E timpul

Nu vă mai faceți așa multe probleme: nu vă va căuta nimeni.
Aplecați asupra muncilor voastre uitați
cât este ceasul
de ce și mai ales cum
vinul îmbătrânește în sticle, se acrește, se bea.
Soarele este tot acolo deși am uitat și de el,
deși nu ne pasă, de fapt.
Știm că nu va exploda. E singurul care de mii și mii de ani nu ne trădează.
Lăsați-mă să plec! În cercul acesta în care m-am născut, nu mai pot să-mi țin respirația.

Cele 5 măști

Cu rana respingerii mi-am făcut o cafea și cu rana nedreptății am șters masa și singură am stat cu masca mea de fugar bând dintr-o cană și gândindu-mă că nu am băut niciodată cafea împreună pentru că era rigiditatea cea care mă îndepărta de tine.
Iar tu nu ai insistat.
Uneori îmi iau masca dominatorului și ies. Mi-e teamă de oameni, mă fac că nu-i văd. Cu spatele drept, cu mândria pictată pe față.
Dacă te întâlnesc, zici : de un'te cunosc?
Mă confunzi! Plec.
Ești o muză! îmi strigi din urmă. Te voi sculpta în piatră. Îți voi face mâini de piatră, te voi face toată din piatră... călcând rufe de piatră cu un fier de călcat de piatră, pe o masă de piatră. Și vei purta un capot din piatră și toate măștile tale vor fi din piatră... Nu pleca! Fii tu mereu femeia mea din piatră!

Acordeonul

Vântul mirosea a mici, a lemne arse şi a praf, în preajma magazinului din Militari în care intrau şi ieşeau, într-un iureş neistovit, oameni ca nişte pete colorate pe griul mat al cartierului.

În faţa uneia dintre intrări, aştepta un bătrânel costeliv şi ars de soare, cu o şapcă de baseball pe cap şi cu un acordeon proptit de un gard de sârmă zincată, singurul său bagaj. Nu mulţi ştiu că acolo unde stătea bătrânul e o staţie. Acolo, din jumătate în jumate de oră, iar sâmbăta şi duminica, din oră în oră, opreşte un microbuz galben şi caraghios, ca un fel de frate mijlociu al autobuzelor galbene care circulau în anii '90 prin Bucureşti. Pe acela îl aştepta moşul suferind cu dârzenie soarele drept al prânzului de iulie şi mirosul ameţitor de carne care venea de la terasa de mai încolo. Era singurul om care stătea aproape nemişcat şi fără treabă în toată mulţimea aceea de du-te-vino. După un timp, microbuzul galben apăru după colţ, greoi şi aplecat într-o parte, şi opri în dreptul moşului care, culegându-şi acordeonul de pe jos, ţopăi sprinten pe scări, scoase din buzunar două bancnote de 1 leu şi le întinse şoferului – un grăsan în maiou alb şi pantaloni scurţi – apoi se aşeză la geam, pe unul dintre cele trei scaune din spate care mai rămăseseră libere. Înăuntru, într-un aer umed şi fierbinte, respirau vreo 20 de persoane strângând în braţe sau la picioare, sacoşe burduşite cu te miri ce. Moşul îşi ţinea şi el în braţe acordeonul, în colţul în care se aşezase, şi încerca să scape de privirile curioase ale celorlalţi călători. Dar ţi-ai găsit! Chiar de pe scaunul din faţa sa, sări un burtos tot în maiou:

-         Ce faci, bre, ţi-ai luat acordeon?

-         Da, l-am luat de la târg.

-         Ah, dar e Hohner... E vechi!...

-         Şi eu sînt vechi.

-         Ei, mata eşti tânăr!

-         Da, tânăr, dar născut mai demult, a râs bătrânul.

-         Ia cântă-ne şi nouă ceva, ţipă şoferul înspre moş.

-         Da, cântă-ne să vedem, merge, întări burtosul.

