fereastră la ultimul etaj

dimineaţa se ridică din linişte
niciun câine
nicio pasăre
nicio lovitură
o coroană de frunze imobile
şi lacrimi
am uitat ce-am visat
peste noapte
peste viaţă
în mâna stângă cafeaua
în dreapta remuşcările

studiu ihtiologic

Peştii mici pot supravieţui în acvarii mici.
Peştii mari pot trăi în avarii mari, dar nu pot supravieţui în acvarii mici.

S-a observat că peştii mici, în general fitofagi, după un timp, devin carnivori.
Peştii mici îşi mănâncă tovarăşii de acvariu pentru a obţine mai mult spaţiu de înot şi mai multă hrană.
Deşi se hrănesc nu carne, peştii mici nu cresc mai mari.
S-a constatat, în schimb, că peştii mari, în acvariu, devin fitofagi.
Deşi se hrănesc cu alge, peştii mari, nu devin mai mici.

Un grup de cercetători au descoperit de curând că din cauza încălzirii globale şi a topirii gheţarilor, proverbul „peştele mare îl înghite pe cel mic” este din ce în ce mai des contrazis.
Ei au făcut următorul experiment: la început au luat un peşte mic, dintr-un acvariu mic şi l-au pus alături de un peşte mare, într-un acvariu mare. Peştele mic, fost fitofag, actual carnivor, a redevenit fitofag înotând alături de peştele mare, fost carnivor, devenit fitofag.
În a doua etapă a experimentului, cercetătorii au mai pus în acvariul mare încă un peşte mic, carnivor. Peştii au fost hrăniţi numai cu alge. Ce s-a întâmplat? Peştii cei mici l-au atacat la un moment dat pe cel mare. Surprinzător, peştele cel mare, mult mai puternic decât cei doi, nu a reacţionat. Muşcat de mai multe ori, cu o ferocitate crescută, peştele cel mare a început să plutească ferfeniţit, la suprafaţa acvariului. În urma acestui studiu, proverbul devine "peştele cel mic nu-l înghite pe cel mare".

Singurul peşte care nu poate supravieţui într-un acvariu, oricât de mare ar fi acesta, este balena. Dar după cum bine ştim, chiar dacă are înotătoare şi formă hidrodinamică, balena este un mamifer. Balenele se hrănesc cu plancton.

718 - un bloc pe blog

etajul 10



etajul 9



etajul 8



etajul 7



etajul 6



etajul 5



etajul 4



etajul 3



etajul 2



etajul 1



parter

Vacanţă la Balcic

castelul




portul




oraşul



ferparele



maidanul






ferestre



pisicile



şi trandafirii

apartamentul

Imediat după Revoluţie, prin primăvara lui ’90, apartamentul de vizavi, apartamentul 12, fu cumpărat de un cuplu de vârstă mijlocie care spuseseră că l-au luat pentru fiul lor, student pe atunci la Medicină. Şi aşa cum trebuia să se întâmple, se apucară să-l „renoveze”. Câteva luni se auziră bormaşina şi ciocanul, câteva luni uşa stătu dată de perete, iar pe scară se vedeau tot felul de urme albe de pantofi şi dâre de var şi ipsos. Au schimbat ţevile, au gletuit, au văruit, au pus faianţă, au pus parchet şi au închis balconul. Apoi au schimbat uşa şi au închis-o aşa încât ne era mai greu să vedem ce mai fac ei pentru noul lor apartament care, în acele vremuri de lipsuri şi de dezordine, era de departe cel mai arătos din bloc. Se părea însă că nu locuiau acolo, ci veneau doar zilnic ca să supravegheze meşterii să facă treabă bună, să nu cumva să-i plătească degeaba.

