbulzeala aceea, pe un scaun, o fată croşeta. Avea ghemul ascuns într-un buzunar al rucsacului pe care scria Intel şi în care, cu siguranţă, avea şi laptop-ul. Nu-i lipseau căştile albe din urechi şi steluţele aplicate pe unghiile lăcuite. Când am văzut-o, tramvaiul nu mi s-a mai părut aglomerat. Mi-am amintit de o bătrână obeză care croşeta căciuliţe în parc cât era ziua de lungă şi le vindea. Era vară. Eram copil. Bătrâna era veselă. O vedeam zilnic când mă duceam să mă dau pe tobogan. Aş fi vrut şi eu o căciuliţă făcută de ea şi cred că am primit una la un moment dat. Dar nu cred să o fi purtat prea mult. Îmi era incomodă.
Oamenii acceptau resemnaţi situaţia. Aşa e iarna în Bucureşti: ajungi cu întârziere, stropit de noroi pe pantaloni, cu hainele ude, nervos şi obosit. Acum hai la muncă!
În toată îmbulzeala aceea, pe un scaun, o fată croşeta. Avea ghemul ascuns într-un buzunar al rucsacului pe care scria Intel şi în care, cu siguranţă, avea şi laptop-ul. Nu-i lipseau căştile albe din urechi şi steluţele aplicate pe unghiile lăcuite. Când am văzut-o, tramvaiul nu mi s-a mai părut aglomerat. Mi-am amintit de o bătrână obeză care croşeta căciuliţe în parc cât era ziua de lungă şi le vindea. Era vară. Eram copil. Bătrâna era veselă. O vedeam zilnic când mă duceam să mă dau pe tobogan. Aş fi vrut şi eu o căciuliţă făcută de ea şi cred că am primit una la un moment dat. Dar nu cred să o fi purtat prea mult. Îmi era incomodă.
luni, 8 martie 2010
Ce face femeia de ziua femeii?
Ce face femeia de ziua femeii?... Mucenici.
Anul acesta mi-am amintit de mucenici după ce am văzut într-un supermarket, un coş mare, plin cu pungi cu mucenici.
De când mă ştiu, cu o seară înainte de 9 martie, la noi în familie facem mucenici. Până nu de mult împleteam din cocă nişte fundiţe. În ultimii ani, împrumutăm de la bunica un aparat bizar care, la prima vedere, nu ştii la ce foloseşte.
E greu de explicat de ce în anii '80, adică în plin comunism ateu, la electrocasnice găseai acest aparat cu care gospodinele decupau în aluat tăiţeii în formă de 8 care, uscaţi o noapte întreagă pe masa mare din sufragerie, ajungeu să fie fierţi şi garnisiţi cu nucă şi scorţişoară în dimineaţa sărbătorii creştine a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia.
Atunci se găsea, dar nu ştiu de ce nu ne-am cumpărat şi noi unul. Acum n-am mai văzut. În schimb poţi lua de la orice supermarket paste cu eticheta "mucenici" sau "măcinici" după auzul producătorului. Dar cu sau fără E-uri, un ritual nu poate fi cumpărat de la magazinul de peste drum. Iar dacă pentru alte obiceiuri mai invoci lipsa timpului, pentru acesta nu se poate să nu găseşti câteva ore. Probabil că ţi se pare migălos, dar cel puţin e un motiv în plus să-ţi vizitezi bunica pentru a-ţi împrumuta şi în acest an aparatul de mucenici.
Anul acesta mi-am amintit de mucenici după ce am văzut într-un supermarket, un coş mare, plin cu pungi cu mucenici.
De când mă ştiu, cu o seară înainte de 9 martie, la noi în familie facem mucenici. Până nu de mult împleteam din cocă nişte fundiţe. În ultimii ani, împrumutăm de la bunica un aparat bizar care, la prima vedere, nu ştii la ce foloseşte.
E greu de explicat de ce în anii '80, adică în plin comunism ateu, la electrocasnice găseai acest aparat cu care gospodinele decupau în aluat tăiţeii în formă de 8 care, uscaţi o noapte întreagă pe masa mare din sufragerie, ajungeu să fie fierţi şi garnisiţi cu nucă şi scorţişoară în dimineaţa sărbătorii creştine a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia.
Atunci se găsea, dar nu ştiu de ce nu ne-am cumpărat şi noi unul. Acum n-am mai văzut. În schimb poţi lua de la orice supermarket paste cu eticheta "mucenici" sau "măcinici" după auzul producătorului. Dar cu sau fără E-uri, un ritual nu poate fi cumpărat de la magazinul de peste drum. Iar dacă pentru alte obiceiuri mai invoci lipsa timpului, pentru acesta nu se poate să nu găseşti câteva ore. Probabil că ţi se pare migălos, dar cel puţin e un motiv în plus să-ţi vizitezi bunica pentru a-ţi împrumuta şi în acest an aparatul de mucenici.
Din uichend
După o călătorie cu maxi taxi în condiţii de navetişti, cu plecare la 13:15 din Bucureşti şi sosire la 19:45 în Sighişoara, cu greu mai găseşti energie şi chef ca să mai vizitezi oraşul medieval peste care ninge liniştit zăpada mieilor. Dar am urcat puţin, doar cât să dăm cu nasul şi să bifăm un obiectiv turistic cu care românii se mândresc pentru că atrage atâţia străini anual. Însă e o aventură, de multe ori neplăcută, să ajungi aici. Pe Valea Prahovei se circulă bară la bară. DN1 este deja o vedetă capricioasă a România. Dacă alegi trenul, crezând că vei face mai puţin timp, te înşeli: pe porţiunea Sinaia - Comarnic se circulă pe o singură linie aşa că sunt întârzieri de peste o oră. Dar ţara noastră e frumoasă, oamenii sunt primitori, mâncarea este multă şi bună.
Seara am dormit în Daneş, un sat-oraş la 5 km de Sighişoara, pe acolo pe unde se dorea acum câţiva ani construirea celebrului Dracula Park. În Daneş, casele se înşiruie de-a lungul drumului ce duce la Mediaş. Un singur bloc de patru etaje schimbă ritmul lin al caselor tip cu o fereastră la stradă şi cu o cruce pictată pe zid imediat sub straşină. Blocul acela ar fi trebuit să facă diferenţa între sat şi oraş. Dar este de fapt nelipsita nucă în perete specific românească.
Am fost cazaţi la Domeniul Dracul Daneş care are pensiune, han, centru ecvestru cu cai şi ponei, fermă cu struţi, păuni, găinuşe pitice, porumbei de toate rasele, capre, vaci scoţiene… Recunosc că mi-a fost frică să dorm noaptea într-un loc numit atât de ptiu, Doamne, iartă-mă! Când am luat taxiul din Sighişoara am spus că vrem la Daneş, la pensiune, iar taximetristul ne întoarce vorba: unde, vreţi, la Dracu? Şi era noapte, frig, ningea, eram obosite după un drum lung care duce la…
Duminică am dat o raită şi prin Dumbrăveni, oraş înfloritor în perioada imperiului habsburgic, cu o istorie impresionantă şi aflat acum într-un declin vizibil. Am vizitat catedrala armenilor catolici care în secolul al XVII-lea era o comunitate puternică şi privilegiată. Acum în Dumbrăveni am sunt doar 18 armeni. Apoi am văzut castelul Apafi, construit pe la 1552 şi aflat momentan în ruină. Totuşi se pare că i s-a pus gând bun aşa că primăria împreună cu RMNR-ul şi Fundaţia Armeană din Dumbrăveni vor să-l restaureze. Şi catedrala va intra în consolidare cât de curând.
Catedrala din Dumbrăveni
La plecare a ieşit soarele şi se mai înmuiase gerul. Eram optimistă. Poate că se va face totuşi ceva, iar oraşul ăsta letargic se va trezi din nou ca frumoasa din pădurea adormită.
Castelul Apafi
Seara am dormit în Daneş, un sat-oraş la 5 km de Sighişoara, pe acolo pe unde se dorea acum câţiva ani construirea celebrului Dracula Park. În Daneş, casele se înşiruie de-a lungul drumului ce duce la Mediaş. Un singur bloc de patru etaje schimbă ritmul lin al caselor tip cu o fereastră la stradă şi cu o cruce pictată pe zid imediat sub straşină. Blocul acela ar fi trebuit să facă diferenţa între sat şi oraş. Dar este de fapt nelipsita nucă în perete specific românească.