Bătrânul era încolţit, dar nu s-a lăsat. S-a împins mai bine în scaun, a desfăşurat burduful şi degetele au început să-i joace pe claviatura îngălbenită şi tocită. Din vechitura aceea Hohner, se porni o melodie limpede şi voioasă şi, odată cu ea, şoferul porni maşina galbenă cu uşile deschise, pentru a intra aer. Călătorii ascultau şi râdeau, iar o femeie a zis: acum să strângem bani să-i dăm omului, că doar nu ne cântă degeaba. Însă replica femeii a rămas neauzită. La următoarea staţie s-au urcat şi mai mulţi oameni, iar bătrânul a trebuit să se strângă mai bine pe scaunul lui cu tot cu acordeon ca să se mai aşeze şi ceilalţi, şi nu a mai cântat. Microbuzul a pornit din nou, tăcut, încărcat cu pasageri şi bagaje, spre ieşirea din oraş. 

Microb

E atât de trist totul şi nici măcar nu pot să scot un poem din asta.
Dar cel puţin e curat în cameră, iar în frigider am supă. Şi cred că asta are a face cu progresul.
„Ai putea să uiţi totul şi să o iei de la capăt”.
Să uiţi – acest imperativ al timpului.
El e cu praful, el cu şuvoaiele, el cu focul...
Uitare şi distrugere e acelaşi lucru. Să nu-ţi mai aminteşti de unde ai plecat şi să realizezi că n-ai ştiut niciodată încotro te duci.
În mijlocul patului scrii, visezi, plângi, încerci să uiţi. Eşti în mijlocul unei călătorii, în mijlocul lumii, în mijlocul sistemului solar, în mijlocul universului. Eşti în miezul tuturor lucrurilor. Şi suferi. De parcă ar avea vreo importanţă.
Aici, în vârful patului totul pare atât de grav.
Aici, în genunea universului, totul e – nici măcar ridicol – insesizabil, ca un microb de care nimeni nu se sinchiseşte.

E-aşa de scurtă iubirea, şi aşa de lungă uitarea

Pablo Neruda - Poema 20

Rapsodie de martie

Bicicleta

I

De multe ori ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe aleile dintre blocuri în Militari şi ne credeam pe Boulevard Saint Germain, gata oricând să ne întâlnim cu Beckett sau Romain Gary. Îţi lăsai bicicleta rezemată de un gard şi-mi spuneai că nici maşină nu ai, nici bani de taxi şi că nu poţi decât să mă duci pe cadru, ca într-o vedere veche din Vietnam. Îmi plăcea să-ţi simt respiraţia în părul meu, mai puternică şi mai aspră ca vântul şi atunci credeam că pluteam peste trotuare şi zebre. Trecătorii se uitau la noi şi credeau că ne iubeam, iar turiştii ne fotografiau ca pe o curiozitate a Bucureştiului, alături de Casa Poporului şi de câinii vagabonzi. Iar cel mai surprinzător era că şoferii ne lăsau să trecem fără să ne claxoneze, chiar dacă le tăiai calea periculos. Toţi şi-ar fi vândut atunci automobilele ca să-şi ia femeia la plimbare cu bicicletă, poate de aceea.

De multe ori am urcat împreună în cele mai înalte clădiri ca să vedem oraşul de sus. Eu eram într-un turn de fildeş, tu erai din nou la New York. Şi mă gândeam cum ar fi fost să fi trecut de pe Podul Izvor direct în ţinutul tinereţii fără bătrâneţe, luându-ne de mână, alergând pe bicicletă sau zburând de la ultimul etaj al Hotelului Intercontinental. Este un loc pe strada Franklin unde ne opream să bem pepsi şi să ascultăm repetiţiile de la Ateneu, toate scârţâiturile acelea care până seara deveneau muzică. Ne aşezam pe bordură şi eu îşi povesteam despre tinerii din Ein Karem care stăteau în hamac la cafelele cu mitraliera lângă ei, iar tu îmi spuneai să nu te iubesc.

Ultima oară ne-am văzut în septembrie. Viaţa e cu totul alta dincolo de parbriz şi volan, mi-ai spus, după ce mi-ai prezentat-o pe fata aceea, care acum te plimbă cu o Toyota Yaris pe Kiseleff.