O vreme, o săptămână sau mai mult, în apartamentul de vizavi se făcu linişte, nu se mai ştia nimic despre vecinii cei noi. Într-o sâmbătă au apărut din nou, au adus mobila de bucătărie şi aragazul pe care le-au depozitat pentru puţin timp în hol poate şi pentru a le vedea mai întâi vecinii nu numai pentru că trebuiau să le aranjeze şi să le fixeze pe rând. După ce au bocănit, au cărat, au târât şi s-au certat o zi întreagă de iulie, cei doi încuiară bine uşa pe la asfinţit şi plecară. Se mai întoarseră abia peste vreo lună cu mobila de dormitor cu care s-au chinuit tot singuri. În acea zi de august pe scară a mirosit răcoros a răşină, ca la munte. Seara târziu cineva a sunat la noi. A deschis tata. Am luat mobilă în dormitor, veniţi să vedeţi. Asta am auzit eu din sufragerie unde stăteam turceşte în fotoliu şi mă uitam la televizor. Vreo jumătate de oră a stat acolo. Unde-i, Gelu, întrebă mama. S-a dus alături să vadă că şi-au luat vecinii mobilă. După aceea, părinţii mei au avut despre ce vorbi toată seara: că firele nu ştiu cum sunt puse, că stucaturile, că tapiseria, că el ar fi făcut nu ştiu cum grilajul la balcon...

În altă zi au adus mobila de sufragerie, cu biblioteca imensă şi fotoliile durdulii, au cumpărat covoarele şi au aşezat în sfârşit un covoraş persan la intrare pentru şters picioarele pe care au trebuit să-l înlocuiască de mai multe ori în acei ani pentru că se fura. Şi nouă ni se furase covoraşul de la intrare de nu mai ştiu câte ori aşa că mama a optat într-un final pentru un preş care a suportat mulţi ani cu cerbicie îndemnurile tatei ori de câte ori intram în casă, eu sau mama: şterge bine bocancii!

Acum că apartamentul era gata, ne aşteptam ca fiul vecinilor să se mute. Ne bucuram că vom avea un vecin medic. Eu mi-l şi închipuiam frumos şi zâmbitor, sunând la uşa noastră pentru a se prezenta. Dar n-a fost aşa. Vecinii noştri veneau singuri, mai aduceau câte ceva pentru noua lor casă: un lampadar, câţiva saci cu cărţi, vase, rufe, pe care le aşezau cu grijă la locul lor, le creau locul lor, ştergeau praful şi iar plecau.

Ani de zile îşi făcuseră un obicei de a veni sâmbăta şi a face curat, după care dispăreau. De Paşte scoteau şi ei covoarele afară la bătător ca noi toţi ceilalţi şi dereticau cu nădejde târând mobile, ştergând ferestrele, aerisind lucrurile. Nu rămâneau niciodată peste noapte. Când în bloc s-a tras cablu pentru tv au fost printre primii care şi-au pus. În ziua aceea au stat pe hol pândind muncitorii care găureau pereţii ca nu cumva aceia să strice ceva la estetica zidului lor. A doua zi au venit din nou ca să astupe cu ciment, să cureţe şi să ascundă firul negru care alimenta televizorul lor Akai cu 40 de programe şi să asigure că toate programele se vad clar.

Apoi când a venit moda termopanelor, şi-au pus şi ei. Din nou ipsos alb, din nou bormaşina, din nou uşa dată de perete şi apoi înlocuită cu una nouă, de metal. Numai mobilele nu au fost mutate, ci au stat acoperite de un celofan imens prins cu scoci lat. Au înlocuit chiar şi geamurile de la balcon. Tot atunci au pus gresie pe balcon şi pe holul de la intrare. După ce au terminat, l-au chemat pe tata să-i arate rezultatul muncii lor de câteva săptămâni. Din acea seară, visul tatei se conturase: voia şi el să renoveze.

Cu anii, am uitat că de fapt apartamentul acela era al fiului-student-la-Medicină. Ne obişnuisem şi cu obiceiul lor de a veni numai sâmbăta pentru a face curat şi pentru a mai aduce câte ceva nou. Nu ni se păruse niciodată ciudat că nu dormeau acolo sau că nici măcar nu gătiseră acolo vreodată. Încet, încet, oamenii au devenit mai indiferenţi faţă de ceilalţi, „individualişti” sau „fiecare pentru el, mamă”, oamenii deşi se cunoşteau de ani de zile au ajuns să nu se mai salute şi să nu-şi mai vorbească. Grijile, aglomeraţia, stresul, agitaţia din ultimii ani nu ne-au mai dat vreme să ne uităm în curtea vecinului, iar ştirile de ultimă oră de la ap. 12 nu au mai fost urmărite mult timp aşa că într-o zi ne-am trezit iar cu gălăgie de vizavi: vânduseră. Cine a luat apartamentul a zis că era foarte murdar şi uzat, că trebuie să schimbe tot, ţevi, geamuri, gresie, faianţă, parchet, să termoizoleze balconul, să bage internet.

