Zăpada dezgheaţă

Ar fi o concluzie a zilei de azi, dar nu-mi stă în fire să trag concluzii. Este mai mult o constatare surprinzătoare. Ceva, ceva a fost de vreme ce atâţia necunoscuţi mi-au vorbit, mi-au zâmbit şi au fost amabili.



Dimineaţă m-a surprins că ningea cu nădejde, cu fulgi mari şi trainici. Mă aşteptam la o zi seacă şi apăsătoare, geroasă şi tăcută. Ningea. Nu am mai rezistat să privesc pe geam. Toată săptămâna am stat în spatele ferestrei şi am lăsat spectacolul hibernal să se desfăşoare fără mine. Trebuia să ies, să simt frigul în oase şi fulgii reci topindu-mi-se pe obraji sau aşezându-mi-se pe ochelari. Aveam chef să mă plimb prin parc, să văd ţurţurii înfundând burlanele clădirilor de pe Ştirbei Vodă şi zăpada acoperind copacii, băncile şi statuile din Cişmigiu. Dimineaţa, parcul este aproape pustiu. Un bătrân a coborât să ia apă de la izvorul lui Eminescu. Un băiat plimba un tekel cu hăinuţă ca un guler de pulover. O fată făcea, ca şi mine, poze pe unde se nimerea. Am întâlnit-o de mai multe ori. Îşi programase aparatul ca să o pozeze între doi copaci înzăpeziţi. Am fost o clipă tristă pentru singurătatea ei şi pentru performanţa aparatelor de a-l înlocui pe celalalt.



După o alee lăturalnică apăru o bătrână şi odată cu ea zeci de porumbei coborâră din copaci, pitiţi prin culcuşuri nebănuite şi se lăsară pe zăpadă în jurul nostru. Ne-am oprit amândouă şi am zâmbit, şi ne-am bucurat, şi am vorbit despre păsări şi oameni. Ea a făcut comparaţii, eu mă miram că porumbeii o urmau pe cărare ca şobolanii din Hamelin pe muzicantul din flaut. După ce s-a îndepărtat, porumbeii au zburat toţi înapoi în copaci. M-am mai întâlnit cu ea de câteva ori prin parc. Mi-a zis că cine se iubeşte se-ntâlneşte. Am făcut destule poze prin toate colţurile. Mi-au îngheţat mâinile în mănuşi de credeam că o sa-mi cadă unghiile. M-am mai încălzit în librăria de la Kreţulescu de unde mi-am luat de la reducere „În ţara Miticilor”, o carte de eseuri a Ioanei Pârvulescu pe care doream de ceva vreme să o citesc. Şi am citit câteva pagini azi până să ajung la petrecere.



Seara am fost la „ruperea turtei” fetiţei de un an a unei prietene. După excursia de dimineaţă, eram obosită şi pleoştită, fără chef de ieşit iar în ger. Dar m-am îmbrăcat o oră şi am luat pieptiş nămeţii. Şi de data asta oamenii de pe stradă mi s-au părut zâmbitori şi grijulii. Era să alunec şi o femeie mi-a strigat să fiu atentă, să-o iau încet. Era să pierd tramvaiul, dar vatmanul a deschis uşa special ca să urc. Aşa ceva, în zilele uscate, nu se prea face. Iar la petrecere, cine se jucau cu jucăriile copiilor? Adulţii. A fost o petrecere de copilăreală. Am montat jucării. Am vorbit ca la un an cu brum-brum, plufff şi ma-ma. Am mâncat tort în formă de prinţesă şi am băut suc de cactus.

doi

Gerul a făcut ca oraşul să mi se pară străin. Coboram la metrou şi nu înţelegeam o iotă din ce vorbeau oamenii din jur. Am urcat la suprafaţă, la fel. Seara a adus cu ea o linişte ca de fund de pădure sau de fântână. Semafoarele nu mai funcţionau. Şiruri de autobuze, de tramvaie şi de maşini se intersectau într-o împletitură ciudată şi surdă. O aglomeraţie sufocantă peste tot în tramvai, în staţie, pe stradă. Haine, multe haine puse una pesta alta. Gânduri plutitoare ca aburul cald al canalelor peste zăpezile murdare. Şi privind pe fereastra aburită a tramvaiului lacul Ciurel dimineaţa şi seara, blocuri cu balcoane închise sau deschise, maşini, reclame, oameni... mi-am dat seama că nu am mai ieşit din Bucureşti de astă vară, din iulie.