Iată că de aici începe o altă poveste tristă – ca dintr-un film coreean – cu bicicleta legată de un stâlp, cu şaua acoperită de zăpadă, un animal uitat de stăpân în lesă, pe Luigi Cazzavillan.

II

Ştiu că tu eşti aici. Mi-am lăsat capul pe umărul tău şi inima ciclamen atârnă împărţită în două: o jumătate e un cercel la ureche, cealaltă jumătate e un medalion cu diamante şi rubine.

Ascunde-mi faţa în cămaşa ta. Lasă-mă să accept că nu mă iubeşti chiar dacă pentru asta e nevoie să mă uit o viaţă întreagă în ochii tăi din ce în ce mai ofiliţi, cu ochii mei din ce în ce mai orbi.

Esenţial este să iubeşti tu, chiar dacă nu eşti iubită, i-ar fi spus motanul de Cheshire lui Alice, zâmbind cu gura până la urechi aşa cum îi era obiceiul. Şi ea nu a ştiut dacă să-l ia sau nu în serios.

Până la urmă din orice vis te trezeşti, chiar şi din viaţă, dacă e să-l ascultăm pe Calderon.

Poartă-mă pe cadrul de la bicicletă, du-mă în ţinutul călduţ al tinereţii şi poate chiar al veşniciei.

Tu cel ce nu zâmbeşte niciodată. Eu cea care-a pierdut dragostea ca pe o pălărie luată de vând în goana automobilului decapotabil. Şi nu mi-a mai rămas decât asta. Destul de mult, oricum. 

De ce este Romania altfel?

O părere din Dilema veche.

Cişmigiu şi încă ceva

Cred că a văzut multe Cişmigiul de când i s-a plantat primul copac şi până acum. Copii au crescut jucându-se pe aleile lui, liceeni şi-au plimbat primele iubiri cu barca pe lac, bătrâni au târşâit amintiri printre tulpinile din ce în ce mai groase. De câte ori trec prin acest parc mă gândesc la cei care i-au văzut copacii tineri, la anotimpurile care s-au strecurat printre crengi şi mi se stârnesc şi mie imagini vechi, în alb-negru, ca pozele pe care mi le făcea tata cu zorki, pe când copil fiind mă învârteam în leagănele cu lanţuri până ameţeam.

Pentru Cişmigiu mi-am dorit în adolescenţă să dau la Lazăr, influenţată fiind şi de lectura romanului lui Grigore Băjenaru. Dar asta n-a fost să fie. Însă au fost să fie cursurile de Litere şi o bună ocazie de a fi la o staţie distanţă de răcoarea albicioasă a grădinii cu cişmele. De multe ori coboram din autobuz ca să traversez parcul. De multe ori ne petreceam ferestrele dintre cursuri sporovăind pe vreo bancă şi mâncând merdenele sau biscuiţi.

Dar nici după ce am aflat din Bucureşti: carte de bucăţi de Dan C. Mihăilescu că Cişmigiul era odinioară locul favorit de promenadă al servitoarelor şi lacheilor, nici după ce un francez mi-a zis maliţios că distracţia predilectă a bucureşteanului este să iasă în parc, nu am renunţat să-l îndrăgesc, ba dimpotrivă.

Şi, oricât ar fi oraşul de mare, eu tot mă pomenesc găsind deseori motive de a mai traversa o dată grădina, fie chiar şi în grabă, neluând seama la trecători, ci doar la vegetaţie.

Iar în final, o să povestesc o întâmplare recentă şi bizară, din acest început însorit de martie, când aflându-mă în trecere fugitivă pe una din aleile din spatele palatului Kretzulescu, am văzut două tinere făcând-şi poze una alteia în lumina mieroasă a apusului. M-am gândit că este o ocazie bună de a-şi îmbogăţi albumul de pe facebook mai ales că vremea era într-adevăr excelentă. În acelaşi timp cu mine, pe aceeaşi alee au trecut două babe, ştiu că aş fi putut să folosesc un substantiv mai blând, însă şoldurile lor de câte doi metri, plus mersul lor de gâşte grase, plus ceea ce au spus văzându-le pe cele două fete, nu mă îndeamnă să fiu prea drăguţă. Nici nu le-aş fi observat dacă una nu ar fi întrebat-o pe cealaltă: Auzi, astea-s lesbiene? Iar răspunsul a venit cuminte: nu ştiu. Am zâmbit, dar m-am şi indignat în acelaşi timp întrebându-mă la rândul meu cum de primul lor gând a fost unul cu conotaţie sexuală perversă. Cu siguranţă că nu au cont pe nicio reţea de socializare, dar nici cititore de blogul lui Roncea nu păreau.

