A date

Ne-am putea întâlni puţin, doar cât să ne spunem bună ziua şi la revedere. Dar de asemenea am putea să ne pregătim mult timp pentru asta. Să ne facem planuri cam cum ar fi. Cu ce să ne îmbrăcăm. Cum să ne pieptănăm părul. Ce obiecte să avem în buzunare. Unde să ne vedem. La ce oră. Şi mai ales ce autobuze mai circulă prin zonă. În caz că ne decidem să luăm autobuzul. Totul trebuie să iasă perfect, ca-n filme. A date. Atât cât să ne spunem bună ziua şi la revedere.

lămuriri duminicale

"The journal of a disappointed man", titlul piesei celor de la Piano Magic nu este acelaşi lucru cu cartea lui W.N.P. Barbellion, psudonimul naturalistului englez Bruce Frederick Cummings, care nu este acelaşi cu e. e. cummings, poetul american.

Videoclipul piesei celor de la Piano Magic este de fapt partea de început a filmului "Dead man" cu Johnny Deep în rolul lui William Blake, nu poetul englez, ci un contabil amărât din Cleveland pornit într-o călătorie spre fatalul Wild West. Iar muzica filmului nu este a celor de la Piano Magic, ci a lui Neil Young, care nu este american, ci candian.

Bucarest, la mal-aimée

Poate cea mai cunoscută întrebuinţare a cuvântului „mal-aimé” în franceză este din poemul La chanson du mal-aimé al lui Apollinaire, îndrăgostit de guvernanta engleză Annie Playden.
Ca să mă duc să văd expoziţia, cred că cel mai mult m-a atras titlul franţuzesc, apoi locul: Casa Kalinderu, nume exotic şi îmbietor. Dacă dai o simplă căutare pe google despre acest articol, informaţiile încep în septembrie-octombrie 2005 când MCC hotăra reînfiinţarea muzeului cu acelaşi nume. Pe o altă pagină, printre farfurii cu friptură şi cartofi prăjiţi servind ca decor publicitar pentru cine ştie ce firmă, putem citi un articol bine informat din care aflăm că „În anul 2002, Muzeul Kalinderu trece în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care organizează aici diferite spaţii de expunere a creaţiilor multimedia. Tot în această perioadă se deschide Kalinderu Media Lab care promovează arta contemporană media: fotografie, artă electronică, imagine video şi digitală, pictură, desen, sculptură şi diverse forme de artă sociologică.” Nu ştiu ce este aceea „artă sociologică” şi nici nu mă apuc să caut acum. Mă preocupă mai mult întrebarea: prin ce mijloace promovează această „arta contemporană media” bietul muzeu care are numai adresă şi număr de telefon? Nici tu pagină de internet, nici tu găzduire pe site-ul MNAC, care se pare că are în administrare clădirea. Cum poate ajunge vizitatorul să vadă expoziţiile temporare care se ţin la muzeu? Păi cam aşa...
Ieri mă plimbam pe străduţele de prin zona parcului Cişmigiu. Frig, o ploaie mărunţică şi laba unei pisici jucându-se, printre maşinile parcate pe trotuar, cu un porumbel rănit. La un moment dat am făcut stânga pe o altă străduţă. Pe o clădire, deasupra uşii mari şi grele de metal, un banner lung, stil Institutul Francez din Bucureşti, o plăcuţă de marmură pe care am citit doar cuvântul Kalinderu şi o foaie de hârtie pe care era programul: deschis de miercuri până duminică, între orele 10 şi 18. Tocmai ieşea din clădire un bărbat care, după plictiseală şi aerul familiar, părea a fi angajat acolo. Îl întreb dacă se poate vizita. Se poate, îmi răspunde, la subsol, parter şi etaj. Intru, ocolesc un zid de hârtie cu imprimeu de clădire dărăpănată şi încep să mă dezmeticesc: unde-i parterul, unde-i subsolul...
Văd fotografiile aliniate cuminte pe toţi pereţii de la parter şi etaj, citesc o dată în plus despre proiectul case care plâng, citesc şi toate textele scrise de fotografii Adrian Bulboac, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihaescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Piersinaru, Cosmin Gogu, Şerban Boncioca şi de Ferrante Ferranti, curatorul expoziţiei. Mă uit în jur să văd cine vizitează: un cuplu de francezi indignaţi şi parfumaţi. Apoi au mai intrat câţiva străini, probabil tot francezi. Cobor la subsol şi-mi vine să rămân acolo. Două scaune vechi din lemn, cu spătar, mozolite de var şi aşezate în faţa unui proiector care derula pe un perete toate pozele din expoziţie pe un zgomot insuportabil de trafic bucureştean. Pe tavan câteva fresce salvate de la bombardament. Miros de văruială şi frig. Pe podea m-am împiedicat de poze tot cu case delabrate.
Am stat un timp singură acolo în beciul acela vechi pentru a-i asculta povestea. Mă gândeam la începutul din „Enigma Otiliei”. Când am ajuns acasă, am deschis cartea şi am căutat pasajul acela care se potrivea destul de bine cu ceea ce văzusem în expoziţie. Iată-l: "Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Probabil că niciodată nu şi-au iubit bucureştenii casele vechi. O fi în firea omului din părţile astea ale locului să dărâme ce au construit bunicii şi să-şi facă el ceva nou, în pas cu moda şi cu schimbările. Ne lăudăm cu 500 de ani de atestare documentară, dar spre deosebire de multe alte capitale ale Europei, din cei 500 de ani, Bucureştiul a rămas doar cu câteva bisericuţe datând din vreme aceea. Nicio clădire civilă. Alte, foarte puţine clădiri printre care Curtea Veche, Hanul lui Manuc şi câteva biserici, sunt din secolul XVIII. După cum arată istoria, se pare că bucureşteanul are frică de Dumnezeu şi-i place arhitectura modernă.
Expoziţia de la Casa Kalinderu te face atent asupra faptului că oraşul de dărâmă în timp ce trecem grăbiţi pe stradă ba să prindem autobuzul, ba să ajungem undeva, altundeva. Nu avem niciodată vreme să privim. Blocaţi în trafic, ne uităm numai înainte ca să mai înaintăm un metru, ca să nu se bage altul în faţă, ca să evităm claxonul maşinii din spate care ne va sancţiona îndelung pentru că nu am fost pe fază şi am ratat un metru de asfalt la avansarea în coloană.
Şi mai e ceva. Câţiva fotografi din expoziţie au căutat contrastele. Se pare că sunt uşor de găsit. Multe cacofonii arhitecturale, multe nepotriviri, multe alăturări caraghioase. M-am obişnuit cu ele, nu le mai văd. Se spune că astea dau farmec Bucureştiului. Farmec este un spray ieftin.