câteva tabieturi

Am tot fost întrebată în ultimul timp dacă am mai scris sau de ce nu am mai scris. Ba chiar sunt câţiva oameni care altceva nici nu vor să ştie despre mine. Îi înţeleg pentru că şi eu, la rândul meu, ca să încheg o conversaţie, întreb ce ai mai citit.
E adevărat că nu am mai scris. Nu am mai avut chemare, nu am mai auzit nicio voce interioară. Prietenul cu care mă sfătuiam a dispărut sau s-a retras. Ca să nu-i simt lipsa m-am înecat în tabieturi. Au ajuns atât de multe şi de aiuritoare încât mi-am dat seama că nici nu mai sunt eu, ci un resemnat verb TREBUIE. Pe lângă operaţiunile de bandă rulantă de la muzeu – ei bine, da, am transformat o muncă creativă într-o industrie – mi-am găsit tot felul de ocupaţii de care să mă ţin cu stricteţe zilnic:
mers pe jos câţiva kilometri,
văzut un film,
citit blog-urile cutare şi cutare,
citit cel puţin două capitole din „Cartea neliniştirii” (am ajuns la capitolul 251),
citit în tramvai cât cuprinde (adică până la destinaţie),
ascultat un concert înainte de culcare (aşa am constatat că Paganini îmi provoacă insomnii, iar Mozart şi Schumann înlocuiesc cu brio diazepamul).
Partea bună a lucrurilor este că mi-am dat seama câte poate duce omul într-o zi.
Dar de când dădu zăpada asta mare, nu am mai avut chef de plimbări. Am stat în casă şi m-am apucat de scris. Iar strigătele de pe margine ale lui IHa Rădulescu „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” sunt chiar încurajatoare. Şi ca mare utopistă ce sunt mi-am propus ca să tocesc tastatura zilnic până o da soarele sau până mi-o asfinţi inspiraţia. Pentru azi, asta a fost. Acum mă grăbesc la film, „La vie de bohème”.

geroasă dimineaţa şi seara

Din această postare a fost eliminată o poză cu un semafor cu căciuliţă de zăpadă, cu maşini înzăpezite şi cu o stradă flancată de nămeţi.

cinci

Miercuri au fost 6 grade. Joi au fost 4. Vineri, 2. Ieri, 0. Azi sunt – 2 grade Celsius.

Miercuri am purtat puloverul trandafiriu. Joi, pe cel alb. Vineri, unul grena. Ieri, vesta bleumarin. Azi mi-am pus jacheta gri.

Miercuri am aflat că Haiti nu este o insulă tropicală asaltată de turişti. Joi am fost în mall după reduceri. Vineri am stat toată ziua în pat bolind. Ieri am citi Degete mici. Azi m-a interesat Vermeer şi „decembrie 1989”.

Miercuri am revăzut La dolce vita. Joi am văzut Delicatessen. Vineri, Daisy Diamond. Ieri, Being there. Azi nu am văzut încă niciun film.

Miercuri soarele a răsărit la ora 7:49 şi a apus la 16:59. Joi, o echipă internaţională de astronomi a obţinut prima imagine a suprafeţei stelei Betelgeuse. Vineri, a fost Lună Nouă la ora 9:11. Azi luna se află la cea mai mare depărtare de Terra, la 406.431 km.

sâmbătă, ianuarie, târziu

Un film



O carte

Sei Shonagon - Însemnări de căpătâi - capitolul 178

O plimbare

Imagini ale lumii trecătoare. Kunisada - un mare gravor al şcolii Utagawa

Sfârşit de an în Bucureşti

Cadoul de la Moşul

Nu ştiu ce mai avea Moş Crăciun prin sacul său, dar pentru mine a lăsat un cadou simpatic cu specific din Pacific.

O melodie cântată de formaţia Te Vaka despre care aflu de pe last fm că este un grup de muzicieni şi dansatori din Tokelau, Tuvalu, Samoa, Insulele Cook şi Noua Zeelandă.
Cu această ocazie cunoştinţele mele de geografie se lărgesc şi descopăr că Moş Crăciun ajunge şi în cei trei atoli Atafu, Nukunonu şi Fakaofo reuniţi sub aceeaşi limbă tokelauană. Şi pentru că e bun, Moşul nu ocoleşte nici capitala Funafuti unde este aşteptat de copiii tuvaluani.