Dar va fi vară şi va fi iarnă din nou pe aleile astea. 

Dulceaţa de portocale

Acum că am pus dulceaţa la foc şi o las să-şi vadă de treaba ei vreo oră, poate mai mult, avem şi noi timp să povestim. Îţi spuneam zilele trecute de prietena mea, Gina, care locuieşte singură de câţiva ani într-un apartament cu două camere din Militari. De la ea am reţeta. Ne-am întâlnit în Billa înainte de Anul Nou când tocmai îşi cumpărase o plasă de portocale, zahăr şi lămâi ca să facă dulceaţă. Mi-a zis că acum sunt ieftine portocalele şi că ei îi place foarte mult dulceaţa şi îi aminteşte de mătuşa care a crescut-o, dar nu mai ştiu cum o cheamă, mi-a zis ea, dar am uitat şi oricum nu contează. Se bucura că mă vede şi m-a întrebat dacă nu vreau cumva să stăm la un ceai la Mc-ul de vizavi. Am acceptat. Ne-am târât fiecare până acolo plasele cu ce-am cumpărat şi ne-am aşezat la o masă. S-a oferit să se ducă ea să ia ceaiul. A venit ţinând tava aceea de plastic pe care erau două pahare de carton, două pliculeţe de Lipton şi zahăr. Trebuie să ştii că mie nu-mi prea place ceaiul şi nici obiceiul ăsta de a ţi-l prepara singur, dar la Mc asta-i şi ideea: trebuie să faci totul singur. Dar nu am putut să spun nu pentru că nici de cafea nu aveam chef la ora aia şi altceva cald nu ştiu ce aş fi putut lua, plus că Mc-ul este singurul local din zonă. Ne-am scufundat pliculeţele în paharele cu apă caldă şi am tăcut. Uneori simt că nu am subiecte de conversaţie cu fata asta. Ea era stânjenită, poate că se aştepta să încep eu să vorbesc aşa că m-am gândit că aş putea afla reţeta de la ea. I-am spus că nu am mai făcut niciodată dulceaţă de portocale şi, din câte îmi amintesc, nici nu am mâncat vreodată şi tare aş dori să învăţ, dacă nu e greu. Şi Gina s-a bucurat că mă interesează şi a început să-mi dicteze. Am notat-o în telefonul mobil. Vrei să ţi-o dau şi ţie? Până îţi cauţi ceva de scris, eu mă duc să mai amestec în cratiţă.

Bun!... Se ia un kil de portocale mari. Se decojesc şi se taie cubuleţe. Se pune un kil de zahăr pe foc să se lichefieze într-un vas cu fundul gros după ce ai adăugat şi zeama de la o portocală şi o ceaşcă cu apă. Amesteci bine până obţii un sirop în care adaugi portocalele şi apoi aştepţi să se fiarbă la foc mic. Hai cu mine la bucătărie să vezi cum s-a făcut de când vorbim noi!

Gina zicea că trebuie să le mai amestec din când în când şi după ce compoziţia asta devine arămie să adaug şi zeama de la o lămâie. Cred că acum ar cam fi momentul, nu?

