I
De multe ori ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe
aleile dintre blocuri în Militari şi ne credeam pe Boulevard Saint Germain,
gata oricând să ne întâlnim cu Beckett sau Romain Gary. Îţi lăsai bicicleta rezemată
de un gard şi-mi spuneai că nici maşină nu ai, nici bani de taxi şi că nu poţi
decât să mă duci pe cadru, ca într-o vedere veche din Vietnam. Îmi plăcea să-ţi
simt respiraţia în părul meu, mai puternică şi mai aspră ca vântul şi atunci
credeam că pluteam peste trotuare şi zebre. Trecătorii se uitau la noi şi credeau
că ne iubeam, iar turiştii ne fotografiau ca pe o curiozitate a Bucureştiului,
alături de Casa Poporului şi de câinii vagabonzi. Iar cel mai surprinzător era
că şoferii ne lăsau să trecem fără să ne claxoneze, chiar dacă le tăiai calea
periculos. Toţi şi-ar fi vândut atunci automobilele ca să-şi ia femeia la
plimbare cu bicicletă, poate de aceea.
De multe ori am urcat împreună în cele mai înalte
clădiri ca să vedem oraşul de sus. Eu eram într-un turn de fildeş, tu erai din
nou la New York. Şi mă gândeam cum ar fi fost să fi trecut de pe Podul Izvor
direct în ţinutul tinereţii fără bătrâneţe, luându-ne de mână, alergând pe
bicicletă sau zburând de la ultimul etaj al Hotelului Intercontinental. Este un
loc pe strada Franklin unde ne opream să bem pepsi şi să ascultăm repetiţiile
de la Ateneu, toate scârţâiturile acelea care până seara deveneau muzică. Ne
aşezam pe bordură şi eu îşi povesteam despre tinerii din Ein Karem care stăteau
în hamac la cafelele cu mitraliera lângă ei, iar tu îmi spuneai să nu te iubesc.
Ultima oară ne-am văzut în septembrie. Viaţa e cu
totul alta dincolo de parbriz şi volan, mi-ai spus, după ce mi-ai prezentat-o pe
fata aceea, care acum te plimbă cu o Toyota Yaris pe Kiseleff.
Iată că de aici începe o altă poveste tristă – ca dintr-un
film coreean – cu bicicleta legată de un stâlp, cu şaua acoperită de zăpadă, un
animal uitat de stăpân în lesă, pe Luigi Cazzavillan.
II
Ştiu că tu eşti aici. Mi-am lăsat capul pe umărul
tău şi inima ciclamen atârnă împărţită în două: o jumătate e un cercel la
ureche, cealaltă jumătate e un medalion cu diamante şi rubine.
Ascunde-mi faţa în cămaşa ta. Lasă-mă să accept că
nu mă iubeşti chiar dacă pentru asta e nevoie să mă uit o viaţă întreagă în
ochii tăi din ce în ce mai ofiliţi, cu ochii mei din ce în ce mai orbi.
Esenţial este să iubeşti tu, chiar dacă nu eşti
iubită, i-ar fi spus motanul de Cheshire lui Alice, zâmbind cu gura până la
urechi aşa cum îi era obiceiul. Şi ea nu a ştiut dacă să-l ia sau nu în serios.
Până la urmă din orice vis te trezeşti, chiar şi
din viaţă, dacă e să-l ascultăm pe Calderon.
Poartă-mă pe cadrul de la bicicletă, du-mă în
ţinutul călduţ al tinereţii şi poate chiar al veşniciei.
Tu cel ce nu zâmbeşte niciodată. Eu cea care-a
pierdut dragostea ca pe o pălărie luată de vând în goana automobilului
decapotabil. Şi nu mi-a mai rămas decât asta. Destul de mult, oricum.
Un comentariu:
lorelei :)
Trimiteți un comentariu