Am fost cazaţi la Domeniul Dracul Daneş care are pensiune, han, centru ecvestru cu cai şi ponei, fermă cu struţi, păuni, găinuşe pitice, porumbei de toate rasele, capre, vaci scoţiene… Recunosc că mi-a fost frică să dorm noaptea într-un loc numit atât de ptiu, Doamne, iartă-mă! Când am luat taxiul din Sighişoara am spus că vrem la Daneş, la pensiune, iar taximetristul ne întoarce vorba: unde, vreţi, la Dracu? Şi era noapte, frig, ningea, eram obosite după un drum lung care duce la…
Duminică am dat o raită şi prin Dumbrăveni, oraş înfloritor în perioada imperiului habsburgic, cu o istorie impresionantă şi aflat acum într-un declin vizibil. Am vizitat catedrala armenilor catolici care în secolul al XVII-lea era o comunitate puternică şi privilegiată. Acum în Dumbrăveni am sunt doar 18 armeni. Apoi am văzut castelul Apafi, construit pe la 1552 şi aflat momentan în ruină. Totuşi se pare că i s-a pus gând bun aşa că primăria împreună cu RMNR-ul şi Fundaţia Armeană din Dumbrăveni vor să-l restaureze. Şi catedrala va intra în consolidare cât de curând.
Catedrala din Dumbrăveni
La plecare a ieşit soarele şi se mai înmuiase gerul. Eram optimistă. Poate că se va face totuşi ceva, iar oraşul ăsta letargic se va trezi din nou ca frumoasa din pădurea adormită.
Castelul Apafi
miercuri, 17 februarie 2010
joi, 11 februarie 2010
Încălţăminte
După ce a nins trei zile la rând şi după ce a plouat o noapte întreagă, cine a avut şosetele uscate azi ori nu a ieşit din casă, ori a luat taxiul, ori a avut cizme de cauciuc din acelea cu floricele colorate.
Dacă la televizor ştirea zilei a fost despre legea pensiei, în tramvai s-a vorbit intens despre apăraia care a inundat şoselele, trotuarele şi poate că şi subsolurile unor clădiri. Întâlnindu-se oamenii îşi arătau unii altora cizmele cât sunt de ude. Nu s-au mai privit în ochi, s-au privit în botine. Care s-a înmuiat mai mult? Acum s-a putut vedea calitatea încălţămintei. Şi totuşi, câte calorifere nu au uscat azi şosete şi încălţări!
Şi erau două femei în tramvai. Şi una se lăuda că uite, ea are picioarele uscate, cizme bune. Şi cealaltă o privea cu invidie, dar bine dispusă. Avea şi cizmele, şi manşetele de la pantaloni ude. Lucrase 15 ani la Materna, la raionul de încălţăminte.
Dacă la televizor ştirea zilei a fost despre legea pensiei, în tramvai s-a vorbit intens despre apăraia care a inundat şoselele, trotuarele şi poate că şi subsolurile unor clădiri. Întâlnindu-se oamenii îşi arătau unii altora cizmele cât sunt de ude. Nu s-au mai privit în ochi, s-au privit în botine. Care s-a înmuiat mai mult? Acum s-a putut vedea calitatea încălţămintei. Şi totuşi, câte calorifere nu au uscat azi şosete şi încălţări!
Şi erau două femei în tramvai. Şi una se lăuda că uite, ea are picioarele uscate, cizme bune. Şi cealaltă o privea cu invidie, dar bine dispusă. Avea şi cizmele, şi manşetele de la pantaloni ude. Lucrase 15 ani la Materna, la raionul de încălţăminte.
duminică, 31 ianuarie 2010
catastrofă
Nu ştiu dacă eu sunt singurul supravieţuitor sau un biet martor sau cel care s-a salvat sau pur şi simplu povestitorul.
Eram încă un copil când părinţii mei au vrut să facă excursia aceea. Parcă şi acum îl văd pe tata intrând în agenţia de turism. În acea zi ningea. Cred că era ianuarie. Da, mai mult ca sigur că era ianuarie. Îi plăcea să-şi facă planuri la început de an ca apoi să se ţină de ele cu îndârjire. Pentru anul acela planificase un sejur de-o săptămână în insulele Kirulyn - Paradisul romantic. Voia să-i facă o surpriză mamei. În aprilie se împlineau zece ani de la căsătorie. Era o ocazie unică. Cred că asta a fost formularea domnişoarei care ne-a recomandat excursia. Ţin minte şi acum decorul predominant bleu, posterele cu oameni zâmbitori îmbrăcaţi în haine în culori pastelate, avioane urcând printre norii străvezii. Tata a stat mult timp de vorbă cu ea. Mă plictiseam şi poate că deveneam şi un pic gelos. Nu mai eram atent la ce spuneau. Cu siguranţă că au pronunţat cuvinte pe care eu nu le prea pricepeam atunci, dar care acum îmi sună sarcastic: croazieră romantică la apus, excursii la pescuit, snorkelling, diving, spa. Îmi fixasem privirea pe un afiş cu un avion roşu şi îmi imaginam că o să zburăm şi noi cu el undeva foarte departe şi asta îmi crea şi plăcere, şi frică.
Am plecat toamna, în noiembrie. Când la noi se pregătea de iarnă, acolo urma să înceapă vara. Dintre toţi, mama era cea mai nerăbdătoare. A aşteptat un an întreg excursia. Îmi povestea mereu despre locurile de joacă pentru copii, despre aqua parc, despre peştii coloraţi, „nu aşa cenuşii cum sunt cei de pe la noi”. Ea a făcut bagajele, a cumpărat genţi noi, pijamale, costume de baie pentru toată lumea. În aeroport mi-a dat un joc logic, o sferă asemănătoare unui cub rubik. Să am cu ce să-mi omor timpul în avion. Vedeam aeroportul pentru prima dată. Bineînţeles că eram fascinat. Nu-mi închipuisem că avioanele pot fi atât de mari. Şi nici nu mai văzusem atâtea la un loc, atât de aproape. Unele zburând peste şosea ca apoi să aterizeze chiar sub ochii noştri. Altele aşteptând pe pistă. Oare cu care aveam să zburăm noi?
După nu ştiu câte ore, oricum destule încât să mâncăm de două ori, să câştig trei partide de makao, să dorm, să mă trezesc, să stric sfera în patru culori de la mama... am făcut escală. „Nu am ajuns. Mai avem puţin”. Aşa încerca mama să-mi alunge plictiseala şi nerăbdarea. Dar altceva m-a revigorat: aeroportul acela era mai mare ca al nostru. Şi eu care-mi închipuiam că văzusem cel mai mare şi mai frumos aeroport din lume. Dar aveam să văd şi mai rău. După ce am coborât din avion, ţin minte că mi-a plăcut banda rulantă pe care se înşirau cu toţii. Nu mai era nevoie să mergem, ne ducea drumul, la propriu. Până ne-am îmbarcat în celălalt avion, nu am făcut decât să mă dau pe gresia lucioasă ca pe un patinoar imaginar. Am urcat într-un avion mai mic. Erau mai puţine persoane. La întoarcere aveam să fim şi mai puţini.
Al treilea aeroport în două zile. Arăta mai degrabă ca o cabană de sticlă. Pe pistă, asta îmi aduc atât de bine aminte, am văzut nişte câini. Unul aşezat ca un sfinx m-a privit în ochi. Alţii dormeau la umbră. Era cald. Şi asta îmi aduc aminte. Mama mi-a dat jos hainele cu care venisem de acasă. Rămăsesem într-un tricou şi în pantaloni scurţi. Tot cu hainele acelea m-am îmbrăcat singur, la plecare. Trecuseră doi ani.
Toată lumea era veselă. Poate puţin obosită după drumul lung, dar veselă. Încăperea aceea care servea şi de sală de aşteptare, şi de punct de control vamal, s-a umplut cu noi toţi cei care am coborât din ultimul avion. Apoi s-au auzit trei note muzicale şi o voce precum aceea care cheamă angajaţii în în supermarket spunându-ne ca femeile să formeze o coloană pe stânga şi bărbaţii una pe dreapta şi să-şi pregătească actele. Am rămas cu tata. După ce ne-a venit rândul, un bărbat îmbrăcat în haine albe, ca un medic, ne-a condus spre o uşă. Oamenii aceia ne vorbeau limba foarte stâlcit. Cu timpul m-am obişnuit şi am început să-i înţeleg. Dar cu ce preţ!
