gastro cultura

Când nu om nu are ce face – aşa ca mine – se pregăteşte cu noaptea în cap pentru noaptea următoare care, crede el, e Noaptea Institutelor Culturale. Abia spre după-amiază, când să plece din casă, realizează că s-a înşelat. Dezamăgire: Noaptea Institutelor Culturale trecuse de o zi.

Îmi propusesem să merg la vernisajul unei expoziţii la institutul maghiar şi la „o noapte gurmandă minunată” la IFB. N-a fost să fie şi nici la tv nu cred că s-a difuzat ceva despre eveniment dat fiind că moartea lui Michael Jackson şi incendiul de la Armenească au ocupat tot timpul de ştiri.

Studiind cu atenţie meniul tuturor institutelor culturale, am constatat, fără surprindere, că mai toate îmbie vizitatorul cu tot felul de bunătăţi muzicale, cinematografice, artistice şi mai ales gastronomice. De ceva vreme – m-aş arunca să spun că de un an sau doi – iniţiatorii de evenimente culturale au realizat că „degustările” sunt o momeală bună pentru cei care nu se prea lasă scoşi din casă pentru a vizita un muzeu, un institut cultural sau o galerie de artă. Dacă nu-ţi place cultura, măcar îţi poţi băga nasul în bucătăria altor popoare. Aşa încât, în acest an, la N.I.C. puteai degusta ciocolată belgiană la cehi, te puteai târgui pentru un gulaş cald la unguri sau pentru brânză şi vin la francezi.

Eu am ratat, dar mă duceam mai ales pentru a-mi verifica teoriile despre gastro cultură adică despre tendinţa actuală în a îmbina utilul cu plăcutul, aducând „mâncarea tradiţională” (românească, franţuzească etc.) într-un spaţiu „neconvenţional” adică la muzeu, la institutul cultural x, în curând şi în librării. De ce poezia să se mute în stradă, iar magiunul să nu poată veni la bibliotecă? Marketingul poate rupe orice bariere, mai ceva ca artistul.

Faptul că se găseşte salam la muzeu şi Camembert la Institutul Francez a devenit foarte incitant pentru mulţi oameni. „O idee care a prins la public”, creându-se o cerere destul de mare în acest sens, mulţi urmărind cu sufletul la gură ştirile culturale, doar, doar, vor auzi că s-a mai pus de un târg cu kurtos kalaks la vreun muzeu sau de o noapte albă cu trufe la vreun centru cultural.

Se pare că un spaţiu cultural vinde bine pentru că garantează pentru autentic, „natural” şi original, celor care se tem de produse contrafăcute, de chimicale, de ambalaj, de supermarket. Mâncărurile bio promovate în astfel de medii sunt foarte scumpe, la ele ajungând mai mult persoanele din clasa de mijloc, cetăţenii de rând mulţumindu-se cu degustările şi cu ce se mai găseşte pe lângă: filme, concerte, expoziţii.

Mă întreb, sceptică fiind de felul meu, oare chiar mai sunt mâncăruri care să fi scăpat de E-uri, de pesticide sau de poluare? Şi cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că un muzeu poate să aibă o credibilitate mai mare decât o agenţie pentru siguranţa alimentelor? Poate îndeajuns încât să te minţi că preţul ridicat este o dovadă în plus că nu te înşeli: da, domne, mâncăm ca la bunica acasă (expresia ca la mama acasă fiind prea recentă ca să garanteze lipsa conservanţilor). Cât despre muzeu, să-l viziteze studenţii şi cine-o mai avea timp. Poate mă încumet de Noaptea Muzeelor când o fi gratis şi numai dacă la poartă dau şi ei un fursec ceva.

O scânteie în "Scînteia"

Miercuri îmi apăru o povestioară în "Scînteia", suplimentul Jurnalului Naţional. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge pe aceeaşi pagină cu Agenda Elenei Ceauşescu. Dar iată că se dovedeşte încă o dată că încurcate sunt căile Domnului, pardon ale tovarăşului.

solstiţiu, la terasă

Dire Straits - Why Worry

la întoarcere

Seara, la întoarcere, creierul amorţit s-a oprit pe o bucată muzicală şi rage. Nu îmi mai amintesc nimic din momentul în care am ieşit pe poartă sau din momentul în care mi-am dat drumul din nou în lume, ca într-o piscină cu o formă bizară ca o mulţime Julia. Merg şi muzica fuzionează cu sângele, cu saliva, cu lichidul gastric, cu bila. Când nu mă gândesc la nimic şi nici măcar privirea nu mă mai ajută să-mi amintesc ceva, doar posibilităţile mele limitate de a reproduce melodii mă mai leagă cât de cât de realitate. Devin nu pick up stricat, alunecând pe aceeaşi trei note, la nesfârşit, înnebunitor. Dar nu e nebunie. Încerc să-mi revin. Pe o muzică interioară, falsă, enervantă, stupidă, încerc încet, încet să îmi revin. Privirea îmi rămâne fixată pe o un obiect, pe inelul vreunei cucoane, de exemplu, sau se sprijină pe geamul zoios al tramvaiului sau pur şi simplu se ţine de bara portocalie întărind forţa mâinii. Şi muzica se zbate în laringe şi se ridică în palatin, pătrunde în cutia craniană şi de acolo în urechi şi asta de multe ori, de foarte multe ori. Iar tramvaiul pleacă, se opreşte, porneşte din nou, frânează, aşteaptă, se târăşte, prinde viteză, se opreşte, pleacă... de nu ştiu câte ori. Nu am stat niciodată să număr, nici măcar din curiozitate, nu am o curiozitate statistică, de aceea întrebarea „câte staţii mai sunt?” mă sperie ca o probă de examen la care nu m-am pregătit. Nimeni nu mă aude. Tăcerea mea ascunde răgetul meu. Şi poate că aşa se întâmplă cu toţi cei din tramvai, chiar şi cu posesoarea inelului pe care mi-am odihnit privirea fără nicio dorinţă, nevoie sau invidie, ci doar din oboseala unei zile de delir. Pe măsură ce simt că mă apropii de casă şi că trebuie să cobor, încep să mă aud cântând şi să văd. Văd femeia, nu numai inelul, văd oamenii atât de diferiţi, cu plasele venind de la piaţă. Încă o staţie, ultima oprire. Aud zornăitul roţilor din mecanismul tramvaiului. Melodia s-a oprit. Cobor. Îmi recunosc vecinii, îi salut, vorbesc. Bat. Mi se deschide o uşă. Intru.

Ce duminică frumoasă a fost duminică!

Nu voi sta niciodată dreaptă şi zâmbitoare într-o poză: în spatele meu pietre, deşert, două piramide, o umbră şi un cer senin. Dar nu e de vină distanţa. Nu voi sta nici aici, în Bucureşti, dreaptă şi zâmbitoare, cu biserica Kretzulescu în fundal. Car cu mine un aparat de fotografiat pentru a surprinde momentele plăcute ale excursiilor mele zilnice prin oraş. Pe mine nu mă pot surprinde.
La sfârşit de săptămână străzile principale se mai golesc, iar pe străduţe nici ţipenie. Sâmbătă la prânz câţiva turişti se pierduseră pe podeţele şi prin praful fin de pe Lipscani. Niciun unghi nu era bun pentru o fotografie de grup. Duminică la prânz fundalul câtorva poze era fântâna de la Universitate. Eu aş fi fotografiat porumbeii care dormeau cu aripile întinse la soare sau ghemuiţi la umbră. Nu se sinchiseau nici de turişti, nici de bărbatul florăresei de pe colţ care spăla bine vasele pentru flori de păreau ca noi.

Cişmigiul este cel mai animat loc al oraşului duminica după-amiaza. Dacă te decizi să te plimbi prin parc cu siguranţă te vei întâlni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani de zile. Pe unii nici nu-i mai cunoşti, te recunosc ei. Te opresc, te iscodesc, îi întrebi şi tu din politeţe sau din curiozitate.
Toată lumea e acolo: clasicii îndrăgostiţi îmbrăţişaţi sau citind sau povestind; bunici cu nepoţei; un acordeonist cântând Barca pe valuri; cupluri cu copil-mic-în-cărucior; grupuri de câte n prieteni; fetiţe jucând badminton; diverşi cetăţeni plimbând căţei, ba şi o pisică, în lesă; femeie făcându-şi manichiura şi pedichiura pe o bancă; ţigănuşi cu labe de scafandru; tineri emo, manelişti, rockeri, hipsteri, urbani; Poetul cu soţia; plimbăreţi în sandale, în papuci, pe role, pe bicicletă, în căruţ sau în barcă; hidrobiciclete supraîncărcate; raţe şi lebede; mormoloci.

Street Delivery un alt loc în care uichendul ăsta ai fi putut întâlni pe toată lumea. Îmi place ideea de a te aşeza cu fundul pe asfalt şi a vinde câte ceva sau de a înghiţi buline culturale sau subculturale, toate de-a valma, dar aş fi preferat să se spele asfaltul înainte, nu de alta dar strada Arthur Verona este una dintre cele mai apreciate retirade ale animalelor de companie din zona Grădinii Icoanei.

Nord la Institutul Francez.

grafomanii automate

Cât de ridicolă sunt când scriu! Şi cât scriu de mult! Nu mai am nimic de tăcut, nimic de lăsat nenotat. Mă interesează gestul la fel de mult ca ideea, uneori mai mult. Scriuuuuu, cu mulţi u, cu mulţi ţ, cu a-uri nearticulate şi ftizice, cu lalala şi lololo. Scriu şi scriu despre faptul că scriu, ce plictis! Scriu cu rigla, scriu cu compasul. Scriu cu tastatura laptopului adunând una câte una literele ca pe nişte mărgele pregătite pentru brodat. Scriu din moarte, cu faţa tumefiată, cu falangele răşchirate, cu orbitele înţepenite ca ale păpuşilor de porţelan. Scriu pierzându-mi gândurile printre maximele şi sentinţele câtorva înţelepţi. Scriu urzind, scriu uzând, scriu urând. Scriu găsind în asta gestul scăpării, dar şi degetul ameninţării şi limba de moarte. Scriu lăsând la o parte şi scriu adăugând. Scriu pentru a umple albul pur, albul singurătăţii, albul tăcerii cu semnele negre ale timpului, ale trădării, ale vinovăţiei. Scriu chiar dacă asta nu îmi va aduce iubire sau stimă de sine sau admiraţie sau consolare sau explicaţii. Oh, vai, ce bine, aşa, un pic mai sus, un pic mai jos! Scriu din lene, din sărăcie, din neputinţă. Scriu pentru că nu pot să scriu. Scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de ceea ce rămâne mereu la o distanţă decentă. Scriu din indecenţă. Scriu din curiozitate. Scriu din mândrie. Scriu din mânie. Scriu sperând în lectură. Scriu pentru a-mi bate joc. Scriu pentru că aş fi vrut să nu mai sper. Scriu într-adevăr. Scriu ştiind că nu pot merge până la capăt, dar scriu fără întoarcere. Scriu efemer, pentru acum, pentru până acum, până măcar până aici. Scriu sforţându-mă să nu mai scriu. Scriu făcându-mi curaj să aştept în staţie să vină tramvaiul. Scriu pentru îndrăzneala cu care mă ţin de barele de fier din tramvai. Scriu pentru echilibrul unei călătorii zilnice spre muzeu. Scriu pentru a mă explica. Scriu pentru că nu pot întrece măsura. Scriu pentru ordinea lucrurilor. Scriu mâncând simboluri. Scriu cuvinte automate, virtuale, electrice, pixelate, pe un alb pur care nici măcar nu există în realitate. Scriu cu mulţi i, mai mulţi ca în copiii sau ca în propiii. Scriu pentru că măcar pot să scriu copiii şi propriii. Scriu, până la sfârşit. Scriu pentru că nu pot să scriu la nesfârşit. În sfârşit,