somnul de după amiază

în fiecare cameră avem câte un ceas
chiar şi în baie, în cămară şi prin sertare
peste tot unde golul şi lucrurile înghesuite
ar putea purta numele de cameră
până şi în stomac în inimă sau în cap
la prânz şi la miezul nopţii bat toate deodată
şi toţi deodată ne strângem
să mâncăm
să vorbim
să dormim
să visăm

dacă plecăm de acasă ne luăm ceasurile cu noi
să nu care cumva să pierdem vremea
fiecare ticăit să ne aducă aminte că trebuie
ba una
ba alta
ba toate odată
ba nimic

duminica le auzim cel mai bine
până la prânz ne închinăm lor din minut în minut
apoi din oră în oră după care închidem bine uşile
şi ne culcăm

ceasul meu măsoară contratimpul
ca un bătrân şchiop traversând bulevardul
ameninţându-mă cu cârjele sale de metal
nu mă sperii sunt încă departe
dar tocănitul acela mă hipnotizează
degeaba încerc să nu-l aud
e deja aici

masca bătrâneţii pe faţa tinereţii

bătrâneţea stă toată ziua la televizor – se uită la esca şi la filme indiene
bătrâneţea dezleagă integrame şi sudoku
bătrâneţea umple şifonierele cu lucruri vechi şi naftalină
bătrâneţea tremură, bătrâneţea se târăşte
bătrâneţea cârteşte şi ameninţă
bătrâneţea este nostalgică şi mereu dispusă la poveşti
bătrâneţea aduce poştaşul cu pensia
bătrâneţea citeşte ziarul de seară
bătrâneţea pândeşte pe la ferestre
bătrâneţea uită, bătrâneţea îşi tot aminteşte
bătrâneţea e prudentă, putredă şi patinată
bătrâneţea se hrăneşte cu colaci şi colivă
bătrâneţea se păstrează în doze, în flacoane şi-n tablete
bătrâneţea aşteaptă, bătrâneţea are răbdare
bătrâneţea se răceşte încet încet
la masă ne-am aşezat toţi. unul citea, altul aranja furculiţele, altul punea în farfurie, cineva fixa radioul pe frecvenţă. ştirile, una după alta, despre morţi, politică şi sport, se aşezau ca feliile de pâine undeva în uitare. bunica mototoli şerveţelul pătat de sos şi-şi luă pastila cu jumătate de pahar de apă. în timpul acesta începu o melodie de Jean Michel Jarre. cineva opri radioul. altcineva ridică farfuria pe deasupra mesei şi cineva o luă şi o puse în chiuvetă. unii încă mai mâncau, alţii strângeau vasele şi se apucară să le spele, să le şteargă şi să le împrăştie prin dulapuri. când radioul porni din nou, în bucătărie nu mai era decât cineva care scria ceva pe-o foaie.

What's On This Week

din unghiul acesta vrem să surprindem totul să
facem o mie de poze şi să filmăm
vrem să-ţi arătăm fiecare detaliu să
nu ratăm nimic absolut
intră pe pagina noastră de internet
pentru mai multe detalii dă click
dă mai tare, dă mai luminos
urmăreşte-mă şi voi fi aici mereu pentru tine
fă parte din lista mea de persoane interesate
te invit să-mi fii prieten să pot să te întreb ce faci
să pot să-ţi răspund că mă plimb prin lume
că fac poze pentru tine
pregăteşte-te să vezi ce nu ai mai văzut
să asculţi ce nu ai mai ascultat
află primul ca să fii primul
interesează-te cât mai mult
învaţă să nu-ţi scape niciun detaliu
fii un om informat
fii un om responsabil
dă OK, dă SEND, dă ACCEPT, dă ADD

3 opţiuni pentru gene fabuloase

La noi, televizorul este în mijlocul casei
ca un altar,
ca un axis mundi,
ca o fântână arteziană din care ţâşnesc spută, spermă, urină şi coca cola.