Pe mama nu aveam să o mai văd niciodată şi nici nu mai aveam să ştiu vreodată ceva despre ea. Se pare că a murit şi ea cu toţi ceilalţi. Nici nu vreau să mă gândesc cum. De ani de zile îmi spun: sunt oameni care mor şi oameni care dispar. Mama nu a murit. Nu, ea a dispărut. Aşa cum şi Enoh a dispărut, şi Ilie. Dar nici măcar asta nu mă poate consola. Nu pot să uit privirea ei nedumirită. Asta e ultima amintire pe care o am cu ea. Niciun cuvânt. Totul s-a petrecut foarte repede. Nu a apucat să spună nimic. Era nedumerită pentru ceea ce se întâmpla. La început a fost mirarea. Apoi a venit frica. Din cauza asta nu pot suferi scenele din filme sau din romane când, pe patul de moarte, un om înconjurat de familie îşi dă duhul după ce are grijă să-şi ceară iertare sau să spună te iubesc. După ce nu a ştiut ce să facă cu viaţa lui, cine-şi poate închipui că va şti să se descurce cu moartea lui. Acelea sunt morţi romanţate. Acelea sunt morţi estetice. Te pomeneşti că plângi la filme moartea nu ştiu cărui personaj. Dar de ce plângi? Plângi că nu-l vei mai vedea niciodată? Plângi durerea celorlalţi? Plângi propria durere de a-i pierde pe ceilalţi? Sau poate îţi plângi propria moarte, înduioşându-te văzând cum tu însuţi eşti plâns. Nu am plâns după mama. Nu l-am plâns pe tata. Nu am avut cum. Atunci am văzut atâţia oameni murind. Nu am auzind pe nimeni zicând „iartă-mă” sau „te iubesc”. Chiar şi fiind pregătit sau resemnat sau prevăzând-o, moartea vine pe neaşteptate, pe nepregătite, imprevizibil. Nu te lasă să spui ce vrei. Eşti atât de aiurit de ea şi îţi este atât de teamă încât poate să uiţi de ceilalţi. Până în ultima clipă te lupţi, speri, o renegi.
Uşa aceea dădea în stradă, unde ne aştepta un autocar în care urcaseră deja bărbaţii care fuseseră înaintea noastră la coadă. Am urcat şi mi-am căutat loc la geam. Tata a venit după mine, dar se uita în spate, o căuta pe mama. Eu priveam pe fereastră. Pe stradă erau şi mai mulţi câini. Unii teribil de slabi şi jigăriţi. Pe stâlpi, pe ziduri şi chiar undeva departe, pe un gard mare erau imaginile unui bărbat care privea un pic saşiu purtând şi el costum din acela alb, ca de medic, în rest nu mi s-a părut deosebit. Afişe electorale? Le-am întâlnit peste tot cât am stat acolo. Când autocarul a pornit, tata era lângă şofer, îl întreba ce se întâmplase cu soţia lui. I s-a spus că femeile sunt în alt autocar şi că ne vor urma. S-a liniştit şi s-a aşezat lângă mine. Eram singurul copil din autocar.
Era noapte când maşina s-a oprit. Până să se întunece am privit drumul. Numai deşert. Nu am mai văzut alte maşini, şi nici oameni. Cred că tata se neliniştea. Erau mai mulţi bărbaţi care au început să-şi vorbească în şoaptă. Începuse să mi se facă frig şi frică. Am coborât în beznă. Simţeam ceva moale sub picioare. Era nisip, un nisip foarte fin, aveam să-l văd dimineaţă. Am fost imediat înconjuraţi de câini, lătraţi, mirosiţi, unii au fost şi muşcaţi. Din acest moment a început panica. Unii se revoltau, spuneau că au plătit o excursie de lux nu mizeria aceea. Se mai credeau consumatori sau turişti. Până dimineaţă însă au realizat că ei erau cei consumaţi, că ei erau atracţia principală. Am fost împinşi într-o sală mare, ca o trapeză, în care pe un perete era tabloul bărbatului saşiu. Acolo ni s-a dat să mâncăm o pastă gălbuie cu gust dulce ca de cartof. Mâncarea asta am mâncat-o timp de doi ani cu excepţia zilei în care ni s-a pus o masă mare cu tot felul de bunătăţi. Cine s-a lăcomit atunci, a murit. Toţi am mâncat şi toţi ne-am îmbolnăvit. Am vomat, aveam greaţă, diaree. În încăperea unde dormeam înghesuiţi, mirosea îngrozitor. Nu ni s-au dat medicamente, nu ni s-a dat decât apă o dată pe zi. Am stat închişi până ce ne-am mai revenit. Eram slăbiţi. Morţii au fost luaţi de acolo.
Dimineaţă ni s-a luat îmbrăcămintea şi ni s-au dat şi nouă haine din acelea albe. Un singur rând. După o săptămână eram murdari cu toţii. Bărbaţii au început să vocifereze. Vroiau să se spele. Am fost urcaţi din nou în autocar şi duşi undeva în apropiere. Am fost poftiţi într-o clădire imensă, am coborât nişte scări. Pe pereţi erau tot felul de mozaicuri florale. S-a deschis o uşă de metal, apoi am fost împinşi cu toţii înăuntru. Era un bazin imens, în scurt timp am aflat că era şi foarte adânc. Cine nu a ştiut să înoate, a murit. Unii se ţineau de cei care mai puteau să înoate şi îi trăgeau la fund. Aşa au murit şi alţii. Tata a ţipat la mine, nu ştiu cum m-a apucat, m-a tras şi m-a ferit de cei care intraseră în panică. Am înotat împreună până la o scară, în capătul celălalt al piscinei. Am ieşit din apă. Au mai ieşit şi alţii. Apoi am fost conduşi din nou pe scări şi la autobuz. Eram epuizaţi. Morţii au rămas acolo.
Erau zile când eram ţinuţi în soare, fără apă, fără mâncare, muşcaţi de muşte, lătraţi şi linşi de câini. Erau zilele când ni se zicea să aşteptăm. Nu ni s-a spus ce, nu ni s-a spus cât. Cine nu a avut răbdare, a murit. După câteva ore unii au leşinat. Alţii au făcut insolaţie. Dar am şi învăţat să ne apărăm de soare. Ne ascundeam unii după alţii, ne făcusem din cămăşile lungi, baticuri cu care ne acopeream capul şi faţa. După ce am fost luaţi de acolo şi duşi la masă, apa mi se părea că-mi alunecă pe o limbă de sticlă şi mi se prelinge în stomac printr-un tub de plastic. Eram deshidrataţi. Am văzut cum trupurile celor care au murit acolo erau încărcate într-o remorcă.
După un timp începuseră să ne chinuie altfel. Ne puneau la muncă: să curăţăm trapeza, şi locul unde dormeam care devenise din ce în ce mai încăpător după ce murise mare parte din noi, să avem grijă de câini, să le dăm de mâncare. Le azvârleam nişte oase cu carne de care niciunul dintre noi nu a vrut să se atingă. Făceam asta de trei ori pe zi. Meticulos şi cu exces de zel. După care mergeam la culcare. Dar asta nu era tot: ziua şi mai ales noaptea auzeam un zgomot continuu de fundal, nişte bubuituri de tobe, un ritm repetat la nesfârşit. A durat câteva săptămâni. Nu a înceta niciodată. Cine nu a avut nervii tari, s-a sinucis. Nu mai puteau dormi. Erau surmenaţi. Pe aceia i-am îngropat noi, unul câte unul.
Tata a murit printre ultimii. A scăpat şi de mâncarea otrăvită, şi de înec, şi de insolaţie, şi de oboseală. Însă nu a putut scăpa de deznădeje. Se gândea mereu la mama. Îmi povestea seara despre ea. Apoi îmi acoperea urechile ca să nu mai aud bubuitul acela ritmic şi să pot să adorm. Într-o zi, pe când curăţa interiorul autocarului, i-a auzit de şoferi vorbind. M-aş mira să le fi cunoscut limba. Poate că după atâţia ani prindea frânturi de conversaţie. Seara a făcu febră. Aiurea. Nu am putut să-l salvez. Nu mi-au dat medicamente, cu toate că i-am implorat. Numai cu apă nu i-am putut scădea febra. A murit peste două zile. După aceea m-am îmbolnăvit şi eu. M-am trezit la spital, sub zâmbetul unei asistente. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. După ce m-am înzdrăvenit am fost însoţit de o altă femeie până la aeroport şi apoi în avion, spre casă. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. Mi-a dăruit un tetris ca să mă joc, să nu mă plictisesc până ajungem. Nu mă mai plictiseam.
Am fost crescut de bunici. Tare mi-aş fi dorit să fie părinţii mei.
Aveam doar 9 ani. Îmi era teamă că voi muri. Eram doar un copil. Îmi doream să cresc, să fiu mare. Am supravieţuit. Nu se ştie nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cine au fost torţionarii? Ce au avut cu noi? Cine era bărbatul saşiu? Nu am putut să-mi fac dreptate în niciun fel. Privind în urmă aş putea spune că viaţa mea a fost un şir nesfârşit de pierderi şi că viaţa ne pregăteşte pentru moarte. Dar eu tot nu mă simt pregătit.
Eram încă un copil când părinţii mei au vrut să facă excursia aceea. Parcă şi acum îl văd pe tata intrând în agenţia de turism. În acea zi ningea. Cred că era ianuarie. Da, mai mult ca sigur că era ianuarie. Îi plăcea să-şi facă planuri la început de an ca apoi să se ţină de ele cu îndârjire. Pentru anul acela planificase un sejur de-o săptămână în insulele Kirulyn - Paradisul romantic. Voia să-i facă o surpriză mamei. În aprilie se împlineau zece ani de la căsătorie. Era o ocazie unică. Cred că asta a fost formularea domnişoarei care ne-a recomandat excursia. Ţin minte şi acum decorul predominant bleu, posterele cu oameni zâmbitori îmbrăcaţi în haine în culori pastelate, avioane urcând printre norii străvezii. Tata a stat mult timp de vorbă cu ea. Mă plictiseam şi poate că deveneam şi un pic gelos. Nu mai eram atent la ce spuneau. Cu siguranţă că au pronunţat cuvinte pe care eu nu le prea pricepeam atunci, dar care acum îmi sună sarcastic: croazieră romantică la apus, excursii la pescuit, snorkelling, diving, spa. Îmi fixasem privirea pe un afiş cu un avion roşu şi îmi imaginam că o să zburăm şi noi cu el undeva foarte departe şi asta îmi crea şi plăcere, şi frică.