Summer in Siam

În 1990, când a apărut "Summer in Siam" şi când s-a dat la TVR, cântăreţul părea a avea o înfăţişare cel puţin la fel de ciudată ca a lui Michael Jackson. Bineînţeles că nu se compară, dar după ce ani de zile am fost obişnuiţi cu artişti tunşi, raşi şi frezaţi, Shane MacGowan cu dantura lui neîngrijită, bărbos, cifulit şi cu cercel într-o ureche, părea "un golan" caraghios prototip al decadenţei occidentale spre care ne îndreptam şi noi încet, incet. Mi-a plăcut foarte mult "Summer in Siam", dar după ce i-a trecut moda, nu am mai auzit cântecul ăsta nici măcar la radio. Se dă probabil foarte rar.
Din copilărie rămăsesem cu amintirea melodiei, nu şi a versurilor. O mai fredonam când şi când cu taririarara până ce într-o zi de vară am auzit-o la o terasă. Aşa m-am hotărât să merg pe fir. Am căutat mai întâi printre muzicienii care au cântat "Perfect Day". Parcă era unul din ei edentat şi buimac aşa cum mi-l aminteam eu pe cântăreţul din copilărie. Şi da, l-am găsit. Era Shane MacGowan şi nu apărea în videoclip atât cât ca să spună "It's such fun".
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în Siam (Thailanda), dar mi-ar plăcea cel puţin să mă dau în leagăn pe melodia asta.

la nervi sau la melancolie

de-aş fi fost o efemeră machetă publicitară, aş fi valorat într-o zi de câteva ori mai mult decât face munca mea pe o lună de zile

publice

Dumneavoastră cine sînteţi, câţi ani aveţi, din ce localitate, starea civilă, scoateţi limba, respiraţi, aţi mai avut până acum vreo operaţie, aveţi poftă de mâncare, dormiţi bine noaptea, sforăiţi?
Dimineaţa e sinistră când tramvaiul nu duce la serviciu, ci la spital, chiar dacă drumul este acelaşi, spitalul fiind chiar vizavi. După câteva ore de aşteptare, doctorul mi s-a părut a fi ca o întâlnire cu moartea, în halat alb şi stetoscop.
Conduceţi, aveţi carnet, de cât timp lucraţi, care au fost sarcinile dumneavoastră de până acum, copii aveţi, cum vă vedeţi peste 5 ani, cine e preşedintele Ungariei?
Nu m-am înscris. Pregătisem toate actele. Şi cei 50 de lei şpagă. Mă spălasem bine dimineaţa. Îmi pusesem haine curate. Îmi făcusem chiar un discurs în minte pe care l-am repetat tot timpul până am ajuns acolo. Răspunsurile au fost prosteşti.
De cât timp vă cunoaşteţi, cât a durat cea mai lungă relaţie a dumneavoastră, ce aveţi în comun, ce vă enervează cel mai mult la partener, ce credeţi că apreciază cel mai mult la dumneavoastră?
Scena s-a petrecut repede. Femeia a strigat hei! apoi s-a aplecat, a luat ardeiul de pe asfalt, a mai strigat o dată prinde! după care l-a aruncat un pic mai încolo. Ardeiul a căzut tot pe asfalt, la picioarele unui bărbat grăsun care şi el s-a aplecat, l-a ridicat, l-a pus în sacoşă şi a plecat.

Media (1999)

frumoasa luna mai

Anton era practic paralizat în prea frumoasa luna mai. Nu mai putea face nimic. O lene... Nu, nu lene, ceva între toropeală, melancolie, ameţeală, apăsare era starea care-l cuprindea din momentul în care înfloreau salcâmii şi până se trecea floarea de tei. Nu mai avea niciun rost, nu se mai putea discuta cu el, iar de rezolvat vreo urgenţă, de terminat vreo treabă sau de răspuns la vreo întrebare nici nu se putea pune problema. Zăcea pe vreo bancă, prin parcuri, pe vreun scaun la birou sau acasă, în fotoliu, cu ochii în tavan. Nici nu putea mânca. Nu tolera decât petalele de trandafir roşu, numit de gospodine „trandafir de dulceaţă” sau florile de caprifoi, numit popular şi „Mâna Maicii Domnului”. Din astea ciugulea câte puţin, numai când se întâmpla să treacă pe lângă vreo tufă sau lujer înflorit. Se oprea, privea florile puternic colorate, le mirosea prelung, aplecându-se asupra lor ca şi cum ar vrea să sărute o femeie, le cerceta nervurile, spinii mici şi maronii, staminele subţiri, gineceul. Apoi le atingea, le mângâia trecându-şi arătătorul peste petalele fine, peste tulpina ţepoasă, apucând o frunză între două degete mişcându-le de-a lungul ei, un deget pe faţă şi unul pe dos. Tot cu două degete rupea un boboc. Îi privea sepalele verzui care acopereau petalele roşii, abia ivindu-se din placenta vegetală, după care, cu unghia o îndepărta uşor căutând carnea roşie şi parfumată a plantei. Pe aceea o rupea şi o mâncă, savurând gustul dulce, acrişor, suculent şi plăcut, atât de plăcut încât starea aceea a lui se-nteţea până la extaz.
De câteva ori îi se-ntâmplase să fie zguduit serios de vreun gardian din parc, în haine cernite de cioclu, cu o măciucă neagră atârnându-i flască la brâu. Ţipa la el, îl ameninţa, se făcea că-i taie amendă, ba era gata, gata să-l ia la bătaie sau să-l târască până la „cea mai apropiată circă de poliţie” ca să nici el nu ştia ce să-i facă. Unii-i spuneau că e beat, alţii îl credeau drogat, alţii ţicnit. Se strângea lumea în jurul lor, pensionari moralişti, femei cu câte două sacoşe într-o mână, copii cu biciclete, ţigănuşi scuipând coji tuciurii de seminţe, bărbaţi burtoşi cu zale de aur la gât şi ghiuluri. Gesticulau, vorbeau toţi odată sau pur şi simplu căscau gura şi priveau tâmp. Pe alocuri se mai puteau distinge vorbe precum „nu ţi-e ruşine, domne!” sau „păcat de el, că-i tânăr” sau „lasă-l, bă, nu vezi că-i dus cu pluta” sau „mişcă-te de aici, nebunule!”... Restul erau doar ţipete dezarticulate şi cuvinte pe care oricum le auzi la tot pasul că vrei sau nu: „pula mea”, „pizda mă-tii”, „du-te dracu’!”... Cu toate astea - ameninţări, mustrări, injurii şi calomnii, Anton scăpa de obicei destul de uşor, după ce-şi mai venea în fire, cam după ce toţi spuseseră sau scuipaseră ce aveau de spus sau de scuipat. Se scuza, bolborosea ceva privind dincolo de mulţimea care începea deja să se rărească, după care se retrăgea şi el, apucând-o pe o alee dosnică, populată pe ici pe colo de câte un cuplu statuar de îndrăgostiţi.
Nici nu mergea mult că se şi aşeza pe vreo bancă şi înţepenea acolo ore întregi. De plimbat nu era vorba, nu se plimba niciodată prin parc, mergea sau se târa, de cele mai mult ori se târa. Avea un pas vioi, dar târşâit, de aceea pantofii nu-i rezistau mai mult de un anotimp. Însă în mai, efortul pingelelor lui era cel mai redus din an. Pentru majoritatea oamenilor angajaţi cu carte de muncă sau la negru, lunile mai şi iunie sunt cele mai intense din an. Se munceşte zi lumină. Până şi copiii au teze, lucrări, examene şi admiteri, deci nici ei nu sunt prea liniştiţi, nu au timp să se bucure de primăvară cum trebuie. Duminicile ce-i mai vezi prin parcuri, care mai de care, până nu mai e loc nici să arunci un ac, nici să contempli natura urbanistic aranjată de edilii marilor oraşe să semene cât de cât cu sălbăticia, dar să fie totuşi îmblânzită şi înfrumuseţată spre mulţumirea celor mici şi celor mari.
În ciuda tuturor acestor persoane destoinice, responsabile şi ocupate, Anton îşi lua concediu. O lună de zile nu-l mai vedeai, nu mai ştiai de el, parcă-ar fi plecat departe. Când se întorcea la muncă, pe la începutul lui iunie, principala întrebare a colegilor lui era: „pe unde ai umblat atâta timp?” În primii ani de la angajare, se aşteptau să le povestească despre vacanţe exotice sau cel puţin despre drumeţii autohtone. Dar de ce să-i mintă, le spunea că s-a odihnit şi atât. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit că el nu pleacă de acasă şi întrebările curioase au încetat, nu şi curiozitatea lor. Erau invidioşi pe el că-şi ia concediu tocmai atunci când e mai mare nevoie de el. De ce nu în august, ca toată lumea, de ce în mai, când sunt atâtea de făcut? Şeful cel mare îi semna mereu cererea. Nu avea nimic de obiectat. Cum de-l înţelesese, nu se ştie. Dar să nu intrăm în amănunte birocratice.
Anton avea timpul lui, între înflorirea salcâmilor şi a teilor. Stătea. Respira. Vedea. Gusta. Aştepta. În tot acest interval ai fi zis că e mort. Nu, numai atunci era el. Numai atunci trăia.

Lavatory Lovestory

că tot e cald...

a cânta / a cântări

Dis, quand reviendras - tu?


Barbara



Jean Louis Aubert (coloana sonoră a filmului
Il y a longtemps que je t'aime)



Martha Wainwright



Thierry Amiel

La iarbă verde

... fără grătar şi ladă frigorifică, doar cu aparatul de fotografiat.

De 1 Mai

Fie ca e sărbătorită cu mici şi bere, fie că e marcată de mitinguri sindicale, 1 Mai este ziua internaţională a gregarului, a spiritului de turmă, a marilor adunări colective.
În Europa, 1 Mai este zi de proteste, de revendicări salariale. La noi, e cea mai paşnică zi din an. De 1 Mai lupul se împrieteneşte cu mielul mai ales dacă îl cinsteşte cu un mic şi cu o bere de la dozator, după care îl pupă şi strângându-i mâna îi sugerează să-l voteze ca să aibă cu ce-l trata şi la anul. Până şi profesorii încetează orice grevă, doar n-or fi fraieri să demonstreze în zi de vacanţă şi fără extemporale.
Ca şi cum ar fi o sărbătoare religioasă, de 1 Mai se vorbeşte de tradiţii şi obiceiuri. Nu se mai merge la biserică, şi asta chiar de-ar pica duminica, ci se pleacă la mare, în Vamă, acolo unde în urmă cu câţiva ani nu mergea oricine, acum se merge ca-n pelerinaj. Trenurile pleacă cu întârziere pentru că se suplimentează numărul de vagoane şi aşa ticsite cu tineri care spun că se duc „să se distreze la maxim”. Cum vine asta? întreabă reportera tv pe unul dintre entuziaştii, obişnuiţi să se bucure la comandă, aşa cum aparatele electrice funcţionează de cum apeşi pe buton. Acesta a ridicat din umeri, nu a ştiut ce să răspundă, dar ca să nu se facă de râs a bâiguit ceva despre plaja, despre muzică, chestii candide, că doar se uită şi părinţii la ştiri. Cei rămaşi acasă, au şi ei obiceiurile lor de 1 Mai. Pe vremuri, după ce se termina parada, se dădea crenvurşti şi pepsi, acum primarul a făcut petrecere maidano-câmpenească pe platoul (numit şi parc) tuns, ras şi frezat la ordinul lui Ceauşescu, de la Izvor. Micii, berea la pahar de plastic şi muzica „pentru toate gusturile” i-au făcut pe mulţi să se umilească şi să uite de respectul de sine şi de aproape. Să se fi rodat atât de mult oamenii, după umilitorii ani 80 încât, acum, în libertate şi cât de cât prosperitate, să se împingă şi să se înjure la cozi câteva ore pentru vreo doi mici, e adevărat, primiţi pe degeaba, conform faptului că o femeie, după ce a fost siluită de mai mulţi bărbaţi, nu mai roşeşte la câteva cuvinte porcoase? Îmi pare rău să văd atâţia bătrâni care se bucură ca nişte copii că „au apucat” (nostalgicii, sic!, cunosc cuvântul), cu multe ghionturi primite şi date, pomana condimentată cu cuvinte demagogice. Îmi pare rău că se înjosesc la dispoziţia lupilor pe care nu-i mai latră nici câinii.