După ce mi-a dictat reţeta m-a întrebat dacă am planuri de Revelion. I-am spus că mă duc la nişte prieteni, că noi îl petrecem împreună de câţiva ani încoace. Cred că se aştepta să-i întorc întrebarea aşa că am întrebat-o la rândul meu. Mi-a zis că ea nu pleacă nicăieri pentru că nu-i plac Revelioanele, ci stă acasă, se uită la filme până oboseşte şi se culcă mai devreme sau mai târziu, când i se face somn. Când încep artificiile se duce să se uite pe geam. Oricum e prea gălăgie ca să mai înţeleagă ceva din film. Iar artificiile sunt frumoase şi o bucură. Apoi mi-a spus că pe ea nu o sună nimeni dacă nu sună ea. Anul trecut chiar nu a mai dat niciun mesaj şi nu a sunat pe nimeni şi a constatat că singurul mesaj pe care l-a primit a fost de la Vodafone. Îmi părea rău că nici eu nu îi scrisesem, dar de obicei nu trimit sms-uri de Anul Nou, dar cel puţin mai primesc urări de bine din acelea care se trimit la vraf. Şi oricum nu le dau o aşa de mare importanţă pentru că fac parte din arsenalul Anului Nou. Pentru oamenii singuri se pare că asta contează mai mult. Şi sărbătorile astea care se petrec pe principiul „la un semn toţi odată bateţi din palme, strigaţi hoho-haha, săriţi într-un picior şi acasă cu voi că mâine începeţi serviciul”! Poate că le pare rău că nu pot striga şi sări alături de cei mulţi.

Cred că s-a făcut. Îi opresc focul şi o las puţin să se răcească.

Aş fi vrut să o invit să petreacă Revelionul cu noi, dar nu am făcut-o. Nu ştiu de ce. Poate că îmi imaginam că nu-i va fi bine printre oameni care se cunosc de mult timp şi care-şi povestesc chestii pe care nu le înţelege şi se va simţi şi mai prost decât dacă ar fi stat la filme la ea acasă. Nu ştiu. Poate că am fost eu rea. Mai fac din astea. Uite, de exemplu, ieri în tramvai, o fată tot trăgea de breteaua de la geantă care i se înfăşurase în glugă şi nu mai putea să o desfacă şi m-am tot uitat la ea cum se chinuie şi nu am schiţat niciun gest cu toate că o puteam ajuta. Până la urmă s-a descurcat singură.

Şi Gina e atât de singură, iar de sărbători oamenii singuri par şi mai singuri. Ea cumpără compulsiv şi intră în vorbă cu vânzătoarele, le pune tot felul de întrebări complicate la care probabil că ele nici nu s-au gândit vreodată. Uneori nu primeşte niciun răspuns şi crede că e din vina ei, că nu se poate integra, că e nesuferită sau mai ştiu eu ce. Maia, vară-mea care e farmacistă, mi-a spus odată că e foarte greu să lucrezi cu publicul sau cu clienţii. Ei vin nemulţumiţi. Asta e felul lor de a fi când apasă pe clanţă. E greu să-i mulţumeşti pe toţi. Unii vin nervoşi şi pleacă şi mai nervoşi. Frustrările lor se transmit şi dincolo de tejghea. Nu ai observat că vânzătoarele în vârstă sunt mai apatice şi monosilabice, că au aceeaşi faţă şi dacă le zâmbeşti, şi dacă urli la ele (bine, nu e cazul meu)?

Cred că e timpul să pun dulceaţa în borcane. Trebuie să caut un polonic.

După aceea mi-a spus că nu are cu cine schimba o vorbă toată ziua şi că în mintea ei caută tot felul de lipsuri pentru a avea un pretext ca să iasă din casă şi să se ducă la un magazin, eventual mai îndepărtat şi la care nu a mai fost şi apoi să înceapă să o întrebe pe vânzătoare dacă are cremă de faţă cu gălbenele, iar ea să zică „de care doriţi, de zi sau de noapte?”, iar Gina să întrebe care este diferenţa, iar vânzătoare să spună „crema de zi este pentru zi, iar crema de noapte este pentru noapte”, iar Gina să zâmbească, iar vânzătoarea să nu zâmbească, dar să întrebe din nou de care cremă să-i dea, iar pentru un om singur dilema de zi sau de noapte este chiar ceva din care simte că nu mai poate scăpa, dar vânzătoarea nu are chef de încă un client în magazin care să stea ca un popândău, mai ales dacă ea tocmai şi-a făcut o cafea pe care vrea să o bea în linişte, şi îi zice „mai bine luaţi de zi, că ziua e mai lungă decât noaptea” şi Gina se gândeşte că da, are dreptate, până şi iarna ziua e mai lungă decât noaptea, iar de Revelion e cea mai lungă zi din an, deci o să ia o cremă de gălbenele pentru zi şi o să se dea şi noaptea cu ea.