Expoziţia rămâne deschisă până pe 1 noiembrie.

Câteva imagini din chinurile facerii şi de la vernisaj am găsit aici:
http://www.modernism.ro/2009/10/01/vernisaj-bucurestiul-neiubit/

Herta Müller a luat Nobelul pentru literatură

Una dintre cele mai frumoase veşti pe care le-am primit vreodată: Herta Müller a câştigat premiul Nobel pentru literatură.
Mă bucur pentru că în sfârşit vor fi traduse cărţile ei şi poate că vor fi căutate.
Grăbiţi-vă să vă procuraţi cărţile acestei autoare de la reduceri, la 5 lei, mâine vor costa mult mai mult.





Poem preluat fără voia autoarei, din "Este sau nu este Ion", Polirom 2005

da, mă!

E o chestiune de puţini ani ca Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să-şi schimbe denumirea în Ministerul Lifestyle-ului şi Clădirilor cu Structură din Oţel.

duminica

am pierdut slujba
m-am trezit târziu
Dumnezeu m-a aşteptat ce m-a aşteptat
după care s-a retras tăcut
în ascunzişul său
e-ncuiată uşa pe care-s scrijeliţi în lemn
doi sfinţi
baticul femeii îi acoperea jumătate din cap
urechile şi vina
mă privi ca pe un hoţ
ce vrei s-a închis biserica
dar nu mi-a zis pleacă
a plecat ea lăsându-mă să privesc
pe dinafară
sfinţii crinii firidele şi cornişele
se auzi un guguştiuc
îi răspunse la scurt timp un altul
trecu o maşină
apoi linişte ca în fiecare după-amiază de duminică
sandalele mele romane nu făceau niciun zgomot
mergeam sau mă opream era tot una
o stradă perpendiculară pe altă stradă
paralelă cu altă stradă
case blocuri magazine câini tolăniţi pe asfalt
garduri caprifoi câţiva copaci
mergeam
mă opream
mergeam
curţi pustii o pisică grăbită
teatrul bulevardul
o staţie de autobuz
şi în cele din urmă aşteptarea