definitiv

Simplific.
Plec în Italia definitiv. Uşi închise, deschise, iar închise. Simpatii. Politeţuri. Despărţirea nu ştiu cum a fost. Nici nu vreau să mi-o imaginez. Pe mine nu m-a marcat prea mult. De fapt marcat e prea mult spus. Nici nu-mi pasă cine stă alături, cine a stat şi cine va sta. Ba, poate că aş fi puţin curioasă să aflu cine se mută alături, după ce fosta proprietară a vândut. Apoi toată discuţia noastră s-ar rezuma la salutările de convenienţă din faţa liftului şi atât. Spre deosebire de părinţii mei, eu nu sunt deloc sociabilă. La noi mai mereu sună câte un vecin la uşă ba cu una, ba cu alta. În general, se împrumută de câte ceva, întreabă, cer, pălăvrăgesc. Când sunt singură acasă, nu le deschid. Îi las să sune până se plictisesc şi pleacă.
Jurnal.
Ieri, a venit vecina să-şi ia rămas bun. A sunat la uşă. Era noapte deja. Mă îmbrăcasem în pijama. Mă uitam la un film. I-a deschis mama. Au vorbit în bucătărie. Şi-au luat rămas bun. Nu ştiu ce şi-au spus. După ce a închis uşa după ea (după vecina, adică), mama a venit şi ne-a anunţat pe toţi că vecina pleacă definitiv în Italia. Are avion la 4 dimineaţa. Mobilele au fost transportate cu un camion. Ce a rămas, le-a luat femeia de servici. Azi dimineaţă, în faţa uşii ei era un preş nou. S-au mutat ceilalţi.
Definitiv.
Cuvânt din vocabularul emigrării. Împrumutat probabil din limbajul juridic. În acest context, adverb. În dicţionar: care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut, categoric. Include în el dispreţul abandonării unui loc dezagreabil şi speranţa găsirii unui trai mai bun altundeva. Înainte de optzeci şi nouă se folosea expresia „a fugi din ţară”. Acum, când nimic nu te mai împiedică să pleci spui definitiv şi o spui aşa cum Făt-Frumos spunea tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. E spatele întors patriotismului deşănţat de dinainte şi nepăsării colective de după. Îţi trebuie hotărâre şi curaj ca să-l pronunţi, dar şi foarte multă lehamite, renunţare şi plictis. Ar trebui să-ţi ajungă cuţitul la os, să fii sătul până-n gât de ceea ce vrei să laşi în urmă, dar să fii şi un mare visător. Ai nevoie de multă putere pentru a te rupe de tot şi de toate. Nu pleci numai dintr-o ţară, nu laşi în urmă numai gunoiul şi praful oraşului sau traiul de azi pe mâine sau corupţia sau neputinţa de a mai schimba ceva, ci părăseşti limba, obiceiurile, istoria personală şi rudele. Şi în plus, nu mai laşi loc de întors. Pronunţi definitiv ca şi cum ai scuipa ca un golan printre dinţi, dar în acelaşi timp ai în glas răceala implacabilă a judecătorului care dă un verdict pentru care nu mai există recurs. Vinzi tot, pierzi tot, renunţi la tot ce ai aici pentru a te reface altundeva. Nimeni în afară de tine nu va şti cât a costat acest definitiv şi nici cât preţuieşte el de fapt.

primăvara pe uliţă

Vinerea Mare

Cuprinsul era cel mai frumos poem al acelei cărţi pe care începusem să o citesc aşteptând ca mama să se îmbrace şi să mergem. Bunică-mea a crezut minciuna noastră: ne ducem la biserică să trecem pe sub masă. O să ne ia ceva timp, e lume multă, o să stăm la coadă. Pe urmă vom rămâne şi la denie puţin. Nu a mai zis nimic. Nu ne lasă să ieşim din casă decât pentru motive serioase, adică pentru ceea ce-i convine ei. Mersul la biserică este acceptat. Dacă-i spuneam că mergem la cimitir, ar fi înjurat toată ziua. Mă aşteptam să bolborosească mânioasă fraze fără înţeles, dar s-a răsucit doar printre perne şi pături şi s-a pregătit să aştepte întoarcerea noastră. Trebuie cineva să rămână acasă şi să continue aşteptarea. Se pare că facem cu rândul. Mai ales noi femeile. Ne aşteptăm una pe alta. Apoi cu toatele aşteptăm nici noi nu ştim ce...

Ne-am luat amândouă câte o sacoşă de plastic. Una cu colaci, alta cu flori şi lumânări. Nu colaci, nişte japoneze şi cam tot atâtea mere. Tramvaiul a venit repede. Până la Lujerului nu e chiar mult de mers. Patru staţii. Ajungem numaidecât. Traversăm şi aşteptăm. Şoseaua e foarte aglomerată. E soare. E praf. Învălmăşeală de oameni, de câini vagabonzi, de maşini. 40 de minute am stat locului şi i-am privit. Numai pentru noi nu mai trecea nicio maşină. Pe aici trebuie să vină, nu are prin altă parte pe unde s-o ia. Colacii se-ntăresc în sacoşă, se pietrifică, atârnă din ce în ce mai greu. Oamenii se mişcă din ce în ce mai lent. Câinii se întind pe asfalt, la umbră, adorm. Maşinile se blochează în intersecţie. Vorbim, vorbim, despre orice, despre timpuri. Înainte Militariul era comună. Exista o alee cu castani bătrâni şi case. Foarte frumos... O prietenă avea o vilă acolo. Ne-a invitat o dată de ziua ei... Mama îmi povesteşte mereu amintirile ei. De unele îmi aduc aminte, pe multe le uit, de aceea rar mă pot plictisi de ce spune.

Din lentoarea aceea a apărut în sfârşit un autocar cu o foaie A4 lipita în geam pe care era scris cu majuscule: ROŞU, DUDU, CHIAJNA. Am plătit 2 lei de fiecare. Ne-am aşezat. Următoarea staţie era chiar după colţ, la 200 de metri mai încolo. E un capăt de linie improvizat. Am aşteptat şi acolo vreo câteva minute. Au urcat mai mult femei, îmbrăcate mai mult în negru, cu plase şi cu flori ce se găsesc zilele astea prin pieţe şi prin grădini: narcise, lalele, liliac şi garoafe. Toată lumea mergea cam în acelaşi loc. Sunt trei cimitire pe traseu. Unii au coborât la Roşu, câţiva la Dudu, cei mai mulţi la Chiajna.

E un obicei din Vinerea Mare. De când mă ştiu, în fiecare an ne întâlnim cu toată familia, bărbaţi, femei, copii, şi mergem la cimitir cu flori, lumânări, tămâie şi colaci calzi. Înainte de asta, trebuie să te opreşti la biserică: aprinzi lumânări, pui flori pe Sfântul Epitaf, săruţi crucea şi Evanghelia şi treci pe sub masă de trei ori.

Dumnezeu să-i ierte! este salutul specific în cimitir şi în împrejurimi. Nimeni nu spune bună-ziua. Ar fi ca nuca în perete. E plin de lume. Ca în primele secvenţe din Volver, toţi fac curat, pun flori în recipiente obţinute dintr-o sticla de plastic de 2 litri tăiată pe jumătate, împart colaci sau eugenia şi mere sau portocale. Numai cei morţi de curând sunt plânşi. Nu te duci cu lumânări şi flori numai la morţii tăi, ci „îi ocoleşti” pe toţi morţii de la străbunici, până la naşi, unchi, veri. În acea zi străbaţi tot cimitirul, ba şi pe cel din satul vecin, dacă ai rude şi pe acolo. De aceea e bine să ai un buchet mare, mare de flori şi o traistă de lumânări. Nu mai zic de traista în care aduni „împărţaniile”: să fie de sufletul moşului, să fie pentru ţaţa... Bogdaproste!



Ţiganii împânzesc şi ei cimitirul. Trec pe la fiecare şi cer: dă-mi tanti şi mie să fie de sufletul morţilor. Au saci de rafie prin care poţi ghici covrigi, fructe, pâine... Se mai aşează să se odihnească şi să-şi compare recolta. Nişte puşti se alergă printre crucile de piatră. Aruncă cu mere. Chiuie. Vreo babă se mai ia de ei, le face morală că e păcat, maică, să faci gălăgie în cimitir.



În această zi, în multe zone din ţară femeile nu gătesc, nu coc. Pe aici, pe la noi, e dezlegare pentru copt colacii. Îi faci de dimineaţă ca până după-amiază să aibă timp să se răcească. Mamaia mea îi ungea pe deasupra cu miere. O bunătate! Te lipeşti, te faci totuna, dar după ce trece pe sub masă, nu e nimic mai plăcut pentru un copil cărat de tot familionul prin cimitir, decât să înfulece dintr-un colăcel proaspăt.

Acum mai rar mai primeşti colaci făcuţi în casă. Supermarketul oferă destule alternative pentru a scuti gospodina de frământat cocă o dimineaţă întreagă. Anul acesta am primit napolitane, eugenii, cornuri cu măsline şi covrigi. Iar de câţiva ani încoace, şi florile naturale sunt uitate. Aproape toate crucile sunt împodobite de jur împrejur cu flori artificiale atât de bine făcute, încât trebuie să le pipăi ca să-ţi dai seama de diferenţă. Până şi coroanele mortuare sunt din flori artificiale. Cică „ţine mai mult”.