Am plecat toamna, în noiembrie. Când la noi se pregătea de iarnă, acolo urma să înceapă vara. Dintre toţi, mama era cea mai nerăbdătoare. A aşteptat un an întreg excursia. Îmi povestea mereu despre locurile de joacă pentru copii, despre aqua parc, despre peştii coloraţi, „nu aşa cenuşii cum sunt cei de pe la noi”. Ea a făcut bagajele, a cumpărat genţi noi, pijamale, costume de baie pentru toată lumea. În aeroport mi-a dat un joc logic, o sferă asemănătoare unui cub rubik. Să am cu ce să-mi omor timpul în avion. Vedeam aeroportul pentru prima dată. Bineînţeles că eram fascinat. Nu-mi închipuisem că avioanele pot fi atât de mari. Şi nici nu mai văzusem atâtea la un loc, atât de aproape. Unele zburând peste şosea ca apoi să aterizeze chiar sub ochii noştri. Altele aşteptând pe pistă. Oare cu care aveam să zburăm noi?
După nu ştiu câte ore, oricum destule încât să mâncăm de două ori, să câştig trei partide de makao, să dorm, să mă trezesc, să stric sfera în patru culori de la mama... am făcut escală. „Nu am ajuns. Mai avem puţin”. Aşa încerca mama să-mi alunge plictiseala şi nerăbdarea. Dar altceva m-a revigorat: aeroportul acela era mai mare ca al nostru. Şi eu care-mi închipuiam că văzusem cel mai mare şi mai frumos aeroport din lume. Dar aveam să văd şi mai rău. După ce am coborât din avion, ţin minte că mi-a plăcut banda rulantă pe care se înşirau cu toţii. Nu mai era nevoie să mergem, ne ducea drumul, la propriu. Până ne-am îmbarcat în celălalt avion, nu am făcut decât să mă dau pe gresia lucioasă ca pe un patinoar imaginar. Am urcat într-un avion mai mic. Erau mai puţine persoane. La întoarcere aveam să fim şi mai puţini.
Al treilea aeroport în două zile. Arăta mai degrabă ca o cabană de sticlă. Pe pistă, asta îmi aduc atât de bine aminte, am văzut nişte câini. Unul aşezat ca un sfinx m-a privit în ochi. Alţii dormeau la umbră. Era cald. Şi asta îmi aduc aminte. Mama mi-a dat jos hainele cu care venisem de acasă. Rămăsesem într-un tricou şi în pantaloni scurţi. Tot cu hainele acelea m-am îmbrăcat singur, la plecare. Trecuseră doi ani.
Toată lumea era veselă. Poate puţin obosită după drumul lung, dar veselă. Încăperea aceea care servea şi de sală de aşteptare, şi de punct de control vamal, s-a umplut cu noi toţi cei care am coborât din ultimul avion. Apoi s-au auzit trei note muzicale şi o voce precum aceea care cheamă angajaţii în în supermarket spunându-ne ca femeile să formeze o coloană pe stânga şi bărbaţii una pe dreapta şi să-şi pregătească actele. Am rămas cu tata. După ce ne-a venit rândul, un bărbat îmbrăcat în haine albe, ca un medic, ne-a condus spre o uşă. Oamenii aceia ne vorbeau limba foarte stâlcit. Cu timpul m-am obişnuit şi am început să-i înţeleg. Dar cu ce preţ!
Pe mama nu aveam să o mai văd niciodată şi nici nu mai aveam să ştiu vreodată ceva despre ea. Se pare că a murit şi ea cu toţi ceilalţi. Nici nu vreau să mă gândesc cum. De ani de zile îmi spun: sunt oameni care mor şi oameni care dispar. Mama nu a murit. Nu, ea a dispărut. Aşa cum şi Enoh a dispărut, şi Ilie. Dar nici măcar asta nu mă poate consola. Nu pot să uit privirea ei nedumirită. Asta e ultima amintire pe care o am cu ea. Niciun cuvânt. Totul s-a petrecut foarte repede. Nu a apucat să spună nimic. Era nedumerită pentru ceea ce se întâmpla. La început a fost mirarea. Apoi a venit frica. Din cauza asta nu pot suferi scenele din filme sau din romane când, pe patul de moarte, un om înconjurat de familie îşi dă duhul după ce are grijă să-şi ceară iertare sau să spună te iubesc. După ce nu a ştiut ce să facă cu viaţa lui, cine-şi poate închipui că va şti să se descurce cu moartea lui. Acelea sunt morţi romanţate. Acelea sunt morţi estetice. Te pomeneşti că plângi la filme moartea nu ştiu cărui personaj. Dar de ce plângi? Plângi că nu-l vei mai vedea niciodată? Plângi durerea celorlalţi? Plângi propria durere de a-i pierde pe ceilalţi? Sau poate îţi plângi propria moarte, înduioşându-te văzând cum tu însuţi eşti plâns. Nu am plâns după mama. Nu l-am plâns pe tata. Nu am avut cum. Atunci am văzut atâţia oameni murind. Nu am auzind pe nimeni zicând „iartă-mă” sau „te iubesc”. Chiar şi fiind pregătit sau resemnat sau prevăzând-o, moartea vine pe neaşteptate, pe nepregătite, imprevizibil. Nu te lasă să spui ce vrei. Eşti atât de aiurit de ea şi îţi este atât de teamă încât poate să uiţi de ceilalţi. Până în ultima clipă te lupţi, speri, o renegi.
Uşa aceea dădea în stradă, unde ne aştepta un autocar în care urcaseră deja bărbaţii care fuseseră înaintea noastră la coadă. Am urcat şi mi-am căutat loc la geam. Tata a venit după mine, dar se uita în spate, o căuta pe mama. Eu priveam pe fereastră. Pe stradă erau şi mai mulţi câini. Unii teribil de slabi şi jigăriţi. Pe stâlpi, pe ziduri şi chiar undeva departe, pe un gard mare erau imaginile unui bărbat care privea un pic saşiu purtând şi el costum din acela alb, ca de medic, în rest nu mi s-a părut deosebit. Afişe electorale? Le-am întâlnit peste tot cât am stat acolo. Când autocarul a pornit, tata era lângă şofer, îl întreba ce se întâmplase cu soţia lui. I s-a spus că femeile sunt în alt autocar şi că ne vor urma. S-a liniştit şi s-a aşezat lângă mine. Eram singurul copil din autocar.
Era noapte când maşina s-a oprit. Până să se întunece am privit drumul. Numai deşert. Nu am mai văzut alte maşini, şi nici oameni. Cred că tata se neliniştea. Erau mai mulţi bărbaţi care au început să-şi vorbească în şoaptă. Începuse să mi se facă frig şi frică. Am coborât în beznă. Simţeam ceva moale sub picioare. Era nisip, un nisip foarte fin, aveam să-l văd dimineaţă. Am fost imediat înconjuraţi de câini, lătraţi, mirosiţi, unii au fost şi muşcaţi. Din acest moment a început panica. Unii se revoltau, spuneau că au plătit o excursie de lux nu mizeria aceea. Se mai credeau consumatori sau turişti. Până dimineaţă însă au realizat că ei erau cei consumaţi, că ei erau atracţia principală. Am fost împinşi într-o sală mare, ca o trapeză, în care pe un perete era tabloul bărbatului saşiu. Acolo ni s-a dat să mâncăm o pastă gălbuie cu gust dulce ca de cartof. Mâncarea asta am mâncat-o timp de doi ani cu excepţia zilei în care ni s-a pus o masă mare cu tot felul de bunătăţi. Cine s-a lăcomit atunci, a murit. Toţi am mâncat şi toţi ne-am îmbolnăvit. Am vomat, aveam greaţă, diaree. În încăperea unde dormeam înghesuiţi, mirosea îngrozitor. Nu ni s-au dat medicamente, nu ni s-a dat decât apă o dată pe zi. Am stat închişi până ce ne-am mai revenit. Eram slăbiţi. Morţii au fost luaţi de acolo.