simpozion

Mai întâi i se dădu o foaie din care află cât trebuie să stea, când trebuie să plece, ce i se va întâmpla. I se înmână un ceas, un pix, un dosar şi un abţibild. Fu poftit frumos să ia loc. Un loc de pe care nu se va mai ridica până la final. Apoi cineva intră, se prezentă, surâse, se întoarse cu spatele după care se auziră bolboroseli şi graseieri şi lovituri de inel cu lapislazuli în blatul mesei, din pal furniruit, rezistent la zgârieturi. Se aprinse lumina fără a se apăsa pe întrerupătorul alb încadrat de o tuşă gri de praf longeviv, se deschide uşa şi deodată prin aer plutiră câteva ceşti. Mirosea a cafea. O ceaşcă îl alese şi i se îndreaptă în picaj periculos spre nas. Se opri la timp în dreptul dosarului de pe masă şi aşteaptă să o atingă, să o miroasă şi să o soarbă. Îi plăcea să o privească aşa fragilă şi imponderabilă, mirosind îmbietor şi tonifiant. Nu o ridică, nu o gustă, nu o mişcă din loc. Nu făcu decât să o ocolească, să o ferească şi să se gândească numai la ea şi din când în când să se uite la ceas. Pe foaia aceea citise că vor urma lălăituri, mârâieli, bodogăneli, sâsâituri. Despre ciocănelile inelului de amazonit în scheletul scaunului, despre degetul bondoc terminat cu o unghie lila care apăsă întrerupătorul alb ocolit de o dungă neuniformă de jeg nu scria nicăieri. Abţibildul, pe care desenase o ceaşcă de cafea şi-l lipi pe cravată, în maşină, în timp ce conducea.

Orfeu şi Euridice

desfătări lingvistice

scorţar
scorţişoraş
scorţărel
scorţişoară
scorţişor
scorţişoriu
scorţiţă
scorţoros
scorţos

fibre, flavonoizi şi fructoză

cât de singuri mai suntem noi ăştia singuri şi ce ne mai place să pozăm păsări moarte
să scriem două rânduri pe catifeaua portocalie a fotoliului pe care visează pisicul
să răsfoim
să ţesem şi
să tuşim fără să ne audă nimeni

mă văd decorându-mi camera cu garofiţe din hârtie creponată
privind muncitorul înlocuind ţiglele sparte pe acoperiş
plec de acasă vara şi mă întorc târziu toamna
plătind din plin pentru asta
poate nu ştiţi dar pentru noi totul este mai scump cu 20%

şi cât ne mai place să mâncăm zilnic din acelaşi măr
să aşteptăm
să aşteptăm
să aşteptăm
să aşteptăm

fereastră la ultimul etaj

dimineaţa se ridică din linişte
niciun câine
nicio pasăre
nicio lovitură
o coroană de frunze imobile
şi lacrimi
am uitat ce-am visat
peste noapte
peste viaţă
în mâna stângă cafeaua
în dreapta remuşcările

studiu ihtiologic

Peştii mici pot supravieţui în acvarii mici.
Peştii mari pot trăi în avarii mari, dar nu pot supravieţui în acvarii mici.

S-a observat că peştii mici, în general fitofagi, după un timp, devin carnivori.
Peştii mici îşi mănâncă tovarăşii de acvariu pentru a obţine mai mult spaţiu de înot şi mai multă hrană.
Deşi se hrănesc nu carne, peştii mici nu cresc mai mari.
S-a constatat, în schimb, că peştii mari, în acvariu, devin fitofagi.
Deşi se hrănesc cu alge, peştii mari, nu devin mai mici.