Mă uitam la ceasul de pe ecranul mobilului. Vorbisem deja de o oră şi mă cam grăbeam. Aveam de făcut blatul pentru tort şi nu mai ştiu acum ce, îmi terminasem şi ceaiul. Ea mai avea puţin. Băuse mai încet ca să stăm mai mult sau poate că nici ea nu se dădea în vânt după ceai. I-am spus „mergem?” şi a zis „da” şi a mai luat o gură din lichidul acela oribil, apoi a aruncat totul la pubelă. Mi s-a părut că  ăsta era un fel de a-i da singurătăţii cu tava în cap. Sau aşa aş fi vrut eu să pară. 

Hai să-ţi pun nişte dulceaţă pe o farfurioară şi să-mi spui dacă ţi-a plăcut. Pentru mine este prima dată când mănânc dulceaţă de portocale, dar cred că ţi-am mai zis deja asta. Când eram copil, bunica îşi servea cu dulceaţă musafirii care veneau după-amiaza la ea ca să o vadă. Cred că e un gest care s-a pierdut. De dragul ei, am să fac şi eu la fel. Pe cine o mai veni pe la mine, am să-l tratez cu dulceaţă de portocale. Are în ea, pe lângă ingredientele pe care ţi le-am dictat, şi puţin din singurătatea Ginei, şi puţin din melancolia mea.

Imaginea e de pe www.colnicuisine.fr

capătul meu de pat

De mult nu mai câştig ceva. Stau aici, la capătul meu de pat şi aspir praful din ce în ce mai gros al cărţilor, din ce în ce mai străine şi de neînţeles. Dincolo se aud paşi, dar nu mă interesează cine e şi încotro se duce. Drumurile stau acum închise în atlase, în hărţi rutiere şi în aplicaţii GPS pentru tablete. Mă mir că nici tristeţea nu prea mai încape pe aici. Pe cuvertura mea albă îmi trasez propriile lumi, propriile zâmbete. Nu am nevoie de nimic. Deşi mai am o lustră, şi un covoraş, şi o ghindă, şi o poză cu noi doi, şi un calendar de anul trecut, şi caietul ăsta în care scriu. Poate că am trecut deja în anul 1895 sau 1920 sau 1981... Nu vreau să mut nimic de la locul lui. 

Şşşşşş! Sâmburele din ghindă a început să-ncolţească. În curând, în jurul meu va creşte o pădure.

urechi de iepuraş

Ştii, mie nu-mi plac poeziile. De ziua mea, în loc de versurile alea ruginite puteai să-mi aduci o husă cu urechi de iepuraş pentru telefon, nişte căşti noi sau orice jucărică din asta. Şi mai rău decât o poezie este o poetesă trecută alintându-se ca o fecioară şi mâţâindu-se pe lângă tine. Iar tu să nu ştii cum să scapi de ea şi de cuvintele ei chioare.

Hai la o bere! De fapt nu am chef de bere, nu am chef de tine.

Aştept pe cineva care-mi va oferi urechi de plastic şi cu care vom schimba împreună mai multe baloane colorate şi poate chiar mai multe vieţi şi care-ţi va semăna puţin, numai că e opţiunea fără poezie.

La început prietenii vă vor confunda, dar se vor obişnui până ce tu şi aburelile alea nici nu veţi mai fi. 

Aşa...