La noi sonorul televizorului este dat foarte tare, iar la reclame casa se umple de mici poeme şi melodioare: sulimanuri de cuvinte.
Accidentele de tot felul, sinuciderile, războaiele, preşedinţii, miile de femei frumoase şi sutele de eroi, iaurturile... rămân toate în cubul din mijlocul sufrageriei.
Din ecran nu a coborât niciodată nimeni. Dar bunica mea pândeşte poate, poate, într-o zi...

La noi televizorul nu se stinge niciodată numai aşa putem avea lumea întreagă la picioare,
numai aşa putem găti, spăla, curăţa, călca, iubi.
Televizorul ne fereşte de boli şi de plictiseală şi numai el ne poate adormi:
alungă insomniile şi demonii nopţii, iar moartea rămâne şi ea dincolo privindu-ne iscoditoare.

declin, declinare

oamenii au nevoie de lungi discuţii la telefon
oamenii nu au nevoie de mine
oamenii au nevoie de oamenii din televizor
oamenii nu au nevoie de tine
oamenii au nevoie de bere de la frigider
oamenii nu au nevoie de el
oamenii au nevoie de maşini străine
oamenii nu au nevoie de noi
oamenii au nevoie de sejururi tropicale
oamenii nu au nevoie de voi
oamenii au nevoie de jocuri virtuale
oamenii nu au nevoie de ei

gastro cultura

Când nu om nu are ce face – aşa ca mine – se pregăteşte cu noaptea în cap pentru noaptea următoare care, crede el, e Noaptea Institutelor Culturale. Abia spre după-amiază, când să plece din casă, realizează că s-a înşelat. Dezamăgire: Noaptea Institutelor Culturale trecuse de o zi.

Îmi propusesem să merg la vernisajul unei expoziţii la institutul maghiar şi la „o noapte gurmandă minunată” la IFB. N-a fost să fie şi nici la tv nu cred că s-a difuzat ceva despre eveniment dat fiind că moartea lui Michael Jackson şi incendiul de la Armenească au ocupat tot timpul de ştiri.

Studiind cu atenţie meniul tuturor institutelor culturale, am constatat, fără surprindere, că mai toate îmbie vizitatorul cu tot felul de bunătăţi muzicale, cinematografice, artistice şi mai ales gastronomice. De ceva vreme – m-aş arunca să spun că de un an sau doi – iniţiatorii de evenimente culturale au realizat că „degustările” sunt o momeală bună pentru cei care nu se prea lasă scoşi din casă pentru a vizita un muzeu, un institut cultural sau o galerie de artă. Dacă nu-ţi place cultura, măcar îţi poţi băga nasul în bucătăria altor popoare. Aşa încât, în acest an, la N.I.C. puteai degusta ciocolată belgiană la cehi, te puteai târgui pentru un gulaş cald la unguri sau pentru brânză şi vin la francezi.

Eu am ratat, dar mă duceam mai ales pentru a-mi verifica teoriile despre gastro cultură adică despre tendinţa actuală în a îmbina utilul cu plăcutul, aducând „mâncarea tradiţională” (românească, franţuzească etc.) într-un spaţiu „neconvenţional” adică la muzeu, la institutul cultural x, în curând şi în librării. De ce poezia să se mute în stradă, iar magiunul să nu poată veni la bibliotecă? Marketingul poate rupe orice bariere, mai ceva ca artistul.

Faptul că se găseşte salam la muzeu şi Camembert la Institutul Francez a devenit foarte incitant pentru mulţi oameni. „O idee care a prins la public”, creându-se o cerere destul de mare în acest sens, mulţi urmărind cu sufletul la gură ştirile culturale, doar, doar, vor auzi că s-a mai pus de un târg cu kurtos kalaks la vreun muzeu sau de o noapte albă cu trufe la vreun centru cultural.

Se pare că un spaţiu cultural vinde bine pentru că garantează pentru autentic, „natural” şi original, celor care se tem de produse contrafăcute, de chimicale, de ambalaj, de supermarket. Mâncărurile bio promovate în astfel de medii sunt foarte scumpe, la ele ajungând mai mult persoanele din clasa de mijloc, cetăţenii de rând mulţumindu-se cu degustările şi cu ce se mai găseşte pe lângă: filme, concerte, expoziţii.