Dimineaţă ni s-a luat îmbrăcămintea şi ni s-au dat şi nouă haine din acelea albe. Un singur rând. După o săptămână eram murdari cu toţii. Bărbaţii au început să vocifereze. Vroiau să se spele. Am fost urcaţi din nou în autocar şi duşi undeva în apropiere. Am fost poftiţi într-o clădire imensă, am coborât nişte scări. Pe pereţi erau tot felul de mozaicuri florale. S-a deschis o uşă de metal, apoi am fost împinşi cu toţii înăuntru. Era un bazin imens, în scurt timp am aflat că era şi foarte adânc. Cine nu a ştiut să înoate, a murit. Unii se ţineau de cei care mai puteau să înoate şi îi trăgeau la fund. Aşa au murit şi alţii. Tata a ţipat la mine, nu ştiu cum m-a apucat, m-a tras şi m-a ferit de cei care intraseră în panică. Am înotat împreună până la o scară, în capătul celălalt al piscinei. Am ieşit din apă. Au mai ieşit şi alţii. Apoi am fost conduşi din nou pe scări şi la autobuz. Eram epuizaţi. Morţii au rămas acolo.
Erau zile când eram ţinuţi în soare, fără apă, fără mâncare, muşcaţi de muşte, lătraţi şi linşi de câini. Erau zilele când ni se zicea să aşteptăm. Nu ni s-a spus ce, nu ni s-a spus cât. Cine nu a avut răbdare, a murit. După câteva ore unii au leşinat. Alţii au făcut insolaţie. Dar am şi învăţat să ne apărăm de soare. Ne ascundeam unii după alţii, ne făcusem din cămăşile lungi, baticuri cu care ne acopeream capul şi faţa. După ce am fost luaţi de acolo şi duşi la masă, apa mi se părea că-mi alunecă pe o limbă de sticlă şi mi se prelinge în stomac printr-un tub de plastic. Eram deshidrataţi. Am văzut cum trupurile celor care au murit acolo erau încărcate într-o remorcă.
După un timp începuseră să ne chinuie altfel. Ne puneau la muncă: să curăţăm trapeza, şi locul unde dormeam care devenise din ce în ce mai încăpător după ce murise mare parte din noi, să avem grijă de câini, să le dăm de mâncare. Le azvârleam nişte oase cu carne de care niciunul dintre noi nu a vrut să se atingă. Făceam asta de trei ori pe zi. Meticulos şi cu exces de zel. După care mergeam la culcare. Dar asta nu era tot: ziua şi mai ales noaptea auzeam un zgomot continuu de fundal, nişte bubuituri de tobe, un ritm repetat la nesfârşit. A durat câteva săptămâni. Nu a înceta niciodată. Cine nu a avut nervii tari, s-a sinucis. Nu mai puteau dormi. Erau surmenaţi. Pe aceia i-am îngropat noi, unul câte unul.
Tata a murit printre ultimii. A scăpat şi de mâncarea otrăvită, şi de înec, şi de insolaţie, şi de oboseală. Însă nu a putut scăpa de deznădeje. Se gândea mereu la mama. Îmi povestea seara despre ea. Apoi îmi acoperea urechile ca să nu mai aud bubuitul acela ritmic şi să pot să adorm. Într-o zi, pe când curăţa interiorul autocarului, i-a auzit de şoferi vorbind. M-aş mira să le fi cunoscut limba. Poate că după atâţia ani prindea frânturi de conversaţie. Seara a făcu febră. Aiurea. Nu am putut să-l salvez. Nu mi-au dat medicamente, cu toate că i-am implorat. Numai cu apă nu i-am putut scădea febra. A murit peste două zile. După aceea m-am îmbolnăvit şi eu. M-am trezit la spital, sub zâmbetul unei asistente. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. După ce m-am înzdrăvenit am fost însoţit de o altă femeie până la aeroport şi apoi în avion, spre casă. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. Mi-a dăruit un tetris ca să mă joc, să nu mă plictisesc până ajungem. Nu mă mai plictiseam.
Am fost crescut de bunici. Tare mi-aş fi dorit să fie părinţii mei.
Aveam doar 9 ani. Îmi era teamă că voi muri. Eram doar un copil. Îmi doream să cresc, să fiu mare. Am supravieţuit. Nu se ştie nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cine au fost torţionarii? Ce au avut cu noi? Cine era bărbatul saşiu? Nu am putut să-mi fac dreptate în niciun fel. Privind în urmă aş putea spune că viaţa mea a fost un şir nesfârşit de pierderi şi că viaţa ne pregăteşte pentru moarte. Dar eu tot nu mă simt pregătit.
duminică, 24 ianuarie 2010
Ziua patriotului naţionale
Un ger pe care încălzirea globală nu l-a mai apucat de ceva vreme în Bucureşti.
Vreme de stat în casă, nu de căutat vestigii prin oraş cu ţurţurii atârnându-ţi deasupra capului ca o contemporană sabie a lui Damocles.
O clădire în care, la 23 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, proaspăt domnitor al Moldovei, a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Ce a urmat se ştie.
Un cuvânt demodat: Concordia.
Şi în rest: panglici semnate Noua Dreaptă, termopane, ancadramente de gresie gri, semnături-garffiti, burlane frânte, delabrare şi o neglijată piatră comemorativă. O clădire atât de urâtă cum din păcate ne-am obişnuit să vedem şi în acelaşi timp să trecem cu vederea.
sâmbătă, 23 ianuarie 2010
Zăpada dezgheaţă
Ar fi o concluzie a zilei de azi, dar nu-mi stă în fire să trag concluzii. Este mai mult o constatare surprinzătoare. Ceva, ceva a fost de vreme ce atâţia necunoscuţi mi-au vorbit, mi-au zâmbit şi au fost amabili.
Dimineaţă m-a surprins că ningea cu nădejde, cu fulgi mari şi trainici. Mă aşteptam la o zi seacă şi apăsătoare, geroasă şi tăcută. Ningea. Nu am mai rezistat să privesc pe geam. Toată săptămâna am stat în spatele ferestrei şi am lăsat spectacolul hibernal să se desfăşoare fără mine. Trebuia să ies, să simt frigul în oase şi fulgii reci topindu-mi-se pe obraji sau aşezându-mi-se pe ochelari. Aveam chef să mă plimb prin parc, să văd ţurţurii înfundând burlanele clădirilor de pe Ştirbei Vodă şi zăpada acoperind copacii, băncile şi statuile din Cişmigiu. Dimineaţa, parcul este aproape pustiu. Un bătrân a coborât să ia apă de la izvorul lui Eminescu. Un băiat plimba un tekel cu hăinuţă ca un guler de pulover. O fată făcea, ca şi mine, poze pe unde se nimerea. Am întâlnit-o de mai multe ori. Îşi programase aparatul ca să o pozeze între doi copaci înzăpeziţi. Am fost o clipă tristă pentru singurătatea ei şi pentru performanţa aparatelor de a-l înlocui pe celalalt.
După o alee lăturalnică apăru o bătrână şi odată cu ea zeci de porumbei coborâră din copaci, pitiţi prin culcuşuri nebănuite şi se lăsară pe zăpadă în jurul nostru. Ne-am oprit amândouă şi am zâmbit, şi ne-am bucurat, şi am vorbit despre păsări şi oameni. Ea a făcut comparaţii, eu mă miram că porumbeii o urmau pe cărare ca şobolanii din Hamelin pe muzicantul din flaut. După ce s-a îndepărtat, porumbeii au zburat toţi înapoi în copaci. M-am mai întâlnit cu ea de câteva ori prin parc. Mi-a zis că cine se iubeşte se-ntâlneşte. Am făcut destule poze prin toate colţurile. Mi-au îngheţat mâinile în mănuşi de credeam că o sa-mi cadă unghiile. M-am mai încălzit în librăria de la Kreţulescu de unde mi-am luat de la reducere „În ţara Miticilor”, o carte de eseuri a Ioanei Pârvulescu pe care doream de ceva vreme să o citesc. Şi am citit câteva pagini azi până să ajung la petrecere.
Seara am fost la „ruperea turtei” fetiţei de un an a unei prietene. După excursia de dimineaţă, eram obosită şi pleoştită, fără chef de ieşit iar în ger. Dar m-am îmbrăcat o oră şi am luat pieptiş nămeţii. Şi de data asta oamenii de pe stradă mi s-au părut zâmbitori şi grijulii. Era să alunec şi o femeie mi-a strigat să fiu atentă, să-o iau încet. Era să pierd tramvaiul, dar vatmanul a deschis uşa special ca să urc. Aşa ceva, în zilele uscate, nu se prea face. Iar la petrecere, cine se jucau cu jucăriile copiilor? Adulţii. A fost o petrecere de copilăreală. Am montat jucării. Am vorbit ca la un an cu brum-brum, plufff şi ma-ma. Am mâncat tort în formă de prinţesă şi am băut suc de cactus.