Un grup de cercetători au descoperit de curând că din cauza încălzirii globale şi a topirii gheţarilor, proverbul „peştele mare îl înghite pe cel mic” este din ce în ce mai des contrazis.
Ei au făcut următorul experiment: la început au luat un peşte mic, dintr-un acvariu mic şi l-au pus alături de un peşte mare, într-un acvariu mare. Peştele mic, fost fitofag, actual carnivor, a redevenit fitofag înotând alături de peştele mare, fost carnivor, devenit fitofag.
În a doua etapă a experimentului, cercetătorii au mai pus în acvariul mare încă un peşte mic, carnivor. Peştii au fost hrăniţi numai cu alge. Ce s-a întâmplat? Peştii cei mici l-au atacat la un moment dat pe cel mare. Surprinzător, peştele cel mare, mult mai puternic decât cei doi, nu a reacţionat. Muşcat de mai multe ori, cu o ferocitate crescută, peştele cel mare a început să plutească ferfeniţit, la suprafaţa acvariului. În urma acestui studiu, proverbul devine "peştele cel mic nu-l înghite pe cel mare".

Singurul peşte care nu poate supravieţui într-un acvariu, oricât de mare ar fi acesta, este balena. Dar după cum bine ştim, chiar dacă are înotătoare şi formă hidrodinamică, balena este un mamifer. Balenele se hrănesc cu plancton.

718 - un bloc pe blog

etajul 10



etajul 9



etajul 8



etajul 7



etajul 6



etajul 5



etajul 4



etajul 3



etajul 2



etajul 1



parter

Vacanţă la Balcic

castelul




portul




oraşul



ferparele



maidanul






ferestre



pisicile



şi trandafirii

apartamentul

Imediat după Revoluţie, prin primăvara lui ’90, apartamentul de vizavi, apartamentul 12, fu cumpărat de un cuplu de vârstă mijlocie care spuseseră că l-au luat pentru fiul lor, student pe atunci la Medicină. Şi aşa cum trebuia să se întâmple, se apucară să-l „renoveze”. Câteva luni se auziră bormaşina şi ciocanul, câteva luni uşa stătu dată de perete, iar pe scară se vedeau tot felul de urme albe de pantofi şi dâre de var şi ipsos. Au schimbat ţevile, au gletuit, au văruit, au pus faianţă, au pus parchet şi au închis balconul. Apoi au schimbat uşa şi au închis-o aşa încât ne era mai greu să vedem ce mai fac ei pentru noul lor apartament care, în acele vremuri de lipsuri şi de dezordine, era de departe cel mai arătos din bloc. Se părea însă că nu locuiau acolo, ci veneau doar zilnic ca să supravegheze meşterii să facă treabă bună, să nu cumva să-i plătească degeaba.

O vreme, o săptămână sau mai mult, în apartamentul de vizavi se făcu linişte, nu se mai ştia nimic despre vecinii cei noi. Într-o sâmbătă au apărut din nou, au adus mobila de bucătărie şi aragazul pe care le-au depozitat pentru puţin timp în hol poate şi pentru a le vedea mai întâi vecinii nu numai pentru că trebuiau să le aranjeze şi să le fixeze pe rând. După ce au bocănit, au cărat, au târât şi s-au certat o zi întreagă de iulie, cei doi încuiară bine uşa pe la asfinţit şi plecară. Se mai întoarseră abia peste vreo lună cu mobila de dormitor cu care s-au chinuit tot singuri. În acea zi de august pe scară a mirosit răcoros a răşină, ca la munte. Seara târziu cineva a sunat la noi. A deschis tata. Am luat mobilă în dormitor, veniţi să vedeţi. Asta am auzit eu din sufragerie unde stăteam turceşte în fotoliu şi mă uitam la televizor. Vreo jumătate de oră a stat acolo. Unde-i, Gelu, întrebă mama. S-a dus alături să vadă că şi-au luat vecinii mobilă. După aceea, părinţii mei au avut despre ce vorbi toată seara: că firele nu ştiu cum sunt puse, că stucaturile, că tapiseria, că el ar fi făcut nu ştiu cum grilajul la balcon...

În altă zi au adus mobila de sufragerie, cu biblioteca imensă şi fotoliile durdulii, au cumpărat covoarele şi au aşezat în sfârşit un covoraş persan la intrare pentru şters picioarele pe care au trebuit să-l înlocuiască de mai multe ori în acei ani pentru că se fura. Şi nouă ni se furase covoraşul de la intrare de nu mai ştiu câte ori aşa că mama a optat într-un final pentru un preş care a suportat mulţi ani cu cerbicie îndemnurile tatei ori de câte ori intram în casă, eu sau mama: şterge bine bocancii!