După ce „au ocolit toţi morţii” chejnenii se duc care pe la casele lor, care pe la biserică la Prohod, care-ncotro. Seara nu mai e nimeni prin cimitir. Am avut noroc şi ne-a venit repede maşina, ba s-a oprit şi între staţii special pentru noi, când ne-a văzut că-i facem cu mâna.
Acum ar trebui să mai spun ceva despre ceea ce mă apucasem să scriu la început, despre cartea pe care o răsfoisem, despre bunica, despre aşteptare, ca să închei cât de cât rotund, dar în era eugeniei şi a florilor de plastic, nu pot să spun decât că vă pup dulce şi pe curând.

povestiri din lesă

Nataşa lucra de ceva vreme la un adăpost făcut pentru câinii fără stăpân: era îngrijitor, aşa cum scria pe cartea de muncă sau îngrijitoare, aşa cum spunea ea însăşi când se mai întâmpla să fie întrebată ce lucrează. După ce le răspundea, constata că mulţi aveau o grimasă jenată, că li se părea a fi fost indiscreţi. Reuşise să scape repede de un eventual complex care ar fi trebuit să urmeze şi să continue să-şi facă meseria aşa cum trebuie, trezindu-se dis-de-dimineaţă, mâncând în grabă, spălându-se, îmbrăcându-se, luând tramvaiul până la capăt şi apoi un autobuz ce mergea pierzându-şi şuruburile şi bujiile prin gropile de pe o rută pre-orăşenească. Nu lua seama la oamenii care se frecau de hainele ei prin aglomeraţie, nu se revolta când o geantă neagră de vinilin încreţit o înghioldea în spate sau când o umbrelă udă i se usca pe pantaloni tot drumul. Dacă te uitai la ea, ai fi crezut că nici nu există, că e o figurină de ceară fragilă şi tare, neînsufleţită, dar surâzătoare. A o întreba atunci dacă cumva coboară la prima sau dacă are bilet, ar fi fost o nebunie. Poate şi de aceea pe ea o ocoleau controlorii şi cu toate că observase asta, continua să-şi perforeze de fiecare dată biletul.
Drumul până la adăpost era lung şi mai mereu ajungea cam târziu, dar câinii o aşteptau cu răbdare deşi, după privirile lor scânteietoare, se vedea că le era foarte foame şi poate că ar fi mâncat-o chiar pe ea, dacă o domesticire pe care omul o numeşte inteligenţă, nu i-ar fi oprit în fiecare dimineaţă să sară la ea când le deschidea poarta ţarcului din plasă de sârmă ca să le dea de mâncare. Erau acolo vreo 300 de câini sterilizaţi, hrăniţi de pe o zi pe alta, în aşteptarea unui stăpân sau a morţii. Ea le pusese nume tuturor şi îi cunoştea aşa cum o învăţătoare îşi ştie elevii, care fiul cui e sau care de unde vine. Unii erau eutanasiaţi între timp, dar erau şi dintre cei norocoşi care erau înfiaţi de familii pentru distracţia copiilor sau de oameni singuri, pentru companie.
Petrecându-şi mult timp printre câini, Nataşa a crezut că este stăpâna lor şi că toţi ascultă de ea. Dar nu după mult timp, a constatat că de fapt este mult mai puţin decât asta, că este o sclavă liberă a unui stăpân întemniţat şi i s-a făcut milă de ea, dar şi de sutele de ochi care o priveau când cu foame, când cu bucurie tâmpă sau sinceră, aşa cum le vine unora a crede, când cu poftă. Îi lăsa să îi lingă mâinile, îi mângâia, le spunea pe nume, le curăţa, le dădea hrană şi apă, făcea aşadar ceea ce are de făcut o îngrijitoare. Seara încuia, aşa cum un funcţionar stinge calculatorul şi închide biroul şi pleca, luând invers autobuzul hurducăitor şi apoi tramvaiul. Acasă apuca să-şi lepede hainele, să se spele de bale şi să înlăture mirosul de fecale cu un săpun vioriu, mirosind a liliac, singurul miros pe care îl mai putea suporta. În scurtul timp care-i mai rămânea până să se culce, făcea pentru ea, ceea ce făcuse şi pentru cele 300 de animale de la adăpost: îşi pregătea de mâncare, spăla, mătura. Când se privea în oglinda de pe hol, de multe ori tresărea la asemănarea dureroasă aproape, cu mama ei. O chema Nataşa pentru că mama ei voise să poarte numele acela, ca al rusoaicei dintr-un cântec a lui Gilbert Bécaud care se cânta în acel februarie 1965. Ar fi dorit mult să vadă Moscova şi Leningradul, dar nu a apucat niciodată să iasă din ţară, în acei ani era greu. Foarte greu chiar, aşa spunea mama, căzând în visare ori de câte ori vedea grupurile de turişti străini descărcaţi în faţa Ateneului.
Locuia singură într-o garsonieră destul de încăpătoare. Îmbătrânea singură în aceiaşi garsonieră şi lucrurile se învecheau şi ele, unele dispăreau, altele se adăugau, dar locuinţa ei continua să fie încăpătoare. Într-un timp colecţionase ziarul de seară. Într-un colţ al casei se îngrămădeau zeci de foi îngălbenite de pe care ştergea praful măcar o dată pe săptămână când constata că teancul se mai împlinise un pic. Le păstra nici ea nu mai ştia pentru ce, ăsta fusese şi motivul când într-o zi de primăvară, la o curăţenie mai serioasă, se decise să le ducă la REMAT. Cu banii pe care i-a luat de pe hârtie, şi-a cumpărat un ametist pe care să îl poarte la o bluză a ei mai elegantă. Elegantă se făcea la ocazii, când o prietenă o invita la un botez, mai la o sindrofie. De fapt nici nu prea ieşea. La serviciu, la magazine, uneori prin parc, dar atunci nu se gătea în mod deosebit. Îi plăcea aşa cum e, simplă, în fond cine mă alege pe mine, mi-a trecut vârsta. După aşa o frază mai că te apucă melancolia şi te pierzi. Femeia trebuie să fie curată, asta o ştia de la mama ei şi asta încerca să respecte zilnic. Petrecea destul în baie, ea cu ea însăşi privindu-se în oglindă, descoperind noi riduri, cute sau încreţituri, fire de păr ieşite pe te miri unde, pe sâni, pe gât, în bărbie. Le pândea cu atenţie şi le smulgea cu o pensetă cu buzele puţin ruginite.
La adăpost începuse să-i vină din ce în ce mai mulţi câini. Aproape că nu mai era loc. Îşi dădea seama că pentru animale condiţiile deveneau din ce în ce mai precare. Nu se mai puteau mişca în voie, iar hrana se-mpuţina împărţindu-se la mai mulţi. Deveneau agresivi. Îi simţea mai ales dimineaţa când aproape că îi era frică să mai intre la ei. Mai întâi le arunca ceva peste gard, apoi se apropia şi le punea şi în recipientele speciale. Miroseau greu. Le curăţa însă cu meticulozitate fiecare ungher al ţarcului şi în tot acest timp îi vedea scărpinându-se sau vomând sau tolănindu-se la soare sau hârjonindu-se sau dormind. Deja nu-i mai ştia pe fiecare. Nici pe cei pe care altădată îi ştia. Se amestecaseră prea tare, erau ca o stofă pestriţă mâncată de molii. Unii îi lingeau trupul, alţii îi rodeau pantofii. Începuse să ţipe la ei, devenise nervoasă. Seara se întorcea acasă îngreţoşată, nici nu mai putea mânca. Voma des. Slăbise. Nu se ducea la doctor, ştia care este cauza, dar se obişnuise repede cu ideea cu toate că pe drumul său zilnic se întreba unde se duce şi de ce se mai duce acolo. Începuse să se teamă de ei mai ales din ziua în care cadavrul unuia zăcea sfârtecat într-o parte a ţarcului. Vreo doi câini încă mai trăgeau de aţele unei bucăţi de blană. Pe cine să anunţe?
Continua să slăbească. Vedea asta în oglinda din baie şi chiar în oglinda de pe hol. Nu mai semăna cu mama sa, iar acest fapt era tot o durere. În plus, părul începuse să-i crească mai des pe trup. La un moment dat nu a mai făcut faţă cu penseta şi l-a lăsat să crească. Nu se vedea pe sub haine, nici altădată nu s-ar fi văzut. Şi de aici au pornit toate: unghiile, hainele nespălate, pantofii plini de bale. Aşa a intrat în acea dimineaţă în ţarc. După câteva zile vecinii au anunţat poliţia. Nu au găsit nimic în garsonieră. Au căutat la adăpostul pentru animale fără stăpân unde li s-a zis că lucrează, dar nici acolo nu au găsit nicio urmă în afară de un miros greu şi de un zgomot insuportabil de lătrături şi scheunături. Dacă ar mai avea puterea de a scorni legende, oamenii ar putea spune că Nataşa s-a transformat în câine, asta şi după povestea cu Gregor Samsa. Un timp garsoniera a fost închisă cu sigiliu, apoi a venit alt proprietar care se nimerise a avea un câine. Dar lasă...

despre o specie de piţigoi

Viaţa lui Alexei Alexeevici se desfăşura candid între bucătărie şi baie. Mi-ar plăcea să continui ca într-un roman rusesc la persoana a III-a vorbind despre mine şi despre un apartament pur românesc, într-un timp romanesc, aşa că... Tocmai terminase de mâncat la cină, la fel ca la prânz, o porţie de varză călită cu mămăliguţă, şi se îndrepta spre baie când, traversând sufrageria, rămase fascinat de televizorul aprins la care o domnişoară cu eşarfă şi maiou bleu prezenta drept ştire faptul că un domn cu nume de pasăre, cunoscutul om de afaceri, Prigorie, a decis ca să-şi reducă consumul în palatul său de la periferia Hilariopolisului, mutându-se cu întreg familionul în garaj şi în cele trei maşini adăpostite acolo şi asta din cauza acelor vremuri de restrişte pe care se spunea că le trăim, că le am trăit şi că le vom mai trăi. Alexei nu a aşteptat până la momentul în care domnişoara urma să îndemne admirativii telespectatorii să facă la fel, ci a mutat pe alt canal unde o domnişoara cu eşarfă şi sacou lila prezenta o ştire cum că ministrul transporturilor, un anume Dumbrăveanu, supărat pe toate speciile de piţigoi din pădurile de la marginea capitalei a decis să se facă o autostradă care să taie în două toate rezervaţiile protejate pentru a demonstra că nu sunt protejate şi mai ales pentru a scăpa de nemernicii de piţiguşi care i-au mâncat tihna ministerială şi interesele pecuniare fiind pe cale să se alăture şi el iniţiativei de criză a vecinului Prigorie, alt păsăroi nesuferit. Indignat de tot ce văzuse şi simţind o împunsătură în pancreas, Alexei îşi continuă drumul său spre baie. În spaţiul micuţ în care erau înghesuite pe lângă wc, vană şi chiuvetă tot felul de sticle, sticluţe, mojare, pahare, cutiuţe, borcăneturi şi borcanele cu tot felul de parfumuri, substanţe, uleiuri, detergenţi, spume, balsamuri, creme şi cine mai ştie ce, Alexei se simţea cel mai bine. Când închidea uşa, i se părea că este un general întors de pe câmpul de luptă. Se dezbrăca, se îmbăia pe-ndelete, se ungea cu toate alifiile - niciun recipient nu rămânea necercetat - se bărbierea cu grijă, se pieptăna. Fiecare fir din părul său rar era întins, geluit sau apretat cu fixativ. După câteva ore petrecute în pace şi-n aburi parfumaţi, i se făcea foame, se-mbrăca şi deschizând uşa se-ndrepta spre bucătărie traversând sufrageria aşa cum un automobil traversează o autostradă care taie pe de-a dreptul o rezervaţie naturală.