Dimineaţă m-a surprins că ningea cu nădejde, cu fulgi mari şi trainici. Mă aşteptam la o zi seacă şi apăsătoare, geroasă şi tăcută. Ningea. Nu am mai rezistat să privesc pe geam. Toată săptămâna am stat în spatele ferestrei şi am lăsat spectacolul hibernal să se desfăşoare fără mine. Trebuia să ies, să simt frigul în oase şi fulgii reci topindu-mi-se pe obraji sau aşezându-mi-se pe ochelari. Aveam chef să mă plimb prin parc, să văd ţurţurii înfundând burlanele clădirilor de pe Ştirbei Vodă şi zăpada acoperind copacii, băncile şi statuile din Cişmigiu. Dimineaţa, parcul este aproape pustiu. Un bătrân a coborât să ia apă de la izvorul lui Eminescu. Un băiat plimba un tekel cu hăinuţă ca un guler de pulover. O fată făcea, ca şi mine, poze pe unde se nimerea. Am întâlnit-o de mai multe ori. Îşi programase aparatul ca să o pozeze între doi copaci înzăpeziţi. Am fost o clipă tristă pentru singurătatea ei şi pentru performanţa aparatelor de a-l înlocui pe celalalt.
După o alee lăturalnică apăru o bătrână şi odată cu ea zeci de porumbei coborâră din copaci, pitiţi prin culcuşuri nebănuite şi se lăsară pe zăpadă în jurul nostru. Ne-am oprit amândouă şi am zâmbit, şi ne-am bucurat, şi am vorbit despre păsări şi oameni. Ea a făcut comparaţii, eu mă miram că porumbeii o urmau pe cărare ca şobolanii din Hamelin pe muzicantul din flaut. După ce s-a îndepărtat, porumbeii au zburat toţi înapoi în copaci. M-am mai întâlnit cu ea de câteva ori prin parc. Mi-a zis că cine se iubeşte se-ntâlneşte. Am făcut destule poze prin toate colţurile. Mi-au îngheţat mâinile în mănuşi de credeam că o sa-mi cadă unghiile. M-am mai încălzit în librăria de la Kreţulescu de unde mi-am luat de la reducere „În ţara Miticilor”, o carte de eseuri a Ioanei Pârvulescu pe care doream de ceva vreme să o citesc. Şi am citit câteva pagini azi până să ajung la petrecere.
Seara am fost la „ruperea turtei” fetiţei de un an a unei prietene. După excursia de dimineaţă, eram obosită şi pleoştită, fără chef de ieşit iar în ger. Dar m-am îmbrăcat o oră şi am luat pieptiş nămeţii. Şi de data asta oamenii de pe stradă mi s-au părut zâmbitori şi grijulii. Era să alunec şi o femeie mi-a strigat să fiu atentă, să-o iau încet. Era să pierd tramvaiul, dar vatmanul a deschis uşa special ca să urc. Aşa ceva, în zilele uscate, nu se prea face. Iar la petrecere, cine se jucau cu jucăriile copiilor? Adulţii. A fost o petrecere de copilăreală. Am montat jucării. Am vorbit ca la un an cu brum-brum, plufff şi ma-ma. Am mâncat tort în formă de prinţesă şi am băut suc de cactus.
vineri, 22 ianuarie 2010
doi
Gerul a făcut ca oraşul să mi se pară străin. Coboram la metrou şi nu înţelegeam o iotă din ce vorbeau oamenii din jur. Am urcat la suprafaţă, la fel. Seara a adus cu ea o linişte ca de fund de pădure sau de fântână. Semafoarele nu mai funcţionau. Şiruri de autobuze, de tramvaie şi de maşini se intersectau într-o împletitură ciudată şi surdă. O aglomeraţie sufocantă peste tot în tramvai, în staţie, pe stradă. Haine, multe haine puse una pesta alta. Gânduri plutitoare ca aburul cald al canalelor peste zăpezile murdare. Şi privind pe fereastra aburită a tramvaiului lacul Ciurel dimineaţa şi seara, blocuri cu balcoane închise sau deschise, maşini, reclame, oameni... mi-am dat seama că nu am mai ieşit din Bucureşti de astă vară, din iulie.
joi, 21 ianuarie 2010
câteva tabieturi
Am tot fost întrebată în ultimul timp dacă am mai scris sau de ce nu am mai scris. Ba chiar sunt câţiva oameni care altceva nici nu vor să ştie despre mine. Îi înţeleg pentru că şi eu, la rândul meu, ca să încheg o conversaţie, întreb ce ai mai citit.
E adevărat că nu am mai scris. Nu am mai avut chemare, nu am mai auzit nicio voce interioară. Prietenul cu care mă sfătuiam a dispărut sau s-a retras. Ca să nu-i simt lipsa m-am înecat în tabieturi. Au ajuns atât de multe şi de aiuritoare încât mi-am dat seama că nici nu mai sunt eu, ci un resemnat verb TREBUIE. Pe lângă operaţiunile de bandă rulantă de la muzeu – ei bine, da, am transformat o muncă creativă într-o industrie – mi-am găsit tot felul de ocupaţii de care să mă ţin cu stricteţe zilnic:
mers pe jos câţiva kilometri,
văzut un film,
citit blog-urile cutare şi cutare,
citit cel puţin două capitole din „Cartea neliniştirii” (am ajuns la capitolul 251),
citit în tramvai cât cuprinde (adică până la destinaţie),
ascultat un concert înainte de culcare (aşa am constatat că Paganini îmi provoacă insomnii, iar Mozart şi Schumann înlocuiesc cu brio diazepamul).
Partea bună a lucrurilor este că mi-am dat seama câte poate duce omul într-o zi.
Dar de când dădu zăpada asta mare, nu am mai avut chef de plimbări. Am stat în casă şi m-am apucat de scris. Iar strigătele de pe margine ale lui IHa Rădulescu „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” sunt chiar încurajatoare. Şi ca mare utopistă ce sunt mi-am propus ca să tocesc tastatura zilnic până o da soarele sau până mi-o asfinţi inspiraţia. Pentru azi, asta a fost. Acum mă grăbesc la film, „La vie de bohème”.
E adevărat că nu am mai scris. Nu am mai avut chemare, nu am mai auzit nicio voce interioară. Prietenul cu care mă sfătuiam a dispărut sau s-a retras. Ca să nu-i simt lipsa m-am înecat în tabieturi. Au ajuns atât de multe şi de aiuritoare încât mi-am dat seama că nici nu mai sunt eu, ci un resemnat verb TREBUIE. Pe lângă operaţiunile de bandă rulantă de la muzeu – ei bine, da, am transformat o muncă creativă într-o industrie – mi-am găsit tot felul de ocupaţii de care să mă ţin cu stricteţe zilnic:
mers pe jos câţiva kilometri,
văzut un film,
citit blog-urile cutare şi cutare,
citit cel puţin două capitole din „Cartea neliniştirii” (am ajuns la capitolul 251),
citit în tramvai cât cuprinde (adică până la destinaţie),
ascultat un concert înainte de culcare (aşa am constatat că Paganini îmi provoacă insomnii, iar Mozart şi Schumann înlocuiesc cu brio diazepamul).
Partea bună a lucrurilor este că mi-am dat seama câte poate duce omul într-o zi.
Dar de când dădu zăpada asta mare, nu am mai avut chef de plimbări. Am stat în casă şi m-am apucat de scris. Iar strigătele de pe margine ale lui IHa Rădulescu „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” sunt chiar încurajatoare. Şi ca mare utopistă ce sunt mi-am propus ca să tocesc tastatura zilnic până o da soarele sau până mi-o asfinţi inspiraţia. Pentru azi, asta a fost. Acum mă grăbesc la film, „La vie de bohème”.
geroasă dimineaţa şi seara
Din această postare a fost eliminată o poză cu un semafor cu căciuliţă de zăpadă, cu maşini înzăpezite şi cu o stradă flancată de nămeţi.
duminică, 17 ianuarie 2010
cinci
Miercuri au fost 6 grade. Joi au fost 4. Vineri, 2. Ieri, 0. Azi sunt – 2 grade Celsius.
Miercuri am purtat puloverul trandafiriu. Joi, pe cel alb. Vineri, unul grena. Ieri, vesta bleumarin. Azi mi-am pus jacheta gri.
Miercuri am aflat că Haiti nu este o insulă tropicală asaltată de turişti. Joi am fost în mall după reduceri. Vineri am stat toată ziua în pat bolind. Ieri am citi Degete mici. Azi m-a interesat Vermeer şi „decembrie 1989”.
Miercuri am revăzut La dolce vita. Joi am văzut Delicatessen. Vineri, Daisy Diamond. Ieri, Being there. Azi nu am văzut încă niciun film.
Miercuri soarele a răsărit la ora 7:49 şi a apus la 16:59. Joi, o echipă internaţională de astronomi a obţinut prima imagine a suprafeţei stelei Betelgeuse. Vineri, a fost Lună Nouă la ora 9:11. Azi luna se află la cea mai mare depărtare de Terra, la 406.431 km.
Miercuri am purtat puloverul trandafiriu. Joi, pe cel alb. Vineri, unul grena. Ieri, vesta bleumarin. Azi mi-am pus jacheta gri.