Acum că apartamentul era gata, ne aşteptam ca fiul vecinilor să se mute. Ne bucuram că vom avea un vecin medic. Eu mi-l şi închipuiam frumos şi zâmbitor, sunând la uşa noastră pentru a se prezenta. Dar n-a fost aşa. Vecinii noştri veneau singuri, mai aduceau câte ceva pentru noua lor casă: un lampadar, câţiva saci cu cărţi, vase, rufe, pe care le aşezau cu grijă la locul lor, le creau locul lor, ştergeau praful şi iar plecau.

Ani de zile îşi făcuseră un obicei de a veni sâmbăta şi a face curat, după care dispăreau. De Paşte scoteau şi ei covoarele afară la bătător ca noi toţi ceilalţi şi dereticau cu nădejde târând mobile, ştergând ferestrele, aerisind lucrurile. Nu rămâneau niciodată peste noapte. Când în bloc s-a tras cablu pentru tv au fost printre primii care şi-au pus. În ziua aceea au stat pe hol pândind muncitorii care găureau pereţii ca nu cumva aceia să strice ceva la estetica zidului lor. A doua zi au venit din nou ca să astupe cu ciment, să cureţe şi să ascundă firul negru care alimenta televizorul lor Akai cu 40 de programe şi să asigure că toate programele se vad clar.

Apoi când a venit moda termopanelor, şi-au pus şi ei. Din nou ipsos alb, din nou bormaşina, din nou uşa dată de perete şi apoi înlocuită cu una nouă, de metal. Numai mobilele nu au fost mutate, ci au stat acoperite de un celofan imens prins cu scoci lat. Au înlocuit chiar şi geamurile de la balcon. Tot atunci au pus gresie pe balcon şi pe holul de la intrare. După ce au terminat, l-au chemat pe tata să-i arate rezultatul muncii lor de câteva săptămâni. Din acea seară, visul tatei se conturase: voia şi el să renoveze.

Cu anii, am uitat că de fapt apartamentul acela era al fiului-student-la-Medicină. Ne obişnuisem şi cu obiceiul lor de a veni numai sâmbăta pentru a face curat şi pentru a mai aduce câte ceva nou. Nu ni se păruse niciodată ciudat că nu dormeau acolo sau că nici măcar nu gătiseră acolo vreodată. Încet, încet, oamenii au devenit mai indiferenţi faţă de ceilalţi, „individualişti” sau „fiecare pentru el, mamă”, oamenii deşi se cunoşteau de ani de zile au ajuns să nu se mai salute şi să nu-şi mai vorbească. Grijile, aglomeraţia, stresul, agitaţia din ultimii ani nu ne-au mai dat vreme să ne uităm în curtea vecinului, iar ştirile de ultimă oră de la ap. 12 nu au mai fost urmărite mult timp aşa că într-o zi ne-am trezit iar cu gălăgie de vizavi: vânduseră. Cine a luat apartamentul a zis că era foarte murdar şi uzat, că trebuie să schimbe tot, ţevi, geamuri, gresie, faianţă, parchet, să termoizoleze balconul, să bage internet.

somnul de după amiază

în fiecare cameră avem câte un ceas
chiar şi în baie, în cămară şi prin sertare
peste tot unde golul şi lucrurile înghesuite
ar putea purta numele de cameră
până şi în stomac în inimă sau în cap
la prânz şi la miezul nopţii bat toate deodată
şi toţi deodată ne strângem
să mâncăm
să vorbim
să dormim
să visăm

dacă plecăm de acasă ne luăm ceasurile cu noi
să nu care cumva să pierdem vremea
fiecare ticăit să ne aducă aminte că trebuie
ba una
ba alta
ba toate odată
ba nimic

duminica le auzim cel mai bine
până la prânz ne închinăm lor din minut în minut
apoi din oră în oră după care închidem bine uşile
şi ne culcăm

ceasul meu măsoară contratimpul
ca un bătrân şchiop traversând bulevardul
ameninţându-mă cu cârjele sale de metal
nu mă sperii sunt încă departe
dar tocănitul acela mă hipnotizează
degeaba încerc să nu-l aud
e deja aici