Versurile pot fi gasite în varianta originală, dar şi traduse în engleză aici

ziua a douăsprezecea din luna a douăsprezecea

Din loc în loc prin oraş erau târguri. În zone neaşteptate, la ore neobişnuite. Se vindea orice. Obiecte fascinante, culori fantastice, lucruri care trebuia să întrebi la ce folosesc sau să te laşi convins că folosesc la ceva. În plus, peste tot era obiceiul să ţi se dea ceai la intrare. În unele locuri primeai şi o plăcintă cu mere sau o brioşă arămie. Sâmbăta fusese foarte frig. Îmi simţeam urechile ca de hobbit şi mâinile împietrite. Mă solidificam încet, încet şi nu găseam un loc unde să mă încălzesc. Ştiam o cafenea pe undeva. Se întunecase. Beculeţele străluceau cuminţi la porţile caselor sau atârnate prin pomii golaşi altfel. Pe stradă nu trecea nimeni. Se auzeau doar câteva frunze uscate zgâriind asfaltul ca ghearele câinilor. Dar nici câini nu erau pe acolo. Curtea, unde vara era terasă, acum era pustie. Scaunele erau strânse, aşezate cu picioarele în sus peste mesele date mai de peretele casei. Părea închis, dar nu era. Am deschis uşa, am intrat, iar înăuntru, acolo unde ştiam că e cafeneaua, acum era un târg de hand made, de produse bio şi un workshop de pictură naivă. În cele două încăperi, altădată decorate în stil japonez cu paravane din bambus şi măsuţe joase, cu cărţi şi ceşti de ceai pictate cu flori de câmp, acum se înghesuiau câteva artiste plictisite concurându-se la cercei, brăţări şi podoabe de pom, o vânzătoare de miere şi una de plante medicinale. Biletul de intrare conţinea un ceai pe care l-am băut stânjenită, dar care m-a şi dezmorţit ca să-o pot lua cât mai repede din loc.
Şi dacă nu-i zice târg, i se spune bazar sau talcioc sau expoziţie cu vânzare sau expoziţie de cadouri sau piaţă sau mall.

Coada noastră cea cât toate zilele

Blocurile astea scorojite erau noi. Ai mei dacă se mutaseră de cinci ani. Mama a locuit într-o comună din Ilfov. Taică-miu a venit la 15 ani în Bucureşti, la liceu. Mama a locuit la ai ei până s-a măritat. Taică-miu mai mult prin cămine sau în gazdă. La începuturile anilor 80 s-a construit mult pentru muncitori. Unde sunt blocurile astea acum, înşirate ca piesele de domino, înainte era un maidan mare. Blocul nostru este ca un lanţ muntos aşezat într-o intersecţie. E masiv, e înalt şi e lung. Are, credeam eu la şase ani, şapte sute douăzeci de scări pe-o parte şi pe alta şi este cel mai mare bloc din lume. Aşa mă lăudam copiilor la grădiniţă, că locuiesc în cel mai mare bloc din lume. Şi mai şi, blocul nostru avea magazine de tot felul: librărie, electrocasnice, electronice, încălţăminte, nufărul, cofetărie, alimentara, pescărie, pâine, aprozar, florărie. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Zeci de metri de vitrine goale. Numai la electrocasnice mai puteai găsi ceva frumos: bibelouri de toate formele şi mărimile. Preferatele mele: păsările. Erau raţe, porumbei ţanţoşi, papagali bălţaţi, canari, privighetori cu guşa umflată... În rest, toate galantarele erau pline cu aşteptare şi toţi locatarii din împrejurimi pândeau poate, poate „o băga ceva la alimentara”. În blocul de vizavi locuia Cosmin. Un băieţel cam de vârsta mea, neastâmpărat şi gălăgios, care se juca toată ziua pe stradă cu alţi copii mai ales leapşa şi de-a v-aţi ascunselea. Apartamentul nostru nu are vedere la bulevard, ci în spate, înspre străduţa care leagă piesele de domino între ele şi şerpuieşte labirintic până spre celalalt bulevard. Asta a fost mereu şansa noastră. În acele vremuri, maşinile mari pline cu „ce-o fi, numai să apucăm şi noi” trăgeau în spatele alimentarei şi tot acolo se făcea şi coada. Când dădea sfântul ca un camion să oprească în spate, la alimentara sau la aprozar, copiii dădeau alarma. Se auzea mamaieeeeee! sau Cosmineeee! Ăsta era semnalul. Toţi oamenii ieşeau din scări care cum apuca: în capot, în trening, nepieptănaţi, mirosind a prăjeli sau a somn. Coada se forma numaidecât pe câte cinci rânduri. Bătrâni, părinţi, copii, mamaia lui Cosmin, Cosmin, eu, vecina de la cinci, gravidă, fiică-sa cu care puneam pariu dacă o să aibă o soră sau un frate. Îmbulzeală, înjurături, apostrofări. Vânzătoarele se grăbeau să descarce. Oamenii de grăbeau să apuce. Copiii mai ţopăiau pe margine. Ce se vinde? Daţi numai câte una ca să ajungă la toţi! Nu dăm nes la copii. Aceste refrene de care am râs după 89, au fost spaima copilăriei mele. De aceea dacă văd cumva că este coadă la ceva, nu stau, mă întorc mai târziu sau vin altădată. Şi mă întreb, acum că se găsesc de toate, că sunt zeci de supermarketuri şi mall-uri, că nu mai aştepţi maşina cu alimente şi nici vânzătoarele ca să vândă pe sub mână marfa mai bună, de ce n-au dispărut cozile?
Dacă aş putea face un film despre comunism, aş începe cu un cadru lung pe o străduţă printre blocuri. Poate fi orice anotimp. Poate fi orice oră. Aş prefera după-amiaza. Şi în liniştea aceea de părăsire, o voce guturală de babă ar striga din toată puterea: Cosmineeeee.