Miercuri am aflat că Haiti nu este o insulă tropicală asaltată de turişti. Joi am fost în mall după reduceri. Vineri am stat toată ziua în pat bolind. Ieri am citi Degete mici. Azi m-a interesat Vermeer şi „decembrie 1989”.
Miercuri am revăzut La dolce vita. Joi am văzut Delicatessen. Vineri, Daisy Diamond. Ieri, Being there. Azi nu am văzut încă niciun film.
Miercuri soarele a răsărit la ora 7:49 şi a apus la 16:59. Joi, o echipă internaţională de astronomi a obţinut prima imagine a suprafeţei stelei Betelgeuse. Vineri, a fost Lună Nouă la ora 9:11. Azi luna se află la cea mai mare depărtare de Terra, la 406.431 km.
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
sâmbătă, ianuarie, târziu
Un film
O carte
Sei Shonagon - Însemnări de căpătâi - capitolul 178
O plimbare
Imagini ale lumii trecătoare. Kunisada - un mare gravor al şcolii Utagawa
O carte
Sei Shonagon - Însemnări de căpătâi - capitolul 178
O plimbare
Imagini ale lumii trecătoare. Kunisada - un mare gravor al şcolii Utagawa
joi, 31 decembrie 2009
luni, 28 decembrie 2009
Cadoul de la Moşul
Nu ştiu ce mai avea Moş Crăciun prin sacul său, dar pentru mine a lăsat un cadou simpatic cu specific din Pacific.
O melodie cântată de formaţia Te Vaka despre care aflu de pe last fm că este un grup de muzicieni şi dansatori din Tokelau, Tuvalu, Samoa, Insulele Cook şi Noua Zeelandă.
Cu această ocazie cunoştinţele mele de geografie se lărgesc şi descopăr că Moş Crăciun ajunge şi în cei trei atoli Atafu, Nukunonu şi Fakaofo reuniţi sub aceeaşi limbă tokelauană. Şi pentru că e bun, Moşul nu ocoleşte nici capitala Funafuti unde este aşteptat de copiii tuvaluani.
Versurile pot fi gasite în varianta originală, dar şi traduse în engleză aici
O melodie cântată de formaţia Te Vaka despre care aflu de pe last fm că este un grup de muzicieni şi dansatori din Tokelau, Tuvalu, Samoa, Insulele Cook şi Noua Zeelandă.
Cu această ocazie cunoştinţele mele de geografie se lărgesc şi descopăr că Moş Crăciun ajunge şi în cei trei atoli Atafu, Nukunonu şi Fakaofo reuniţi sub aceeaşi limbă tokelauană. Şi pentru că e bun, Moşul nu ocoleşte nici capitala Funafuti unde este aşteptat de copiii tuvaluani.
Versurile pot fi gasite în varianta originală, dar şi traduse în engleză aici
duminică, 13 decembrie 2009
ziua a douăsprezecea din luna a douăsprezecea
Din loc în loc prin oraş erau târguri. În zone neaşteptate, la ore neobişnuite. Se vindea orice. Obiecte fascinante, culori fantastice, lucruri care trebuia să întrebi la ce folosesc sau să te laşi convins că folosesc la ceva. În plus, peste tot era obiceiul să ţi se dea ceai la intrare. În unele locuri primeai şi o plăcintă cu mere sau o brioşă arămie. Sâmbăta fusese foarte frig. Îmi simţeam urechile ca de hobbit şi mâinile împietrite. Mă solidificam încet, încet şi nu găseam un loc unde să mă încălzesc. Ştiam o cafenea pe undeva. Se întunecase. Beculeţele străluceau cuminţi la porţile caselor sau atârnate prin pomii golaşi altfel. Pe stradă nu trecea nimeni. Se auzeau doar câteva frunze uscate zgâriind asfaltul ca ghearele câinilor. Dar nici câini nu erau pe acolo. Curtea, unde vara era terasă, acum era pustie. Scaunele erau strânse, aşezate cu picioarele în sus peste mesele date mai de peretele casei. Părea închis, dar nu era. Am deschis uşa, am intrat, iar înăuntru, acolo unde ştiam că e cafeneaua, acum era un târg de hand made, de produse bio şi un workshop de pictură naivă. În cele două încăperi, altădată decorate în stil japonez cu paravane din bambus şi măsuţe joase, cu cărţi şi ceşti de ceai pictate cu flori de câmp, acum se înghesuiau câteva artiste plictisite concurându-se la cercei, brăţări şi podoabe de pom, o vânzătoare de miere şi una de plante medicinale. Biletul de intrare conţinea un ceai pe care l-am băut stânjenită, dar care m-a şi dezmorţit ca să-o pot lua cât mai repede din loc.
Şi dacă nu-i zice târg, i se spune bazar sau talcioc sau expoziţie cu vânzare sau expoziţie de cadouri sau piaţă sau mall.
Şi dacă nu-i zice târg, i se spune bazar sau talcioc sau expoziţie cu vânzare sau expoziţie de cadouri sau piaţă sau mall.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Coada noastră cea cât toate zilele
Blocurile astea scorojite erau noi. Ai mei dacă se mutaseră de cinci ani. Mama a locuit într-o comună din Ilfov. Taică-miu a venit la 15 ani în Bucureşti, la liceu. Mama a locuit la ai ei până s-a măritat. Taică-miu mai mult prin cămine sau în gazdă. La începuturile anilor 80 s-a construit mult pentru muncitori. Unde sunt blocurile astea acum, înşirate ca piesele de domino, înainte era un maidan mare. Blocul nostru este ca un lanţ muntos aşezat într-o intersecţie. E masiv, e înalt şi e lung. Are, credeam eu la şase ani, şapte sute douăzeci de scări pe-o parte şi pe alta şi este cel mai mare bloc din lume. Aşa mă lăudam copiilor la grădiniţă, că locuiesc în cel mai mare bloc din lume. Şi mai şi, blocul nostru avea magazine de tot felul: librărie, electrocasnice, electronice, încălţăminte, nufărul, cofetărie, alimentara, pescărie, pâine, aprozar, florărie. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Zeci de metri de vitrine goale. Numai la electrocasnice mai puteai găsi ceva frumos: bibelouri de toate formele şi mărimile. Preferatele mele: păsările. Erau raţe, porumbei ţanţoşi, papagali bălţaţi, canari, privighetori cu guşa umflată... În rest, toate galantarele erau pline cu aşteptare şi toţi locatarii din împrejurimi pândeau poate, poate „o băga ceva la alimentara”. În blocul de vizavi locuia Cosmin. Un băieţel cam de vârsta mea, neastâmpărat şi gălăgios, care se juca toată ziua pe stradă cu alţi copii mai ales leapşa şi de-a v-aţi ascunselea. Apartamentul nostru nu are vedere la bulevard, ci în spate, înspre străduţa care leagă piesele de domino între ele şi şerpuieşte labirintic până spre celalalt bulevard. Asta a fost mereu şansa noastră. În acele vremuri, maşinile mari pline cu „ce-o fi, numai să apucăm şi noi” trăgeau în spatele alimentarei şi tot acolo se făcea şi coada. Când dădea sfântul ca un camion să oprească în spate, la alimentara sau la aprozar, copiii dădeau alarma. Se auzea mamaieeeeee! sau Cosmineeee! Ăsta era semnalul. Toţi oamenii ieşeau din scări care cum apuca: în capot, în trening, nepieptănaţi, mirosind a prăjeli sau a somn. Coada se forma numaidecât pe câte cinci rânduri. Bătrâni, părinţi, copii, mamaia lui Cosmin, Cosmin, eu, vecina de la cinci, gravidă, fiică-sa cu care puneam pariu dacă o să aibă o soră sau un frate. Îmbulzeală, înjurături, apostrofări. Vânzătoarele se grăbeau să descarce. Oamenii de grăbeau să apuce. Copiii mai ţopăiau pe margine. Ce se vinde? Daţi numai câte una ca să ajungă la toţi! Nu dăm nes la copii. Aceste refrene de care am râs după 89, au fost spaima copilăriei mele. De aceea dacă văd cumva că este coadă la ceva, nu stau, mă întorc mai târziu sau vin altădată. Şi mă întreb, acum că se găsesc de toate, că sunt zeci de supermarketuri şi mall-uri, că nu mai aştepţi maşina cu alimente şi nici vânzătoarele ca să vândă pe sub mână marfa mai bună, de ce n-au dispărut cozile?
Dacă aş putea face un film despre comunism, aş începe cu un cadru lung pe o străduţă printre blocuri. Poate fi orice anotimp. Poate fi orice oră. Aş prefera după-amiaza. Şi în liniştea aceea de părăsire, o voce guturală de babă ar striga din toată puterea: Cosmineeeee.
Textul a apărut în suplimentul "Scânteia" al "Jurnalului Naţional", ieri sau azi, nu am putut să-mi dau seama.
L-am găsit aici.