Könyvesbolt

Aflu azi că se desfiinţează anticariatul de la Universitate, cel de pe strada Academiei. Rafturile încep să se golească încet, încet ca un organism cu venele tăiate. Mă întreb ce vor aduce în loc. Poate că vor face un casino sau o bancă sau o farmacie. Mi-e cam silă să fac comparaţii cum e la alţii şi cum e la noi. De ce nu am rămas la ei dacă e mai frumos şi mai bine, nu? Pentru că, deşi era o stradă întreagă numai cu librării şi anticariate, deşi la fiecare etaj din mall găseai o librărie mare cât Diverta, dar nu ca Diverta, ci numai cu cărţi, fără alte papetării inutile, deşi în Budapesta am văzut cele mai multe librării din viaţa mea şi am intrat în câteva atrasă de frumuseţea prezentării, nu am putut lua nimic. Îmi doream să fi ştiut maghiara măcar la nivel de începător.
Am auzit totuşi că un lanţ de librării din Ungaria se va extinde şi în România. Sper că la noi nu se vor reprofila pe ceaiuri, ceşti şi carneţele.

de-o săptămână

Oricât de frumos ar fi un oraş, oricât de bogată ar fi o ţară, oricât de interesaţi ar fi turiştii să viziteze şi să-şi aproprieze, cu aparatele lor de fotografiat cu memorie şi capacităţi tehnice diferite, arhitecturi, statui, panorame, în graba lor şi în dorinţa de a cuprinde totul, cei mai mulţi vor pierde exact ceea ce este de fapt acel loc. La ora 6, când în martie este deja seară, deşi ziua creşte spre echinocţiu, mă aflu pe un pod din Budapesta şi plouă. Dunărea pare o folie de plastic întinsă în bătaia vântului până departe, dincolo de Erzsébet híd. E o vreme care descurajează, e frig, e întunecat, iar automobilele se îndesesc, semn că oamenii se întorc de undeva spre altundeva. E pentru prima dată când stau în locul acela. Dimineaţă îl văzusem la muzeu, într-o poză veche, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial. Din podul străjuit de lei, nu mai rămăseseră decât picioarele. Acum e refăcut, iar leii de piatră respiră cu gurile deschise, negre, fără limbi, tolăniţi parcă de osteneala unei lupte şi privind în gol, cu nepăsare, lăsând să treacă în voie tramvaie şi biciclişti, autoturisme şi pietoni. Nu ştim unde mergem. Nu ştim ce e la capătul celălalt. Dacă e Buda sau Pesta. Nu ştiu spre care din cele două mă îndrept şi nici nu întreb: e stupid. Forfoteala de dinainte de aşezarea tihnită în faţa televizorului sau în braţele consortului este derutantă. Ei se grăbesc undeva, noi avem timp să privim atât cât putem cuprinde cu ochii şi cu ideea. Nimic mai mult. Ieşim într-un bulevard, ne strecurăm cu greu printre maşinile prinse în ambuteiaj. Nerăbdarea nu ne dă prioritate să traversăm. Ne rătăcim pe străduţe chiar dacă mergem drept înainte. Magazinele se închid. Se trag obloanele. Un pâlc de oameni formează o staţie împreună cu o ţeavă de fier şi o foaie de hârtie A4 pe care nu mă opresc să citesc ce scrie. Decidem să merge mai departe, în acel legănat Buda sau Pesta, înaintând prin ploaie ca trilul unei mierle ascunsă printre ramurile unuia dintre copacii de pe şosea. Harta pe care o consultăm din când în când s-a udat, dar e prea întuneric pentru a mai putea descifra ceva. Intrăm într-un gang. Pe deasupra maşinile continuă să şiroiască. Graffiti şi miros de urină. Din faţă se apropie o femeie cu mers apăsat, când ne depăşeşte văd că este de fapt un călugăr care se grăbeşte şi el, ca şi ceilalţi oameni, spre altundeva. Întâlnim din ce în ce mai puţini oameni, până când, urcând dealul Gellért, ne afundăm în singurătate, în teamă şi în poveste. Scările năclăite de frunze ude şerpuiesc în beznă şi în imaginaţie. Cine suntem aici şi acum? O prinţesă cu o umbrelă de dantelă priveşte într-o zi primăvăratică de mai oraşul scânteind în apele metalice ale fluviului. Nu ştia decât germană şi se mirase un pic când auzise de-a lungul Dunării, cum oamenii grăiesc limbi atât de diferite: slavone, latine, fino-ugrice... Mirarea ei s-a topit pe nesimţite în clipele acelea, iar clipele acelea s-au topit pe negândite în locul acela, iar locul acela era pierdut în oraşul acela pentru care singura regăsire era acasă, nu acasă atât de diferit şi atât de asemănător pentru oamenii de acolo sau de oriunde. De sus nu se mai vedeau decât şiruri de lumini mişcătoare delimitând malurile şi podurile. Monumentul Eliberării se semeţea deasupra tuturor, nepăsător de ploaie, de vremuri sau de noi. Nu l-am putut fotografia, nu a vrut să intre în poză, nu s-a supus. Magazinele de suveniruri de la poalele lui erau închise. Din nişte vitrine, soldaţi de mucava priveau în pietrişul împrăştiat în jur. Ce poţi face cu toate astea: cu cuprinsul şi cu necuprinsul, cu calmul şi cu agitaţia, cu familiarul şi cu străinul, cu începutul şi cu sfârşitul? Din când în când îmi spuneam în gând: urcăm dealul, am ajuns, coborâm. La un moment dat am exclamat cu voce tare văzând luminile neliniştite înconjurând Dunărea: ce frumos! Nu m-a auzit nimeni. Oricum nu spusesem practic nimic. Iar în gând repetând „ce frumos, zise ea închizându-şi umbrela”.

cu oglinda prin jurnale

Oare dacă ar fi trăit în era web 3.0, Sebastian, Jeni şi Arşavir ar fi avut blog?

ai card, deci exişti !

Intru într-o farmacie să cumpăr antinevralgic şi în loc să mă întrebe de sănătate, farmacista mă întreabă dacă am card de fidelitate. N-am şi în plus nici nu ştiu în care dintre verigile lanţurilor de farmacii am intrat. Şi înainte de a-mi da cutiuţa cu medicamente îmi propune să-mi fac card pentru că voi avea un dicount de 5% la orice produs în toate farmaciile X.
Din ce în ce mai multe magazine vor să-şi fidelizeze clienţii adoptând metoda cardului. Ai card, ai parte de reduceri, de puncte pe care le poţi folosi pentru alte reduceri, de un cadou de ziua ta, de o atenţionare ("informare") când ţi-e lumea mai dragă pe telefonul mobil despre alte oferte sau promoţii sau premii încât la un moment dat mobilul devine greu de cărat şi agansat şi-ţi vine să-l arunci, dar atunci intervine Vodafone cu un sms prin care eşti îndemnat să-ţi activezi obţiunea cutare pentru a beneficia de o lună gratis de internet.
Mie mi-e lene să completez formulare, să aştept carduri, să le aranjez prin portofele. Prefer să pierd o reducere de 5% decât să am grijă dacă mi-am luat sau nu cardul de la supermarketul C... Dar sunt oameni destui care să agreeze această distracţie neguţătorească. Odată, la o coadă, era în faţa mea o persoană (nu neapărat de sex femeiesc) care şi-a deschis portofelul, iar din portofel a alunecat o limbă lungă pe care erau fixare, ca nişte papile gustative, toate cardurile posibile şi imposibile. Până i-a venit rândul nu a făcut decât să caute cardul potrivit pentru magazinul în care era. Devenise chiar palpitant pentru că se apropia de casă şi nu mai găsea ce căuta. Am zâmbit ironic în spatele lui, apoi am plătit preţul întreg, dar am primit totuşi gratis punga de plastic (ce vremuri!).
Azi însă am vrut să încerc ceva nou aşa că am spus da vânzătoarei de la un magazin de cosmeticale, recunosc că m-a tentat şi reducerea de 50% la un roll-on. De azi am card cu parfum. Unde l-oi fi pus oare?

Criza

Azi dimineaţă am obţinut pe google un scor de 10.600.000 intrări în 0,05 secunde. Pe seară au fost 10.800.000 tot în 0,05. Timpul rămâne acelaşi, doar criza se extinde. Deci nu trăim vremuri de criză, ci spaţii de criză, oameni de criză, politicieni de criză, idei de criză. Şi de când scriu, google s-a îmbogăţit cu încă 7 - 8 crize.
Să le numărăm, dar să nu le luăm la socoteală!

Cake - I will survive

La Mogoşoaia

Te plictiseşti într-o duminică şi ai senzaţia că iarna nu se mai termină aşa că îţi iei motocicleta şi te repezi până la Mogoşoaia. Sau iei un maxi taxi de la capătul lui 300, din Piaţa Chibrit, şi tot aşa, te târăşti până la palat într-un miros combinaţie de 3 elemente (porcin, sudoripar şi BLV Pour Homme) la preţul de 3 lei.



De cum intri în curtea palatului, eşti liber să mergi pe oriunde, să deschizi orice uşă lăsată neîncuiată, să descoperi, să te pierzi, să visezi. Nu e cine să te îndrume. Nu e cine să păzească. Doi căţeluşi se hârjonesc prin tufele de cimişir din grădina amenajată à la française. Motociclistul le face poze. Apoi te reîntâlneşti cu el pe malul lacului veştejit pe care plutesc peturi, dincolo de care se neorânduiesc vile viu colorate. Aici frontonul impozant în stil brâncovenesc, dincolo geamuri fumurii şi un stil minimalist. Pozez leii de piatră de mărimea şi arătarea unui câine lup. Ocolesc palatul. Cobor o scară cu sfiala unui gest nepermis şi ajung într-o pivniţă în care stau la păstrare câteva fresce şi statui. Ştiu ce sunt frescele acelea. Auzisem vorbindu-se de multe ori despre cum au fost salvate cu puţin înainte de demolarea Mănăstirii Văcăreşti. Unele sunt aşezate invers: un Iisus răstignit cu capul în jos alături de tâlharul cel milostiv. Şi tot acolo văd şi macheta fostei mănăstiri, dar tot nu-mi pot face o idee despre ce înseamnă a deconstrui în postmodernitate atâta timp cât nu îmi pot imagina construirea sacrificială din vremea Meşterului Manole.



Urc. Mai deschid o uşă. Cu doar 4 lei poţi vizita muzeul. Ţi se dă o pereche de meşi pe care să îi târşâi pe mozaicul aurit sau cu care să vii în nas pe scările de marmură lucie, dacă eşti cumva atent la tablourile de pe pereţi şi nu la trepte. Am rămas puţin dezamăgită de "oferta muzeală": nimic din ce a fost pe vremea Brâncoveanului nu s-a mai păstrat şi cred că nici de la Martha Bibescu nu a rămas ceva. Poţi vedea, în schimb, obiecte eclectice din colecţia regizorului Dan Nasta, printre care am descoperit cu bucurie două litografii de Dürer. În rest mi-au plăcut câteva scoarţe, câteva icoane, o oglindă, o uşă împărătească, o scară secretă. Încăperi austere şi triste ca de sanatoriu. Aici nu a intrat motociclistul. Se dusese probabil să se plimbe prin păduricea rară din apropiere. Eu am urcat şi am coborât tot ce era permis. Am făcut poze din foişor, m-am plimbat pe lângă sere, am băut un suc la un restaurant pe care l-am descoperit tot închizând şi deschizând uşi.



Se-nsera când l-am întâlnit din nou. Nu, nu era motociclistul. Era altcineva. Fusesem cu tata acolo, în Piaţa Scânteii, ca să vedem cum se chinuiau unii să îl dea jos de pe soclu. Mă ţinea în cârcă. Şi eu eram o statuie, şi eu aveam un soclu de la înălţimea căruia puteam să văd mulţimea de curioşi care se adunaseră ca şi noi. Dintre toţi îl recunoscusem pe Caramitru de la televizor şi mă miram că-l văd acolo pe viu, printre atâţia oameni. Unii îi strângeau mâna. Toţi comentau şi se agitau fără să înţeleg de ce, arătând înspre statuia care fusese smulsă de o macara. Mai întâi s-a desprins un picior, apoi celălalt. Cine era domnul acela din tablă care plutea deasupra noastră? Era prima oară, după Revoluţie, când tata m-a scos în oraş. Se mai calmaseră lucrurile şi mă dusese acolo ca să marcăm o zi istorică, încă una dintr-un şir de evenimente importante care au fost şi care au mai urmat. Era 5 martie 1990. Dar asta ştiu acum, după ce am căutat pe internet. Ce s-a întâmplat cu statuia lui Lenin, nu am aflat decât peste 19 ani, când am descoperit-o din întâmplare pe un izlaz. Zăcea ruginită. Întoarsă. Uitată. O altă deconstrucţie a unui mit. Credeam că a fost topită încă de pe atunci. Dar nu, mulţimea nu fusese atât de furioasă. L-au pedepsit altfel: l-au abandonat cu nasul în ţărână pe pământurile Mogoşoaiei. L-am fotografiat, l-am privit de aproape, l-am atins, ca şi cum aş fi avut ocazia fantastică de a mă întoarce în timp şi de a retrăi ceea ce o amintire nu te poate lăsa să trăieşti. A retrăi. Deşi e atât de multă repetitivitate în viaţa noastră, nu putem retrăi aproape nimic. Dar sunt duminici când vrând să scapi de monotonie, iei o maşină jalnică şi te opreşti faţă în faţă cu copilăria. O iei de mână şi îi zici: „Hai să-ţi arăt...”