Mă întreb, sceptică fiind de felul meu, oare chiar mai sunt mâncăruri care să fi scăpat de E-uri, de pesticide sau de poluare? Şi cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că un muzeu poate să aibă o credibilitate mai mare decât o agenţie pentru siguranţa alimentelor? Poate îndeajuns încât să te minţi că preţul ridicat este o dovadă în plus că nu te înşeli: da, domne, mâncăm ca la bunica acasă (expresia ca la mama acasă fiind prea recentă ca să garanteze lipsa conservanţilor). Cât despre muzeu, să-l viziteze studenţii şi cine-o mai avea timp. Poate mă încumet de Noaptea Muzeelor când o fi gratis şi numai dacă la poartă dau şi ei un fursec ceva.

O scânteie în "Scînteia"

Miercuri îmi apăru o povestioară în "Scînteia", suplimentul Jurnalului Naţional. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge pe aceeaşi pagină cu Agenda Elenei Ceauşescu. Dar iată că se dovedeşte încă o dată că încurcate sunt căile Domnului, pardon ale tovarăşului.

solstiţiu, la terasă

Dire Straits - Why Worry

la întoarcere

Seara, la întoarcere, creierul amorţit s-a oprit pe o bucată muzicală şi rage. Nu îmi mai amintesc nimic din momentul în care am ieşit pe poartă sau din momentul în care mi-am dat drumul din nou în lume, ca într-o piscină cu o formă bizară ca o mulţime Julia. Merg şi muzica fuzionează cu sângele, cu saliva, cu lichidul gastric, cu bila. Când nu mă gândesc la nimic şi nici măcar privirea nu mă mai ajută să-mi amintesc ceva, doar posibilităţile mele limitate de a reproduce melodii mă mai leagă cât de cât de realitate. Devin nu pick up stricat, alunecând pe aceeaşi trei note, la nesfârşit, înnebunitor. Dar nu e nebunie. Încerc să-mi revin. Pe o muzică interioară, falsă, enervantă, stupidă, încerc încet, încet să îmi revin. Privirea îmi rămâne fixată pe o un obiect, pe inelul vreunei cucoane, de exemplu, sau se sprijină pe geamul zoios al tramvaiului sau pur şi simplu se ţine de bara portocalie întărind forţa mâinii. Şi muzica se zbate în laringe şi se ridică în palatin, pătrunde în cutia craniană şi de acolo în urechi şi asta de multe ori, de foarte multe ori. Iar tramvaiul pleacă, se opreşte, porneşte din nou, frânează, aşteaptă, se târăşte, prinde viteză, se opreşte, pleacă... de nu ştiu câte ori. Nu am stat niciodată să număr, nici măcar din curiozitate, nu am o curiozitate statistică, de aceea întrebarea „câte staţii mai sunt?” mă sperie ca o probă de examen la care nu m-am pregătit. Nimeni nu mă aude. Tăcerea mea ascunde răgetul meu. Şi poate că aşa se întâmplă cu toţi cei din tramvai, chiar şi cu posesoarea inelului pe care mi-am odihnit privirea fără nicio dorinţă, nevoie sau invidie, ci doar din oboseala unei zile de delir. Pe măsură ce simt că mă apropii de casă şi că trebuie să cobor, încep să mă aud cântând şi să văd. Văd femeia, nu numai inelul, văd oamenii atât de diferiţi, cu plasele venind de la piaţă. Încă o staţie, ultima oprire. Aud zornăitul roţilor din mecanismul tramvaiului. Melodia s-a oprit. Cobor. Îmi recunosc vecinii, îi salut, vorbesc. Bat. Mi se deschide o uşă. Intru.

Ce duminică frumoasă a fost duminică!