Dacă aş putea face un film despre comunism, aş începe cu un cadru lung pe o străduţă printre blocuri. Poate fi orice anotimp. Poate fi orice oră. Aş prefera după-amiaza. Şi în liniştea aceea de părăsire, o voce guturală de babă ar striga din toată puterea: Cosmineeeee.
Textul a apărut în suplimentul "Scânteia" al "Jurnalului Naţional", ieri sau azi, nu am putut să-mi dau seama.
L-am găsit aici.
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
A date
Ne-am putea întâlni puţin, doar cât să ne spunem bună ziua şi la revedere. Dar de asemenea am putea să ne pregătim mult timp pentru asta. Să ne facem planuri cam cum ar fi. Cu ce să ne îmbrăcăm. Cum să ne pieptănăm părul. Ce obiecte să avem în buzunare. Unde să ne vedem. La ce oră. Şi mai ales ce autobuze mai circulă prin zonă. În caz că ne decidem să luăm autobuzul. Totul trebuie să iasă perfect, ca-n filme. A date. Atât cât să ne spunem bună ziua şi la revedere.
duminică, 1 noiembrie 2009
lămuriri duminicale
"The journal of a disappointed man", titlul piesei celor de la Piano Magic nu este acelaşi lucru cu cartea lui W.N.P. Barbellion, psudonimul naturalistului englez Bruce Frederick Cummings, care nu este acelaşi cu e. e. cummings, poetul american.
Videoclipul piesei celor de la Piano Magic este de fapt partea de început a filmului "Dead man" cu Johnny Deep în rolul lui William Blake, nu poetul englez, ci un contabil amărât din Cleveland pornit într-o călătorie spre fatalul Wild West. Iar muzica filmului nu este a celor de la Piano Magic, ci a lui Neil Young, care nu este american, ci candian.
Videoclipul piesei celor de la Piano Magic este de fapt partea de început a filmului "Dead man" cu Johnny Deep în rolul lui William Blake, nu poetul englez, ci un contabil amărât din Cleveland pornit într-o călătorie spre fatalul Wild West. Iar muzica filmului nu este a celor de la Piano Magic, ci a lui Neil Young, care nu este american, ci candian.
luni, 19 octombrie 2009
Bucarest, la mal-aimée
Poate cea mai cunoscută întrebuinţare a cuvântului „mal-aimé” în franceză este din poemul La chanson du mal-aimé al lui Apollinaire, îndrăgostit de guvernanta engleză Annie Playden.
Ca să mă duc să văd expoziţia, cred că cel mai mult m-a atras titlul franţuzesc, apoi locul: Casa Kalinderu, nume exotic şi îmbietor. Dacă dai o simplă căutare pe google despre acest articol, informaţiile încep în septembrie-octombrie 2005 când MCC hotăra reînfiinţarea muzeului cu acelaşi nume. Pe o altă pagină, printre farfurii cu friptură şi cartofi prăjiţi servind ca decor publicitar pentru cine ştie ce firmă, putem citi un articol bine informat din care aflăm că „În anul 2002, Muzeul Kalinderu trece în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care organizează aici diferite spaţii de expunere a creaţiilor multimedia. Tot în această perioadă se deschide Kalinderu Media Lab care promovează arta contemporană media: fotografie, artă electronică, imagine video şi digitală, pictură, desen, sculptură şi diverse forme de artă sociologică.” Nu ştiu ce este aceea „artă sociologică” şi nici nu mă apuc să caut acum. Mă preocupă mai mult întrebarea: prin ce mijloace promovează această „arta contemporană media” bietul muzeu care are numai adresă şi număr de telefon? Nici tu pagină de internet, nici tu găzduire pe site-ul MNAC, care se pare că are în administrare clădirea. Cum poate ajunge vizitatorul să vadă expoziţiile temporare care se ţin la muzeu? Păi cam aşa...
Ieri mă plimbam pe străduţele de prin zona parcului Cişmigiu. Frig, o ploaie mărunţică şi laba unei pisici jucându-se, printre maşinile parcate pe trotuar, cu un porumbel rănit. La un moment dat am făcut stânga pe o altă străduţă. Pe o clădire, deasupra uşii mari şi grele de metal, un banner lung, stil Institutul Francez din Bucureşti, o plăcuţă de marmură pe care am citit doar cuvântul Kalinderu şi o foaie de hârtie pe care era programul: deschis de miercuri până duminică, între orele 10 şi 18. Tocmai ieşea din clădire un bărbat care, după plictiseală şi aerul familiar, părea a fi angajat acolo. Îl întreb dacă se poate vizita. Se poate, îmi răspunde, la subsol, parter şi etaj. Intru, ocolesc un zid de hârtie cu imprimeu de clădire dărăpănată şi încep să mă dezmeticesc: unde-i parterul, unde-i subsolul...
Văd fotografiile aliniate cuminte pe toţi pereţii de la parter şi etaj, citesc o dată în plus despre proiectul case care plâng, citesc şi toate textele scrise de fotografii Adrian Bulboac, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihaescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Piersinaru, Cosmin Gogu, Şerban Boncioca şi de Ferrante Ferranti, curatorul expoziţiei. Mă uit în jur să văd cine vizitează: un cuplu de francezi indignaţi şi parfumaţi. Apoi au mai intrat câţiva străini, probabil tot francezi. Cobor la subsol şi-mi vine să rămân acolo. Două scaune vechi din lemn, cu spătar, mozolite de var şi aşezate în faţa unui proiector care derula pe un perete toate pozele din expoziţie pe un zgomot insuportabil de trafic bucureştean. Pe tavan câteva fresce salvate de la bombardament. Miros de văruială şi frig. Pe podea m-am împiedicat de poze tot cu case delabrate.
Am stat un timp singură acolo în beciul acela vechi pentru a-i asculta povestea. Mă gândeam la începutul din „Enigma Otiliei”. Când am ajuns acasă, am deschis cartea şi am căutat pasajul acela care se potrivea destul de bine cu ceea ce văzusem în expoziţie. Iată-l: "Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Probabil că niciodată nu şi-au iubit bucureştenii casele vechi. O fi în firea omului din părţile astea ale locului să dărâme ce au construit bunicii şi să-şi facă el ceva nou, în pas cu moda şi cu schimbările. Ne lăudăm cu 500 de ani de atestare documentară, dar spre deosebire de multe alte capitale ale Europei, din cei 500 de ani, Bucureştiul a rămas doar cu câteva bisericuţe datând din vreme aceea. Nicio clădire civilă. Alte, foarte puţine clădiri printre care Curtea Veche, Hanul lui Manuc şi câteva biserici, sunt din secolul XVIII. După cum arată istoria, se pare că bucureşteanul are frică de Dumnezeu şi-i place arhitectura modernă.
Expoziţia de la Casa Kalinderu te face atent asupra faptului că oraşul de dărâmă în timp ce trecem grăbiţi pe stradă ba să prindem autobuzul, ba să ajungem undeva, altundeva. Nu avem niciodată vreme să privim. Blocaţi în trafic, ne uităm numai înainte ca să mai înaintăm un metru, ca să nu se bage altul în faţă, ca să evităm claxonul maşinii din spate care ne va sancţiona îndelung pentru că nu am fost pe fază şi am ratat un metru de asfalt la avansarea în coloană.
Şi mai e ceva. Câţiva fotografi din expoziţie au căutat contrastele. Se pare că sunt uşor de găsit. Multe cacofonii arhitecturale, multe nepotriviri, multe alăturări caraghioase. M-am obişnuit cu ele, nu le mai văd. Se spune că astea dau farmec Bucureştiului. Farmec este un spray ieftin.
Expoziţia rămâne deschisă până pe 1 noiembrie.
Câteva imagini din chinurile facerii şi de la vernisaj am găsit aici:
http://www.modernism.ro/2009/10/01/vernisaj-bucurestiul-neiubit/
joi, 8 octombrie 2009
Herta Müller a luat Nobelul pentru literatură
Una dintre cele mai frumoase veşti pe care le-am primit vreodată: Herta Müller a câştigat premiul Nobel pentru literatură.
Mă bucur pentru că în sfârşit vor fi traduse cărţile ei şi poate că vor fi căutate.
Grăbiţi-vă să vă procuraţi cărţile acestei autoare de la reduceri, la 5 lei, mâine vor costa mult mai mult.
Poem preluat fără voia autoarei, din "Este sau nu este Ion", Polirom 2005
Mă bucur pentru că în sfârşit vor fi traduse cărţile ei şi poate că vor fi căutate.
Grăbiţi-vă să vă procuraţi cărţile acestei autoare de la reduceri, la 5 lei, mâine vor costa mult mai mult.
Poem preluat fără voia autoarei, din "Este sau nu este Ion", Polirom 2005
sâmbătă, 3 octombrie 2009
da, mă!
E o chestiune de puţini ani ca Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să-şi schimbe denumirea în Ministerul Lifestyle-ului şi Clădirilor cu Structură din Oţel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)