masca bătrâneţii pe faţa tinereţii

bătrâneţea stă toată ziua la televizor – se uită la esca şi la filme indiene
bătrâneţea dezleagă integrame şi sudoku
bătrâneţea umple şifonierele cu lucruri vechi şi naftalină
bătrâneţea tremură, bătrâneţea se târăşte
bătrâneţea cârteşte şi ameninţă
bătrâneţea este nostalgică şi mereu dispusă la poveşti
bătrâneţea aduce poştaşul cu pensia
bătrâneţea citeşte ziarul de seară
bătrâneţea pândeşte pe la ferestre
bătrâneţea uită, bătrâneţea îşi tot aminteşte
bătrâneţea e prudentă, putredă şi patinată
bătrâneţea se hrăneşte cu colaci şi colivă
bătrâneţea se păstrează în doze, în flacoane şi-n tablete
bătrâneţea aşteaptă, bătrâneţea are răbdare
bătrâneţea se răceşte încet încet
la masă ne-am aşezat toţi. unul citea, altul aranja furculiţele, altul punea în farfurie, cineva fixa radioul pe frecvenţă. ştirile, una după alta, despre morţi, politică şi sport, se aşezau ca feliile de pâine undeva în uitare. bunica mototoli şerveţelul pătat de sos şi-şi luă pastila cu jumătate de pahar de apă. în timpul acesta începu o melodie de Jean Michel Jarre. cineva opri radioul. altcineva ridică farfuria pe deasupra mesei şi cineva o luă şi o puse în chiuvetă. unii încă mai mâncau, alţii strângeau vasele şi se apucară să le spele, să le şteargă şi să le împrăştie prin dulapuri. când radioul porni din nou, în bucătărie nu mai era decât cineva care scria ceva pe-o foaie.

What's On This Week

din unghiul acesta vrem să surprindem totul să
facem o mie de poze şi să filmăm
vrem să-ţi arătăm fiecare detaliu să
nu ratăm nimic absolut
intră pe pagina noastră de internet
pentru mai multe detalii dă click
dă mai tare, dă mai luminos
urmăreşte-mă şi voi fi aici mereu pentru tine
fă parte din lista mea de persoane interesate
te invit să-mi fii prieten să pot să te întreb ce faci
să pot să-ţi răspund că mă plimb prin lume
că fac poze pentru tine
pregăteşte-te să vezi ce nu ai mai văzut
să asculţi ce nu ai mai ascultat
află primul ca să fii primul
interesează-te cât mai mult
învaţă să nu-ţi scape niciun detaliu
fii un om informat
fii un om responsabil
dă OK, dă SEND, dă ACCEPT, dă ADD

3 opţiuni pentru gene fabuloase

La noi, televizorul este în mijlocul casei
ca un altar,
ca un axis mundi,
ca o fântână arteziană din care ţâşnesc spută, spermă, urină şi coca cola.

La noi sonorul televizorului este dat foarte tare, iar la reclame casa se umple de mici poeme şi melodioare: sulimanuri de cuvinte.
Accidentele de tot felul, sinuciderile, războaiele, preşedinţii, miile de femei frumoase şi sutele de eroi, iaurturile... rămân toate în cubul din mijlocul sufrageriei.
Din ecran nu a coborât niciodată nimeni. Dar bunica mea pândeşte poate, poate, într-o zi...

La noi televizorul nu se stinge niciodată numai aşa putem avea lumea întreagă la picioare,
numai aşa putem găti, spăla, curăţa, călca, iubi.
Televizorul ne fereşte de boli şi de plictiseală şi numai el ne poate adormi:
alungă insomniile şi demonii nopţii, iar moartea rămâne şi ea dincolo privindu-ne iscoditoare.

declin, declinare

oamenii au nevoie de lungi discuţii la telefon
oamenii nu au nevoie de mine
oamenii au nevoie de oamenii din televizor
oamenii nu au nevoie de tine
oamenii au nevoie de bere de la frigider
oamenii nu au nevoie de el
oamenii au nevoie de maşini străine
oamenii nu au nevoie de noi
oamenii au nevoie de sejururi tropicale
oamenii nu au nevoie de voi
oamenii au nevoie de jocuri virtuale
oamenii nu au nevoie de ei