2000

De câte ori nu am auzit de sfârşitul lumii! În copilărie, de-abia aşteptam să sune mama, s-o întreb dacă e adevărat că vine sfârşitul lumii, pentru că mama le ştie pe toate, nu? Mă lăsa la ţară, la bunici, toată vacanţa de vară. Îmi telefona de la serviciu, mai spre după-amiază, când să plece. O femeie spune că în anul 2000 vine sfârşitul lumii. E adevărat, mamă? În anul 2000 nu voi avea nici 20 de ani. Cum să vină sfârşitul lumii acum când m-am născut şi eu. Vreau să împlinesc şi eu 20 de ani... şi plângeam, iar mama tăcea puţin apoi îmi zicea zâmbind că nimeni nu ştie când o să fie. Sfârşitul lumii a fost obsesia copilăriei mele. Auzisem despre asta de la nişte adventişti care veneau la bunicul, croitor de meserie, să-şi mai scurteze pantalonii sau să şi-i facă bufanţi că aşa era la modă. Am o nuntă la Făurei, poţi să-mi strimtezi, nea Petrică, perechea asta de pantaloni până vineri? Ăştia vorbeau mai mereu despre sfârşitul lumii şi despre Germania. Povesteau chestii înfricoşătoare despre anul 2000, iar eu îmi făcusem un calcul destul de complicat pentru mine care nu învăţasem bine să socotesc: 2000 minus 1981... 2000 minus 1980 fac 20 minus 1 de la 81 fac 19. De ce nu mă născusem şi eu în ’80, ca prietena mea, Raluca, să pot avea şi eu 20 de ani când va veni sfârşitul?
O altă obsesie a mea era melodia aceea pe care o auzeam mai mereu la radio şi pe care apoi o fredonam toată ziua prin curte: „Când ai douăzeci de ani, / Orice floare îşi zâmbeşte şi îţi cântă ştrengăreşte...” Nu-mi doream decât să mă fac mare, să am douăzeci de ani, să-mi crească păr la subraţ şi să merg în faţă, la maşină. Cum puteau să fie atât de nepăsători oamenii aceia care veneau cu pantalonii rulaţi într-o foaie de ziar ca să şi-i facă pe măsură ? Ei nu se temeau de sfârşitul lumii despre care tot îi povesteau bunicilor? Se-nsurau, plecau în Germania, îşi făceau haine noi din stofă, cu căptuşeală şi vatelină, furau zahăr de la fabrica din apropiere pe care îl ascundeau în săculeţi de pânză legaţi la mijloc ca o cingătoare, făceau naveta până la Slobozia, se duceau sâmbăta la biserica lor din ţigănie. Şi bunicul, lui nu-i era frică? Bunicului nu-i era frică de sfârşitul lumii. El era foarte bătrân. Era sigur că nu va apuca anul 2000, de aceea prin ’87 şi-a pregătit locul de veci la cimitir, şi-a luat chiar coşciuge pentru el şi pentru bunica pe care le-a pus în pod - unde zac şi acum - şi şi-a făcut cruce de marmură pe care a scris 1912 – 199... A murit în 2003. Deci a prins şi apocalipsa.
În anii aceia, mulţi credeau mai degrabă în sfârşitul lumii decât în căderea comunismului. Ceauşescu era aşa de bine înfipt în televizor încât nimeni nu mai spera că îl va mai putea extrage cineva de acolo. Mama îşi punea mari speranţe în Gorbaciov şi o admira foarte mult pe Raisa pentru că se îmbrăca cu gust, nu ca Ceauşeasca. Când a veni Revoluţia nimeni nu s-a gândit la asta ca la o extincţie universală, deşi îngerul morţii a planat vreo câteva zile deasupra noastră. Bunicul a continuat să-şi facă meseria, scăpând de grija că l-ar putea pârî cineva că munceşte în particular, iar nu pentru binele obştesc. Eu am devenit mai optimistă şi predicam tuturor celor speriaţi de anul 2000, noua mea convingere: „nu ştie nimeni când va veni, am citit eu în Biblie” şi luam cartea neagră şi groasă pe care o primisem tot de la un adventist şi le citeam la întâmplare din ea până se plictiseau.

la gâtul ei delicat strălucea un agat

Cândva am locuit pe o insulă în Grecia. Când m-am întors cu un autocar, după un drum obositor şi trist, Bucureştiul mi s-a părut un oraş de mucegai. A trecut ceva vreme de atunci. M-am obişnuit. Am cunoscut câţiva oameni între timp. Unii m-au învăţat ceremonia ceaiului. Alţii m-au învăţat semnificaţia mineralelor. Cu unii purtam aceleaşi haine, cu alţii ne ţineam de mână cu moartea. Cu unii am tăcut, cu alţii am minţit. Cu cineva am trecut o stradă, nu am făcut decât 17 paşi împreună, dar îmi amintesc că ne-am povestit întreagă viaţă de la un capăt la altul al asfaltului. Am trăit ca-n filme, am vorbit ca la teatru, am jucat pe ultima carte, am iubit ca-n romane, am plâns şi-n vis, am scris. Tot ce-am avut am strâns ca pe o impresionantă comoară. Şi tot ce am, e al nimănui. Vine din nou vara. Din autogara Rahova autocare grave vor pleca spre sud.

plasa cu reduceri

Cât de departe poţi merge cu reducerile? Până la Băneasa dacă stai în Berceni sau până în Vitan dacă stai în Drumul Taberei.
Cât de departe se poate merge cu reducerile? Până la 90%. Realitatea nu o cunosc decât şefii de magazin.

După ce sunt anunţate cu mare tam-tam la televizor, după ce însăşi reportera trimisă la faţa locului se face că îşi cheltuieşte toată solda pe haine şi transmite din cabina de probă pentru a convinge telespectatorul, telespectatorul se duce să se convingă a doua zi cu riscul că va pierde ştirile de seară. E un telespectator sceptic pentru că aşa a fost învăţat ca la pomul lăudat să nu se ducă cu sacul. Nu are decât să dea căutare de google şi uite câte substantive se adună pentru a forma grup nominal: unele previzibile (sezonul reducerilor, perioada reducerilor, luna reducerilor, vremea reducerilor), altele catastrofice ( avalanşa reducerilor, valul reducerilor, şocul reducerilor); unele poetice (noaptea reducerilor, aripile reducerilor), altele sportive (campioanele reducerilor, maratonul reducerilor, etapele reducerilor, startul reducerilor); unele muzicale (tonul reducerilor), altele beligerante ( bătălia reducerilor, regulile reducerilor, arma reducerilor, regimul reducerilor); unele mondene (vedeta reducerilor), altele morbide (febra reducerilor, mania reducerilor, nebunia reducerilor). Toate sunt argumente în plus ca să nu-şi ia un elan prea mare. Oricum bani prea mulţi nu mai are, că e după „sărbători” când a cheltuit, conform statisticilor, mai mult decât a produs. Dar se duce, după cum am zis, să se convingă. Ia un autobuz până în centru, apoi schimbă şi ia alt autobuz până la capăt sau nu chiar, ci până la o staţie numită, constată el cu mirare şi umor, „Drumul mătăsii”. Dacă are Logan, e mai simplu: opreşte în parcare, un pic mai aproape de intrarea în mall, în spatele unui BMW X3, după ce şi-a căutat un timp, cu emoţie şi cu răbdare, un loc în orânduirea aceea de maşini de toate felurile şi culorile.
Dacă stau bine să mă gândesc, acel telespectator este mai degrabă o telespectatoare care, pe lângă doza de scepticism, îşi mai cară în poşetă şi dorinţa de a purta lucruri noi şi „de firmă” pentru a seduce sau pentru a-şi impresiona prietenele şi colegele. Parcă le şi auzi: Vai ce plovăraş frumos! De unde l-ai luat? Fată, l-am luat din Baneasa Shopping City, ştii? acolo unde îşi face Răduleasca emisiunile în direct, duminica. Bineînţeles că nu le va povesti cum a scărmănat prin teancul de haine aruncate una peste alta ca nişte zdrenţe date de milă sărmanilor şi cum, citind preţul de pe etichetă s-a indignat că o cârpă violet poate costa 150 de lei. Le va ascunde şi faptul că o reducere de 70% nu transformă produsul în chilipir sau că, deşi lipite pe gemuri, aceste cifre îmbietoare nu sunt decât nişte păcăleli cu pretenţii de strategie de marketing. Dar poate le va spune că într-adevăr legea pungilor de plastic se aplică şi că trebuie să plăteşti în plus dacă vrei să ai şi pungă de firmă. Şi dacă tot e vorba de discuţii „ca între fete”, pot spune că goana după solduri se dovedeşte a fi şi un bun prilej de a testa răbdarea şi dragostea partenerului. Poate el să aştepte în faţa cabinei de probă ca tu să încerci câte un produs din fiecare? Ştie să caute o haină cu un număr mai mare dacă tu îi ceri zâmbind şi făcând pe linguşitoarea ? Stă împreună cu tine la o coadă imensă şi îmbârligată chiar dacă numai pentru a-ţi cumpăra o pereche de mănuşi? Se supără dacă îl rogi să-ţi care plasele sau dimpotrivă este săritor şi galant şi se oferă chiar el să le ducă pe toate chit că la un moment dat nu va mai face faţă? (lista de întrebări rămâne deschisă)
În final, după ce ai luat inima târgului, te aşteaptă un drum lung înapoi, ceaţă, ambuteiaje, claxoane şi vitrine ornate matematic cu 0%.

la sosire

Ne-am întins lucrurile cam peste tot prin cameră. Nu pot să zic că arătam chiar bine, da' mă rog, noi nu prea luam seama la asta. Oboseala ne făcea să părem din altă lume. Soarele nici măcar nu apusese. Nu era trecut de ora 5 probabil. Este încă devreme, spuse aşa ca să mai uşureze tăcerea care coagula aerul dintre noi. Devreme pentru ce? Şi ne zbăteam deja într-o conversaţie. Ezitanţi. Puteai să spui că suntem băuţi. La anumite mişcări îmi tremurau mâinile. Nu puteam face nimic. Stăteam pe fotoliul cu braţele cam slinoase, care ocupa un spaţiu destul de mare din cămăruţa aceea pe care o închiriasem la cabană. Îmi fixasem privirea pe o crenguţă ofilită şi cam cheală de brad bătută în cuie undeva pe peretele de lângă uşă şi pe care atârnau un globuleţ albastru, un clopoţel auriu şi câţiva centimetri de beteală argintie. De cum intrasem acolo am simţit căldura mirosind a răşină, iar la oboseală s-a mai adăugat şi o nostalgie învăluită în remuşcare. Auzeam apa la baie. Uşa închisă, deschizându-se. Camera adormită pentru câteva minute, trezindu-se. Este încă devreme. Am putea să ne odihnim puţin după care să mergem să ne plimbăm prin oraş... Trolerul, ruscacul, încă două genţi, plasa galbenă cu ultimele cumpărături dintr-un supermarket rămăseseră aşa cum le lăsasem la sosire, care pe unde s-au nimerit. Aş fi vrut să mă descalţ, de fapt asta ar fi trebuit să-o fac la intrare, aşa cum se obişnuieşte pe la noi, dar uitasem. Încă nu am reuşit să mă descalţ... am zâmbit şi am ridicat un pic capul pentru a-i privi în treacăt părul şi ochii şi nasul şi tot ce poţi cuprinde în două secunde dintr-un om pe care doar îl auzi că se mişcă la nici un metru de tine. Dar cuvintele mele s-au pierdut ca şi cum nici nu ar fi fost spuse, poate doar gândite simultan de amândoi, idee fără sens şi fără corp. M-am aplecat încet să-mi caut şireturile. Covorul, odată verzui, era decolorat şi pătat din loc în loc şi părea invizibil, ca şi cum ai călca pe aer sau pe nimic. Nici nu-mi mai aminteam să fi călcat pe ceva, cu toate că mă mişcasem prin cameră, de-mi lăsasem şi bagajele şi hainele şi abia apoi mă aşezasem în fotoliu. Mănuşa mea neagră, căzută pe jos, părea ca o urmă seacă lăsată de o palmă pe acel nimic. Se apropie plutind de fotoliu, o ridică de jos, o aruncă pe pat peste celelalte lucruri, se aplecă din nou şi mâinile lui îmi desfăcură cu câteva gesturi vioaie şireturile bine înnodate de dimineaţă şi mă descălţară.