Nu voi sta niciodată dreaptă şi zâmbitoare într-o poză: în spatele meu pietre, deşert, două piramide, o umbră şi un cer senin. Dar nu e de vină distanţa. Nu voi sta nici aici, în Bucureşti, dreaptă şi zâmbitoare, cu biserica Kretzulescu în fundal. Car cu mine un aparat de fotografiat pentru a surprinde momentele plăcute ale excursiilor mele zilnice prin oraş. Pe mine nu mă pot surprinde.
La sfârşit de săptămână străzile principale se mai golesc, iar pe străduţe nici ţipenie. Sâmbătă la prânz câţiva turişti se pierduseră pe podeţele şi prin praful fin de pe Lipscani. Niciun unghi nu era bun pentru o fotografie de grup. Duminică la prânz fundalul câtorva poze era fântâna de la Universitate. Eu aş fi fotografiat porumbeii care dormeau cu aripile întinse la soare sau ghemuiţi la umbră. Nu se sinchiseau nici de turişti, nici de bărbatul florăresei de pe colţ care spăla bine vasele pentru flori de păreau ca noi.

Cişmigiul este cel mai animat loc al oraşului duminica după-amiaza. Dacă te decizi să te plimbi prin parc cu siguranţă te vei întâlni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani de zile. Pe unii nici nu-i mai cunoşti, te recunosc ei. Te opresc, te iscodesc, îi întrebi şi tu din politeţe sau din curiozitate.
Toată lumea e acolo: clasicii îndrăgostiţi îmbrăţişaţi sau citind sau povestind; bunici cu nepoţei; un acordeonist cântând Barca pe valuri; cupluri cu copil-mic-în-cărucior; grupuri de câte n prieteni; fetiţe jucând badminton; diverşi cetăţeni plimbând căţei, ba şi o pisică, în lesă; femeie făcându-şi manichiura şi pedichiura pe o bancă; ţigănuşi cu labe de scafandru; tineri emo, manelişti, rockeri, hipsteri, urbani; Poetul cu soţia; plimbăreţi în sandale, în papuci, pe role, pe bicicletă, în căruţ sau în barcă; hidrobiciclete supraîncărcate; raţe şi lebede; mormoloci.

Street Delivery un alt loc în care uichendul ăsta ai fi putut întâlni pe toată lumea. Îmi place ideea de a te aşeza cu fundul pe asfalt şi a vinde câte ceva sau de a înghiţi buline culturale sau subculturale, toate de-a valma, dar aş fi preferat să se spele asfaltul înainte, nu de alta dar strada Arthur Verona este una dintre cele mai apreciate retirade ale animalelor de companie din zona Grădinii Icoanei.

Nord la Institutul Francez.

grafomanii automate

Cât de ridicolă sunt când scriu! Şi cât scriu de mult! Nu mai am nimic de tăcut, nimic de lăsat nenotat. Mă interesează gestul la fel de mult ca ideea, uneori mai mult. Scriuuuuu, cu mulţi u, cu mulţi ţ, cu a-uri nearticulate şi ftizice, cu lalala şi lololo. Scriu şi scriu despre faptul că scriu, ce plictis! Scriu cu rigla, scriu cu compasul. Scriu cu tastatura laptopului adunând una câte una literele ca pe nişte mărgele pregătite pentru brodat. Scriu din moarte, cu faţa tumefiată, cu falangele răşchirate, cu orbitele înţepenite ca ale păpuşilor de porţelan. Scriu pierzându-mi gândurile printre maximele şi sentinţele câtorva înţelepţi. Scriu urzind, scriu uzând, scriu urând. Scriu găsind în asta gestul scăpării, dar şi degetul ameninţării şi limba de moarte. Scriu lăsând la o parte şi scriu adăugând. Scriu pentru a umple albul pur, albul singurătăţii, albul tăcerii cu semnele negre ale timpului, ale trădării, ale vinovăţiei. Scriu chiar dacă asta nu îmi va aduce iubire sau stimă de sine sau admiraţie sau consolare sau explicaţii. Oh, vai, ce bine, aşa, un pic mai sus, un pic mai jos! Scriu din lene, din sărăcie, din neputinţă. Scriu pentru că nu pot să scriu. Scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de ceea ce rămâne mereu la o distanţă decentă. Scriu din indecenţă. Scriu din curiozitate. Scriu din mândrie. Scriu din mânie. Scriu sperând în lectură. Scriu pentru a-mi bate joc. Scriu pentru că aş fi vrut să nu mai sper. Scriu într-adevăr. Scriu ştiind că nu pot merge până la capăt, dar scriu fără întoarcere. Scriu efemer, pentru acum, pentru până acum, până măcar până aici. Scriu sforţându-mă să nu mai scriu. Scriu făcându-mi curaj să aştept în staţie să vină tramvaiul. Scriu pentru îndrăzneala cu care mă ţin de barele de fier din tramvai. Scriu pentru echilibrul unei călătorii zilnice spre muzeu. Scriu pentru a mă explica. Scriu pentru că nu pot întrece măsura. Scriu pentru ordinea lucrurilor. Scriu mâncând simboluri. Scriu cuvinte automate, virtuale, electrice, pixelate, pe un alb pur care nici măcar nu există în realitate. Scriu cu mulţi i, mai mulţi ca în copiii sau ca în propiii. Scriu pentru că măcar pot să scriu copiii şi propriii. Scriu, până la sfârşit. Scriu pentru că nu pot să scriu la nesfârşit. În sfârşit,