Textul a apărut în suplimentul "Scânteia" al "Jurnalului Naţional", ieri sau azi, nu am putut să-mi dau seama.
L-am găsit aici.

A date

Ne-am putea întâlni puţin, doar cât să ne spunem bună ziua şi la revedere. Dar de asemenea am putea să ne pregătim mult timp pentru asta. Să ne facem planuri cam cum ar fi. Cu ce să ne îmbrăcăm. Cum să ne pieptănăm părul. Ce obiecte să avem în buzunare. Unde să ne vedem. La ce oră. Şi mai ales ce autobuze mai circulă prin zonă. În caz că ne decidem să luăm autobuzul. Totul trebuie să iasă perfect, ca-n filme. A date. Atât cât să ne spunem bună ziua şi la revedere.

lămuriri duminicale

"The journal of a disappointed man", titlul piesei celor de la Piano Magic nu este acelaşi lucru cu cartea lui W.N.P. Barbellion, psudonimul naturalistului englez Bruce Frederick Cummings, care nu este acelaşi cu e. e. cummings, poetul american.

Videoclipul piesei celor de la Piano Magic este de fapt partea de început a filmului "Dead man" cu Johnny Deep în rolul lui William Blake, nu poetul englez, ci un contabil amărât din Cleveland pornit într-o călătorie spre fatalul Wild West. Iar muzica filmului nu este a celor de la Piano Magic, ci a lui Neil Young, care nu este american, ci candian.

