doi

Gerul a făcut ca oraşul să mi se pară străin. Coboram la metrou şi nu înţelegeam o iotă din ce vorbeau oamenii din jur. Am urcat la suprafaţă, la fel. Seara a adus cu ea o linişte ca de fund de pădure sau de fântână. Semafoarele nu mai funcţionau. Şiruri de autobuze, de tramvaie şi de maşini se intersectau într-o împletitură ciudată şi surdă. O aglomeraţie sufocantă peste tot în tramvai, în staţie, pe stradă. Haine, multe haine puse una pesta alta. Gânduri plutitoare ca aburul cald al canalelor peste zăpezile murdare. Şi privind pe fereastra aburită a tramvaiului lacul Ciurel dimineaţa şi seara, blocuri cu balcoane închise sau deschise, maşini, reclame, oameni... mi-am dat seama că nu am mai ieşit din Bucureşti de astă vară, din iulie.