paradigmă conformistă cu privire la apariţia minciunii

eu am să dorm puţin
vă rog să nu mă treziţi puţin
e de la ger şi de la lăcomie
şi mi-e un pic greaţă
asta-i cu siguranţă
de la poezie

Betleem

vineri, 6 iunie 2008

În decembrie...

te întâlneşti zilnic cu Moş Crăciun, îi mângâi barba, îţi face un cadou neaşteptat.
Moşul răstoarnă găletuşa cu popcorn electrice peste bulevardele îngheţate.
tramvaiele se leagănă blând în ritm de Deschide uşa creştine.
biserica se mută în mall, după ce în tot restul anului mall-ul se mutase în biserică.
iei cel mai mare salariu şi cel mai insuficient.
te grăbeşti să-ţi faci bilanţul chiar dacă nu ai toate conturile încheiate.
încerci să-ţi închei toate conturile, să-ţi plăteşti toate datoriile ca să te prindă noul an cu nodul corect la cravată.
te gândeşti la viitor cât pentru tot restul anului.
toată lumea iese în stradă, ca la miting. Nu-i de mirare că revoluţia a fost...
reintră în vocabular cuvinte precum Betleem (cu variantele Viflaim, Viclaim, Vifleem), bordei, sălaş, belşug, pluguşor, zurgălăi, îngeri, iesle, poiată, zori, cetină, caltaboş, leber, piftie, salată de boeuf.
meciul se joacă între Hruşcă şi Bănică.
retrăieşti dilema brad sau molid; natural sau artificial; cu ghiveci sau fără.
poşta şi firmele de curierat îşi înhamă renii la sanie.
ţi se reaminteşte legea privind regimul materiilor explozive, în timp ce pe stradă bubuie petarde.
afli prin SMS că există Spiritul Crăciunului după care îl poţi vedea jucând în filmul de la ora 8.
dacă nu ninge, e pentru că suntem noi păcătoşi sau pentru că am poluat planeta.
cel mai tare te rogi să-ţi crească cozonacul şi să nu ţi se ardă friptura.
numai porc să nu fi.

mda

moto: într-o după-amiază

mă urc pe o scara rulantă. mă duc la un film prost, în mall
cobor o scară încolăcită. mă aşez pe jos într-o ceianărie din cotroceni

e lumină şi cald în mall. calci pe mochete albastre
e beznă şi frig în ceainărie. nu ştii pe ce calci

se cântă şi se dansează. e un film disney
se fute şi se bea ceai. e un local select

decembrie. iau un paracetamol dimineaţa şi seara
mănânc pe nedormite. dorm pe nemâncate

am început o carte despre anii '80. am desfăcut deja prima conservă
din când în când poţi vedea beculeţele de crăciun şi un elicopter

asta chiar aşa este. şi eu... pa

gemeni

Ne vom plimba pe străzile Barcelonei
Tu cu faţa ta de şoricel
Curtenitor şi trist
Zâmbind imberb şi imbecil
Într-o maşinuţă albastră
Iubindu-ţi cele două femei
În faţa catedralei lui Gaudi
Noi cumpărându-ne cercei
4 euro perechea şi sărutându-ne
Mai întâi lobii urechilor
Apoi mărgeluşele de sticlă violet
Îţi voi creşte un copac de lumină
Îmi promiţi
Îţi voi dărui porumbei de zahăr
Îi promiţi
Micul meu polonez
Te voi alinta
Micuţa mea basarabeancă
Îmi vei spune
Iar ei îi vei spune fata mea
Iar ea va tăcea ca mai mereu
Ea nu-ţi va spune în niciun fel
Chiar dacă nimeni nu înţelege ce ne vorbim
În parcul Güell
Părem turişti veniţi de oriunde
Pentru câteva secunde
Trecând discret printr-un oraş discret

Iarna trecută la Paris
Îţi mai aminteşti
Era la fel
Stăteam toţi trei pe iarbă şi înjuram
Ne întreceam în porcării
Din când în când eu vă făceam poze
Deşi vă poceaţi şi nu stăteaţi locului
Aţi ieşit atât de bine încât
La serviciu toţi au crezut că aţi fost doar voi
Nimeni nu ia seama la fotograf
Cât de uşor se poate ascunde
Vă iubeam atât de mult
Că doar un afiş la un film de Godard
M-a făcut să-mi doresc şi altceva
Am mers singură la cinema
Erau câteva persoane în sală
Poate chiar două sau trei
Nu mă puteam concentra prea bine
Auzind respiraţia cuiva din spate
Nu înţelegeam cuvinte doar respiraţia ceea
Şi mă gândeam la voi
Dar nu m-am hotărât să plec
M-aţi aşteptat la ieşire
Îngheţaseţi de frig şi de plictiseală
M-ai întrebat cum a fost
Nu am răspuns traversasem deja strada
Maşinile treceau pe şosea
Era o imagine din mai multe filme
Îmi dădusem seama de asta
Priveam aproape hipnotic numerele de înmatriculare
Până când s-a făcut noapte
Şi mă găseam altundeva
Ca într-un copac de lumină
Liftul ne ducea sus sus sus
Deasupra oraşului eram albi şi scânteietori
Ca nişte porumbei de zahăr

Oraşul lui Dumnezeu

Nici nu ştiu unde este Rio. Deşi am auzit de mii de ori vorbindu-se despre el. Cine nu ştie de faimosul carnaval şi de senzualitatea dansatoarelor de samba? Câte agenţii de turism nu se folosesc de fotografii ale imensei statui a lui Iisus, Cristo Redentor, chemând cu braţele întinse turiştii, de sus de pe Vârful Corcovado (Cocoşatul) la poalele căruia se întinde un peisaj exotic, sugestiv pentru un imaginar al Raiului?
Nu am avut niciodată curiozitatea să caut nici măcar în atlas sau pe wikipedia informaţii despre Rio de Janeiro. Azi, dând un search pe google, am aflat că Rio de Janeiro este situat pe ţărmul Oceanului Atlantic, că a fost capitala imperiului portughez şi cam 200 de ani, capitala Braziliei, că are o suprafaţă de vreo 5 ori mai mare decât a Bucureştiului, că are un stadion celebru - Maracanã - pe care se vor juca unele meciuri din campinatul mondial de fotbal din 2014... şi multe altele pe care le puteţi găsi şi voi pe net sau la faţa locului.
Am ajuns să mă interesez de Rio, după ce ieri am văzut un film care a rulat în cinematografe, în vara lui 2003, când eu... Nu am nicio amintire despre vara lui 2003. Oricât iaurt de soia aş mânca acum, oricâte repere mi-aş lua, nu ştiu ce am făcut în acea vară. Cert este că unii au fost să vadă Cidade de Deus şi li s-a părut o porcărie, iar alţii, aşa cum este şi normal pentru echilibrarea balanţei, au zis că este "genial, într-adevăr". După ce mi l-am descărcat şi eu şi l-am pornit de pe la mijloc, era să fiu de partea primilor. Dar am hotărât să am răbdare şi să văd cum începe. După primele 5 minute am căzut în extrema cealaltă. Filmul nu are legătură cu nimic din ce vă poate spune wiki despre Rio. Filmul nu este despre RIO. Cidade de Deus este una dintre cele aproape 300 de "favelas" care existau în anii '70 în oraş. Perioada în care se petrece acţiunea filmului este una teribilă pentru Brazilia: după câţiva ani de dezvoltare economică, ţara cade pradă unei dictaturi militare care va dura 20 de ani. Ţara pare a fi a nimănui sau a oricui are un pistol mai puternic şi tăria de a-l folosi împotriva celuilalt, oricare ar fi acela. Droguri, crime, tâlharii, violuri, reglări de contrui între bande, legile străzii, criminalitate juvenilă... Toate acestea se petrec sub ochii locuitorilor care au învăţat să acepte la început micile tâlhării, apoi crimele şi mai târziu luptele de stradă între bandele de traficanţi de droguri. Poliţia este coruptă, jurnaliştii sunt laşi, oamenii ştiu să tacă.
Printre arme şi droguri, mai este timp de fotbal, de plajă, de curse cu bicicleta, de istorii de iubire, de dans. Dar această normalitate a vieţii unui adolescent se preschimbă în următoarea secvenţă în violenţă, în furt la drumul mare, în împuşcături, în sânge şi în moarte.
Vocea din off pare a spune o poveste, pare a avea detaşarea necesară. Am putea-o accepta ca pe povestea copilăriei unui om născut în favela, care cunoscându-i străduţele, secretele, oamenii după poreclă şi după socoteală, a avut curajul şi norocul să arate celorlalţi, prin fotografii, ceea ce unii nu voiau, iar alţii nu puteau să vadă. Este detaşarea istoriei care, deşi consemnază uneori cu lux de amănunte faptele, nu pune suflet. Drama nu este a fotografului care spune povestea oamenilor din Cidade de Deus, el iese în cele din urmă învingător pentru că îşi urmează vocaţia, pentru că ajunge ceea ce şi-a dorit din copilărie. Drama este a puştilor care au învăţat să tragă cu arma, ucigându-şi tovarăşii de joacă şi fiind martori la crime. Ei au acum pistoalele.

Nuţi, Luminiţa şi Antonel

Nu faci politică, dar trebuie să votezi.
Oricât te-ai feri, tot te nimereşte. Nu te uiţi la tv, dar dai de ei pe stradă. Stai toată ziua în casă, te sună pe fix. Îţi faci piaţa, se strecoară în plasa cu zarzavat. Te duci la biserică, te întâmpină la pangar.
În fiecare intersecţie şi-au pus câte un cort în care tremură unu sau doi amărâţi îmbrăcaţi în fâşuri colorate care încearcă, fără entuziasm, să-şi facă norma zilnică de împărţit fluturaşi, afişe, calendare de buzunar şi pixuri.
De fiecare stâlp şi-au agăţat bannere din care îţi zâmbesc frumos şi îţi zic "tu". Nişte păianjeni legănându-se melancolic acolo sus, de unde să-i priveşti şi să-i admiri în costumele lor negre, cu tunsorile regulamentare şi cu rânjetul studiat.
Sâmbăta şi duminica se plimbă prin parc, prin mall, prin piaţă şi prin târg, coboară printre oameni, zic ei, ca să le asculte păsurile. Se lasă întrebaţi, pupaţi, fotografiaţi şi dau autografe pe baloane ca nişte vedete. Ba unii sunt chiar vedete - cântăreţi, actori sau scriitori care reprezintă partide în al căror program de guvernare, cultura cade pe ultimul loc sau nici măcar nu e pomenită (pe penultimul loc fiind bineînţeles învăţământul).
Cine îşi permite, organizează spectacole, concerte sau ospeţe la care se înghesuie adolescenţi şi mai ales pensionari care nu scapă ocazia de a-şi pune vechile haine de gală cu care se duceau în vizită la naşi, la Anul Nou sau la prieteni, înainte de '89, şi care mai păstrează pe rever câteva pete nostalgice de salată boeuf sau de sarmale. Dar la astfel de pomeni, bătrânii cărora comunismul le-a mâncat mândria până la os, nu vor găsi alimentele pe care le-au tânjit de-a lungul anilor ceea ce îi va face să spună, ca şi norodul care umpluse azi troleul 71 şi care se întorcea probabil de la o astfel de masă electorală:
- Nu mai votez cu Nuţi!
- De ce?... Că n-a dat friptură?
- ...fasole făceam şi eu acasă.

comparativ cu...