Bucarest, la mal-aimée

Poate cea mai cunoscută întrebuinţare a cuvântului „mal-aimé” în franceză este din poemul La chanson du mal-aimé al lui Apollinaire, îndrăgostit de guvernanta engleză Annie Playden.
Ca să mă duc să văd expoziţia, cred că cel mai mult m-a atras titlul franţuzesc, apoi locul: Casa Kalinderu, nume exotic şi îmbietor. Dacă dai o simplă căutare pe google despre acest articol, informaţiile încep în septembrie-octombrie 2005 când MCC hotăra reînfiinţarea muzeului cu acelaşi nume. Pe o altă pagină, printre farfurii cu friptură şi cartofi prăjiţi servind ca decor publicitar pentru cine ştie ce firmă, putem citi un articol bine informat din care aflăm că „În anul 2002, Muzeul Kalinderu trece în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care organizează aici diferite spaţii de expunere a creaţiilor multimedia. Tot în această perioadă se deschide Kalinderu Media Lab care promovează arta contemporană media: fotografie, artă electronică, imagine video şi digitală, pictură, desen, sculptură şi diverse forme de artă sociologică.” Nu ştiu ce este aceea „artă sociologică” şi nici nu mă apuc să caut acum. Mă preocupă mai mult întrebarea: prin ce mijloace promovează această „arta contemporană media” bietul muzeu care are numai adresă şi număr de telefon? Nici tu pagină de internet, nici tu găzduire pe site-ul MNAC, care se pare că are în administrare clădirea. Cum poate ajunge vizitatorul să vadă expoziţiile temporare care se ţin la muzeu? Păi cam aşa...
Ieri mă plimbam pe străduţele de prin zona parcului Cişmigiu. Frig, o ploaie mărunţică şi laba unei pisici jucându-se, printre maşinile parcate pe trotuar, cu un porumbel rănit. La un moment dat am făcut stânga pe o altă străduţă. Pe o clădire, deasupra uşii mari şi grele de metal, un banner lung, stil Institutul Francez din Bucureşti, o plăcuţă de marmură pe care am citit doar cuvântul Kalinderu şi o foaie de hârtie pe care era programul: deschis de miercuri până duminică, între orele 10 şi 18. Tocmai ieşea din clădire un bărbat care, după plictiseală şi aerul familiar, părea a fi angajat acolo. Îl întreb dacă se poate vizita. Se poate, îmi răspunde, la subsol, parter şi etaj. Intru, ocolesc un zid de hârtie cu imprimeu de clădire dărăpănată şi încep să mă dezmeticesc: unde-i parterul, unde-i subsolul...
Văd fotografiile aliniate cuminte pe toţi pereţii de la parter şi etaj, citesc o dată în plus despre proiectul case care plâng, citesc şi toate textele scrise de fotografii Adrian Bulboac, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihaescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Piersinaru, Cosmin Gogu, Şerban Boncioca şi de Ferrante Ferranti, curatorul expoziţiei. Mă uit în jur să văd cine vizitează: un cuplu de francezi indignaţi şi parfumaţi. Apoi au mai intrat câţiva străini, probabil tot francezi. Cobor la subsol şi-mi vine să rămân acolo. Două scaune vechi din lemn, cu spătar, mozolite de var şi aşezate în faţa unui proiector care derula pe un perete toate pozele din expoziţie pe un zgomot insuportabil de trafic bucureştean. Pe tavan câteva fresce salvate de la bombardament. Miros de văruială şi frig. Pe podea m-am împiedicat de poze tot cu case delabrate.
Am stat un timp singură acolo în beciul acela vechi pentru a-i asculta povestea. Mă gândeam la începutul din „Enigma Otiliei”. Când am ajuns acasă, am deschis cartea şi am căutat pasajul acela care se potrivea destul de bine cu ceea ce văzusem în expoziţie. Iată-l: "Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Probabil că niciodată nu şi-au iubit bucureştenii casele vechi. O fi în firea omului din părţile astea ale locului să dărâme ce au construit bunicii şi să-şi facă el ceva nou, în pas cu moda şi cu schimbările. Ne lăudăm cu 500 de ani de atestare documentară, dar spre deosebire de multe alte capitale ale Europei, din cei 500 de ani, Bucureştiul a rămas doar cu câteva bisericuţe datând din vreme aceea. Nicio clădire civilă. Alte, foarte puţine clădiri printre care Curtea Veche, Hanul lui Manuc şi câteva biserici, sunt din secolul XVIII. După cum arată istoria, se pare că bucureşteanul are frică de Dumnezeu şi-i place arhitectura modernă.
Expoziţia de la Casa Kalinderu te face atent asupra faptului că oraşul de dărâmă în timp ce trecem grăbiţi pe stradă ba să prindem autobuzul, ba să ajungem undeva, altundeva. Nu avem niciodată vreme să privim. Blocaţi în trafic, ne uităm numai înainte ca să mai înaintăm un metru, ca să nu se bage altul în faţă, ca să evităm claxonul maşinii din spate care ne va sancţiona îndelung pentru că nu am fost pe fază şi am ratat un metru de asfalt la avansarea în coloană.
Şi mai e ceva. Câţiva fotografi din expoziţie au căutat contrastele. Se pare că sunt uşor de găsit. Multe cacofonii arhitecturale, multe nepotriviri, multe alăturări caraghioase. M-am obişnuit cu ele, nu le mai văd. Se spune că astea dau farmec Bucureştiului. Farmec este un spray ieftin.

Expoziţia rămâne deschisă până pe 1 noiembrie.

