câteva tabieturi

Am tot fost întrebată în ultimul timp dacă am mai scris sau de ce nu am mai scris. Ba chiar sunt câţiva oameni care altceva nici nu vor să ştie despre mine. Îi înţeleg pentru că şi eu, la rândul meu, ca să încheg o conversaţie, întreb ce ai mai citit.
E adevărat că nu am mai scris. Nu am mai avut chemare, nu am mai auzit nicio voce interioară. Prietenul cu care mă sfătuiam a dispărut sau s-a retras. Ca să nu-i simt lipsa m-am înecat în tabieturi. Au ajuns atât de multe şi de aiuritoare încât mi-am dat seama că nici nu mai sunt eu, ci un resemnat verb TREBUIE. Pe lângă operaţiunile de bandă rulantă de la muzeu – ei bine, da, am transformat o muncă creativă într-o industrie – mi-am găsit tot felul de ocupaţii de care să mă ţin cu stricteţe zilnic:
mers pe jos câţiva kilometri,
văzut un film,
citit blog-urile cutare şi cutare,
citit cel puţin două capitole din „Cartea neliniştirii” (am ajuns la capitolul 251),
citit în tramvai cât cuprinde (adică până la destinaţie),
ascultat un concert înainte de culcare (aşa am constatat că Paganini îmi provoacă insomnii, iar Mozart şi Schumann înlocuiesc cu brio diazepamul).
Partea bună a lucrurilor este că mi-am dat seama câte poate duce omul într-o zi.
Dar de când dădu zăpada asta mare, nu am mai avut chef de plimbări. Am stat în casă şi m-am apucat de scris. Iar strigătele de pe margine ale lui IHa Rădulescu „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” sunt chiar încurajatoare. Şi ca mare utopistă ce sunt mi-am propus ca să tocesc tastatura zilnic până o da soarele sau până mi-o asfinţi inspiraţia. Pentru azi, asta a fost. Acum mă grăbesc la film, „La vie de bohème”.