Summer in Siam

În 1990, când a apărut "Summer in Siam" şi când s-a dat la TVR, cântăreţul părea a avea o înfăţişare cel puţin la fel de ciudată ca a lui Michael Jackson. Bineînţeles că nu se compară, dar după ce ani de zile am fost obişnuiţi cu artişti tunşi, raşi şi frezaţi, Shane MacGowan cu dantura lui neîngrijită, bărbos, cifulit şi cu cercel într-o ureche, părea "un golan" caraghios prototip al decadenţei occidentale spre care ne îndreptam şi noi încet, incet. Mi-a plăcut foarte mult "Summer in Siam", dar după ce i-a trecut moda, nu am mai auzit cântecul ăsta nici măcar la radio. Se dă probabil foarte rar.
Din copilărie rămăsesem cu amintirea melodiei, nu şi a versurilor. O mai fredonam când şi când cu taririarara până ce într-o zi de vară am auzit-o la o terasă. Aşa m-am hotărât să merg pe fir. Am căutat mai întâi printre muzicienii care au cântat "Perfect Day". Parcă era unul din ei edentat şi buimac aşa cum mi-l aminteam eu pe cântăreţul din copilărie. Şi da, l-am găsit. Era Shane MacGowan şi nu apărea în videoclip atât cât ca să spună "It's such fun".
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în Siam (Thailanda), dar mi-ar plăcea cel puţin să mă dau în leagăn pe melodia asta.

la nervi sau la melancolie

de-aş fi fost o efemeră machetă publicitară, aş fi valorat într-o zi de câteva ori mai mult decât face munca mea pe o lună de zile

publice

Dumneavoastră cine sînteţi, câţi ani aveţi, din ce localitate, starea civilă, scoateţi limba, respiraţi, aţi mai avut până acum vreo operaţie, aveţi poftă de mâncare, dormiţi bine noaptea, sforăiţi?
Dimineaţa e sinistră când tramvaiul nu duce la serviciu, ci la spital, chiar dacă drumul este acelaşi, spitalul fiind chiar vizavi. După câteva ore de aşteptare, doctorul mi s-a părut a fi ca o întâlnire cu moartea, în halat alb şi stetoscop.
Conduceţi, aveţi carnet, de cât timp lucraţi, care au fost sarcinile dumneavoastră de până acum, copii aveţi, cum vă vedeţi peste 5 ani, cine e preşedintele Ungariei?
Nu m-am înscris. Pregătisem toate actele. Şi cei 50 de lei şpagă. Mă spălasem bine dimineaţa. Îmi pusesem haine curate. Îmi făcusem chiar un discurs în minte pe care l-am repetat tot timpul până am ajuns acolo. Răspunsurile au fost prosteşti.
De cât timp vă cunoaşteţi, cât a durat cea mai lungă relaţie a dumneavoastră, ce aveţi în comun, ce vă enervează cel mai mult la partener, ce credeţi că apreciază cel mai mult la dumneavoastră?
Scena s-a petrecut repede. Femeia a strigat hei! apoi s-a aplecat, a luat ardeiul de pe asfalt, a mai strigat o dată prinde! după care l-a aruncat un pic mai încolo. Ardeiul a căzut tot pe asfalt, la picioarele unui bărbat grăsun care şi el s-a aplecat, l-a ridicat, l-a pus în sacoşă şi a plecat.