În ultimul timp ascult muzică, văd filme şi citesc jurnale.
Am o viaţă liniştită ca la 16 ani. Nu cred să am mai mult de 16 ani.
Nu am chef de scris.
Îmi place să ascult cât mai multe variante ale aceluiaşi cântec. Ascultând milonga sentimental în toate variantele pe care ţi le poate da deezer, dacă îi ceri, am descoperit o cântăreaţă argentiniană de tango, "La Dama del Tango", Mercedes Simone .

Discover Mercedes Simone!

La fel fac şi cu filmele: am văzut Medea în varianta Lars von Trier şi în varianta Pasolini (cu Maria Callas); Orfeu în trilogia lui Cocteau şi The Fugitive Kind (la noi s-a tradus Orfeu în infern) de Sideny Lumet.
Azi în troleu, un bătrân cu accent ardelenesc mi-a urat să nu îmbătrânesc niciodată. Am zâmbit. El credea că e un zâmbet de mulţumire, eu credeam că e un zâmbet autoironic pentru că aveam o stare sinucigaşă. Până la urmă am rânjit prosteşte. Zic asta acum când am stomacul plin cu supă de ciuperci, urechile pline de milonga şi o stare de sfârşit de noiembrie cu îngheţ, întuneric şi linişte adâncă.

duminicale

frunze uscate zgârie asfaltul
frunze zgârie uscat asfaltul
zgârâieturi de frunze pe asfalt
asfalt zgâriat de frunze uscate
asfaltul uscat zgâriat de frunze
uscat frunze zgârie asfaltul
...



(lipsa poza)

toamna

căpşunii înfloresc a doua oară



dar nu mai rodesc

asta vine în continuare

Tinereţea are memorie. Poate de aceea e atât de dureroasă uneori şi răzbunătoare. Tinereţea are memorie şi îndârjire: ai de ce lupta, ai destule iluzii şi suficient timp. Dar asta scriu acum, când nu prea am ce zice. Nu mă tem că-mi va ieşi un text prost la final. Mă simt mai liberă ca oricând. Chiar dacă, închisă într-un apartament de două camere, scutită de chirii, de cheltuieli de benzină sau de mâncare, aş putea crede că am traiul decent pe care mulţi şi l-ar dori, că am toate condiţiile de care aş avea nevoie pentru a scrie. Nu cred în asta: scrii sau nu scrii. Ce e în jur nu prea contează sau nu contează într-atât încât să-ţi dea o justificare a faptului că eşti un scriitor fără cărţi. Un scriitor genial care nu a scris niciodată nimic.
Cartea despre Orfeu am scris-o şi rescris-o de nenumărate ori în cap. Ceea ce citesc acum, din documentele salvate de-a lungul anilor, mă îngrozeşte şi mă face să-mi fie ruşine de mine. Cât curaj pot avea ca să-mi inving ruşinea, să nu iau seama că roşesc atunci când roşesc, să nu mă fâstâcesc când mi se spune că am roşit sau când văd în ochii celuilalt că a văzut că am roşit! Sunt puţini oameni îndeajuns de sinceri sau de liberi încât să te facă să înţelegi cât eşti de caraghios în aceste momente când te lupţi cu tine ca şi cu un inamic care te atacă de pe cele două flancuri. Nu mă încumet să citesc textele alea până la capăt. E suficient să nu-mi placă câteva cuvinte pentru a închide cu greaţă orpheotelestes.doc.
"De-a lungul anilor" e foarte vag. Câţi ani încap în această formulare? E o sintagmă pe care am învăţat să o citim ca atare, poate chiar să trecem peste ea. Însă cred că păstrează în ea destul dramatism, mister şi teamă încât să ne stârnească melancolii. Pentru mine, "de-a lungul anilor" ar fi cam 7. Nu-i chiar aşa de mult, nici măcar un deceniu. Dar un deceniu nu e cuvântul potrivit. Nu e vorba de istorie. E un timp al învăţării, uneori al învăţăturii de minte şi al căutării. Textele acelea mai vechi pe care le citesc acum, evident cu alţi ochi - nu neapărat mai buni, miopia s-a accentuat între timp - nu ar trebui să aibă efectul ăsta întristător-sălciu asupra mea. Şi totuşi, îmi pare rău că am pierdut atâta vreme fără să-mi fi ieşit nimic bun, nimic de la care să pornesc. Nici acum nu sunt sigură că am pornit, că asta e, deci cu toată viteza înainte! Vorbe fără susţinere.
Pe lângă tot ce am în calculator, mai sunt câteva caiete, dar îmi este groază să mă apuc să le citesc. Mi-e frică de monştri, de cuvintele care am fost, de zilele despre care am scris şi pe care cred că ar fi mai bine să le las uitate.
Nu m-am apucat de o autobiografie sau de un roman autobiografic, dar am obsesia propriului chip aşa cum au avut-o mai ales pictorii încercând de atâtea şi atâtea ori să-şi coloreze suferinţele. Nu ştiu acum dacă voi scrie despre mine neputând scrie despre alţii şi ajungând totuşi să scriu despre ei sau voi scrie despre alţii, dar de fapt aceştia toţi vor fi doar reflecţia mea în oglinzi paralele. Astea sunt probabil teorii care se mai spun pe la cursurile de literatură. Ceea ce urmează nu e întuneric, e o lumină în vid. Mă dor ochii, mi-e greu să privesc, încă îmi mai feresc privirea, încă nu am îndrăzneală să văd.

de data asta

Se întâmplase într-o toamnă. Nu prea ştiam eu ce voi face în viaţă, nici de ce ajunsesem în ziua aia să înţeleg atât de bine ce e cu anuităţile şi scontarea, nici de ce, într-o curte, un om îşi legase câinele de o cruce de mormânt. Mă lăsam dusă de autobuz acasă unde mă aştepta o porţie de tocană de cartofi şi încă un episod din "Omul cu o mie de feţe". Întotdeauna mi-au plăcut filmele despre genii şi întotdeauna mi-am dorit să fiu un geniu în orice domeniu ar fi, chiar şi în astrologie mai ales că despre vărsător se spune că îi plac domeniile oculte influenţat fiind de planeta Uranus şi că are idei de cele mai multe ori revoluţionare. Pe atunci nu citeam în autobuz. Mă uitam pe geam şi gândeam chestii. În general, compuneam fraze pe un anumit subiect. În acea vreme cred că mă preocupau miturile orfice şi orice eveniment mărunt sau persoană din 168 putea intra în poveste fără să bănuiască. Seara scriam. De cele mai multe ori nu-mi mai ieşea ceva frumos şi nici măcar interesant. Autobuzul mă inspira. Mă mai inspiră şi acum, dar îmi este ruşine să scot caietul din geantă şi să scriu. În ultimul timp citesc. Gândurile altora îmi ocupă mintea. Nu mai privesc oamenii, nu mă mai interesează la fel de mult. Am obosit. Chiar azi am aruncat într-o discuţie, pe fugă, cu un coleg, o frază cum că uneori simt că urc în autobuz tânără şi cobor bătrână, iar el, galantul, mi-a urat să se întâmple invers: să urc bătrână şi să cobor tânără. Oare cum ar fi să vezi cum babele acelea neputincioase şi zdrenţuite, care abia cară la sacoşa cu pâine şi fasole, se dau jos la staţia dorită, tinere şi rumeioare?
În acea zi nu ploua. Era doar toamnă cu obişnuitele oferte pentru copii şi sentimentali: frunze uscate, nori cenuşii, posibil vânt. Nimeni nu părea să le observe. Eu, pe atunci, încă mai contemplam culorile tari, primare, ale oraşului la început de noiembrie. Mă întorceam de la facultate. Luasem 168 din piaţa Romană. Traseul lui e neschimbat de ani de zile, i s-au mai adăugat doar două staţii în plus. În curtea aceea poarta era meresu deschisă. Spălătorie auto. Nişte băieţi, doar pe tricouri şi pantaloni scurţi şamponau şi clăteau automobile pe bandă. Acum, în acea curte e curăţătorie manuală de covoare. Pe acelaşi beton, acelaşi şampon, spală mochete. În acea zi, şi numai în acea zi, în curte nu era nimeni, doar un câine legat de o cruce de piatră, din aia scundă care se pune la capăt de mormânt, mai ales prin cimitirele din sud. Am păstrat imaginea asta pentru ceee ce voiam să scriu despre Orfeu: conexiune uşor de realizat între Cerber şi căţel. Nu făcusem nici jumătate din drum, eram pe la Municipal, da, la Municipal s-a urcat un bătrân şi s-a aşezat pe scaunul de lângă mine şi a început să trăncănească. Eram prea timida ca să intru în vorbă cu el. Dar curiozitatea a invins şi până la urmă am plecat urechea la ce spunea. Sunt unii bătrâni care se simt singuri şi pentru că nu au cu cine vorbi se duc în parc, la piaţă sau se suie în primul autobuz şi punând ochii pe un necunoscut cu aspect uşor naiv sau bonom, se apucă să povestească de la Adam şi Eva, trecând prin războie mai mult sau mai puţin închipuite, prin întâmplări scandaloase - asta dacă ai noroc - sau prin evenimente banale ale existenţei oricărui om, ţopăind din an în an, sărind veacuri, încurcând decenii şi zăpăcindu-te de cap până reuşeşti să scapi de el. Foarte rar, şi asta mai ales în cărţi (am citit la Eliade ceva de genul ăsta) se întâmplă să urce în tramvai chiar Sfântul Petru sau Sfânta Vineri şi să-ţi ceară un bilet sau un bănuţ sau pur şi simplu să stea lângă tine şi apoi să coboare la prima împreună cu altcineva pe care să-l roage ceva. Iar dacă se găsesc oameni milostivi, aceştia vor fi răsplătiţi şi împreună cu ei toată omenirea. Poate că o să credeţi că sunt basme cu turbinci... Bătrânul acela era un om normal, nici Sfântul Petru, nici Hefaistos sau alt zeu. După ce s-a interesat unde sunt studentă şi ce limbi străine ştiu, după ce mi-a zis că are şi el o fată în Franţa şi nu mai ştiu ce despre nepoţi, a coborât. Aşa cred că ar fi făcut şi bunică-miu dacă ar fi trăit în Bucureşti: ar fi vorbit cu persoana cea mai aproape de el din autobuz până ajungea la staţia sa. Ca în tren. E posibil oare ca oamenii să fi fost mult mai locvace nu cu mult timp înainte ? Oare acum intrăm în vorbă cu necunoscuţi mai deloc sau cu circumspecţie, doar pentru a întreba la a câta staţie trebuie să cobori pentru spital sau pentru metrou? Recunosc că sunt oameni cu care aş vorbi în drum spre casă, că sunt persoane care îmi stârnesc curiozitatea şi pe care le-aş întreba ceva sau care mi-ar plăcea să-mi spună ceva despre ei. Dar aş părea o caraghioasă dacă aş face-o. Bătrâneţea are scuzele ei: singurătatea, decrepitudinea... Tinereţea îşi păstrează o oareşce perversitate.

(poate că)va urma