Câteva imagini din chinurile facerii şi de la vernisaj am găsit aici:
http://www.modernism.ro/2009/10/01/vernisaj-bucurestiul-neiubit/

Herta Müller a luat Nobelul pentru literatură

Una dintre cele mai frumoase veşti pe care le-am primit vreodată: Herta Müller a câştigat premiul Nobel pentru literatură.
Mă bucur pentru că în sfârşit vor fi traduse cărţile ei şi poate că vor fi căutate.
Grăbiţi-vă să vă procuraţi cărţile acestei autoare de la reduceri, la 5 lei, mâine vor costa mult mai mult.





Poem preluat fără voia autoarei, din "Este sau nu este Ion", Polirom 2005

da, mă!

E o chestiune de puţini ani ca Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să-şi schimbe denumirea în Ministerul Lifestyle-ului şi Clădirilor cu Structură din Oţel.

duminica

am pierdut slujba
m-am trezit târziu
Dumnezeu m-a aşteptat ce m-a aşteptat
după care s-a retras tăcut
în ascunzişul său
e-ncuiată uşa pe care-s scrijeliţi în lemn
doi sfinţi
baticul femeii îi acoperea jumătate din cap
urechile şi vina
mă privi ca pe un hoţ
ce vrei s-a închis biserica
dar nu mi-a zis pleacă
a plecat ea lăsându-mă să privesc
pe dinafară
sfinţii crinii firidele şi cornişele
se auzi un guguştiuc
îi răspunse la scurt timp un altul
trecu o maşină
apoi linişte ca în fiecare după-amiază de duminică
sandalele mele romane nu făceau niciun zgomot
mergeam sau mă opream era tot una
o stradă perpendiculară pe altă stradă
paralelă cu altă stradă
case blocuri magazine câini tolăniţi pe asfalt
garduri caprifoi câţiva copaci
mergeam
mă opream
mergeam
curţi pustii o pisică grăbită
teatrul bulevardul
o staţie de autobuz
şi în cele din urmă aşteptarea

simpozion

Mai întâi i se dădu o foaie din care află cât trebuie să stea, când trebuie să plece, ce i se va întâmpla. I se înmână un ceas, un pix, un dosar şi un abţibild. Fu poftit frumos să ia loc. Un loc de pe care nu se va mai ridica până la final. Apoi cineva intră, se prezentă, surâse, se întoarse cu spatele după care se auziră bolboroseli şi graseieri şi lovituri de inel cu lapislazuli în blatul mesei, din pal furniruit, rezistent la zgârieturi. Se aprinse lumina fără a se apăsa pe întrerupătorul alb încadrat de o tuşă gri de praf longeviv, se deschide uşa şi deodată prin aer plutiră câteva ceşti. Mirosea a cafea. O ceaşcă îl alese şi i se îndreaptă în picaj periculos spre nas. Se opri la timp în dreptul dosarului de pe masă şi aşteaptă să o atingă, să o miroasă şi să o soarbă. Îi plăcea să o privească aşa fragilă şi imponderabilă, mirosind îmbietor şi tonifiant. Nu o ridică, nu o gustă, nu o mişcă din loc. Nu făcu decât să o ocolească, să o ferească şi să se gândească numai la ea şi din când în când să se uite la ceas. Pe foaia aceea citise că vor urma lălăituri, mârâieli, bodogăneli, sâsâituri. Despre ciocănelile inelului de amazonit în scheletul scaunului, despre degetul bondoc terminat cu o unghie lila care apăsă întrerupătorul alb ocolit de o dungă neuniformă de jeg nu scria nicăieri. Abţibildul, pe care desenase o ceaşcă de cafea şi-l lipi pe cravată, în maşină, în timp ce conducea.

Orfeu şi Euridice

desfătări lingvistice

scorţar
scorţişoraş
scorţărel
scorţişoară
scorţişor
scorţişoriu
scorţiţă
scorţoros
scorţos

fibre, flavonoizi şi fructoză

cât de singuri mai suntem noi ăştia singuri şi ce ne mai place să pozăm păsări moarte
să scriem două rânduri pe catifeaua portocalie a fotoliului pe care visează pisicul
să răsfoim
să ţesem şi
să tuşim fără să ne audă nimeni

mă văd decorându-mi camera cu garofiţe din hârtie creponată
privind muncitorul înlocuind ţiglele sparte pe acoperiş
plec de acasă vara şi mă întorc târziu toamna
plătind din plin pentru asta
poate nu ştiţi dar pentru noi totul este mai scump cu 20%

şi cât ne mai place să mâncăm zilnic din acelaşi măr
să aşteptăm
să aşteptăm
să aşteptăm
să aşteptăm