Aşa, cum altfel aş putea începe simpatica mea istorisire despre doamna Clopoţel, dacă-ar fi să o numesc după porecla pe care o are la noi în bloc sau despre Alice Pepina, dacă am apela-o după adevăratul său nume, ori vecina, cum îşi spune după ce apasă de două ori pe butonul soneriei vreunui apartament şi cineva de după uşă strigă cine e? Şi sună ba să întrebe de ce nu e căldură, de ce nu merge lifltul, dacă puteţi să-mi recomandaţi un instalator... Nu e nevoie să mă întind prea mult, ştim cu toţii cam ce chestionar ne permitem cu vecinii. Aşa... După ce şterge praful. După ce duce gunoiul. După ce stinge aragazul, adică după ce am oprit focul la mâncare. După ce întinde rufele. După ce face patul. În fine, după toate trebuirile pe care le termină zice aşa. Pronunţat cu ultimul a mai lung, lăsat puţin să mai plutească în apartamentul destul de încăpător pentru o femeie trecută de şaizeci de ani şi un teckel de treişpe. Clopoţel se uită puţin mirat cum a-ul coboară greu pe parchet şi se sparge într-un ţ ca un balon de săpun. Atunci ştie: ieşim în parc. Dacă e iarnă nu mai rămâne decât să îmbrăcăm ilicul. Dacă e vară e suficient clopoţelul de la gât. De unde şi numele căţelului, de unde şi porecla stăpânei. Dimineaţa pe la 7: Clopoţel! După-amiaza: Clopoţel! Da, şi seara, şi în week-end tot timpul. De 13 ani, Clopoţel! A devenit un strigăt liniştitor de acasă, un sunet atât de familiar încât în momentul în care într-o seară zăpuşitoare de iulie nu l-am mai auzit, am început să ne facem griji. Ce-o fi cu Clopoţel? Şi soneria a sunat şi cine e? Şi... Vecina! Şi întrebarea dacă avem o lopată, iar povestea pe scurt a fost asta: L-am scos în parc azi dimineaţă şi până să ajungem, traversasem totuşi, s-a oprit, s-a lăsat pe o parte, s-a uitat puţin la mine şi a murit. Acum mă duc să-l îngrop în grădiniţă. Aveţi o lopată? Vecinii vin la sigur să împrumute lopata de la noi. Mai ales iarna ca să dezăpezească. Vara mai niciodată. Şi nici primăvara pentru că nimeni nu pune flori sau nu sădeşte copaci, iar „grădiniţa” e un răzor plin cu bălării şi lăstari din care se înalţă un corcoduş ciufulit. Sub corcoduş a fost îngropat Clopoţel după ce nea Tiţu şi domn doctor au ajutat la săpat groapa, noaptea când e mai puţină lume pe stradă. În grădină, sub corcoduş, a rămas o vreme o brazdă cheală ca o cicatrice lăsată de o lobotomie.

Aşa... făcu din nou vecina. Nu plânse. Mulţumi de ajutor, ne aduse lopata şi plecă la ale ei.

Era pentru prima dată, după 13 ani când dormea singură, când nu trebuia să se trezească devreme, dar şi când nu mai auzea clopoţelul acela care pentru ea era ca respiraţia, ca amintirea clincănitoare a vieţii.

O vedeam ieşind la fel de des. Se plimba prin parc. De întorcea de la piaţă. Stătea de vorbă cu vreo vecină în faţa blocului.

M-am gândit la Alice Pepina ca la femeia ce voi fi, plimbându-mi singurătatea în fiecare zi, la ore exacte, prin parc. Am început deja să fac asta, deşi am mai puţin de jumătate din vârsta ei şi lângă mine ţopăie un câine cu clopoţel pe care îl consider nu prietenul meu cel mai bun, ci destinul meu zornăitor. Ştiu că tinereţea promite foarte mult, că e ca un cort de campanie electorală de unde te poţi informa că dacă o votezi, totul îţi va fi asigurat pe parcursul mandatului ei. Trebuie doar să-i dai încrederea ta.

Şi de aici urmează toată literatura aceea de self-esteem.

Molia

Noi ne amintim de tine cum stăteai

și spatele tău era așa alb

și gândurile noastre așa negre

Vara te așteaptă, ți-am spus

Străbate-ți drumurile sacre și vino

Curmalii ard pe dealurile din Galileea

Dar nu se văd până aici – râs sau plâns e totuna

Tristețea e deja în vene când

lichidul din pahar se împrăștie rece prin sânge

Tu ești molia beata care sare

într-o pilotă umpluta cu fulgi de gâscă

Sub care două corpuri freamătă