Iulia din iulie

Vara nu pot scrie. De un timp nu fac decât să privesc în gol, să citesc în gol, să ascult în gol. Stau în faţa calculatorului şi aştept o mişcare umană din partea lui. Iar afară, pe străduţa din spatele blocului, cu 600 de watts putere muzicală se strecoară, încă o dată în vara asta, melodia obsesivă pe care cu siguranţă o fredonezi şi tu până la demenţă :
…when the sun goes down I like the way you move movin` all around I like the way… Şi gata. Se aude o uşă de automobil trântindu-se metalic. Atenţia mea se relaxează, iar imagineaţia răbufneşte poetic : aşa se încheie vacanţa, brusc, lăsând hitul verii neterminat. Deschizi portbagajul şi începi să cari în casă bagajele care ţi se par mai multe şi mai grele decât în dimineaţa în care te-ai trezit de la 5 ca să pleci la mare. Atunci coborai patru etaje, acum urci fără chef de despachetat, de spălat, de rearanjat, de ordonat. Ai plecat plin de emoţii şi de nerăbdare. Te întorci plin de imagini amestecate, cu pielea arsă şi cam năclăit. De abia aştepţi să faci o baie, să mănânci ceva şi să te culci. When the sun goes down… When the sun goes down… mâine e luni şi chiar dacă e iulie, concediul s-a terminat. Concediul, nu vacanţa. Vacanţa s-a terminat demult, odată cu copilăria, dar oricât te-ai strădui nu-ţi poţi aminti care era hitul verii aceleia, deşi atunci poate că te obseda şi nu te lăsa să adormi.






Am 21 de „zile lucrătoare” de concediu, adică zile nelucrătoare. E o îngăduinţă care ţi se face şi de care nu poţi profita cum vrei. Mi-am luat 10 zile când am fost în Israel. Atunci am ţinut un clasic jurnal de călătorie, fără stil, scris informativ. Am notat, nu am scris. Până la absurd. Am notat până şi că televizorul din camera de la hotelul din Nazaret se numea Lenco. Chestii de care nu-ţi vei mai aminti în veci sau pe care le uiţi repede. Un ursuleţ pus la uscat pe o fereastră, o femeie care calcă rufe pe un balcon, câţiva palestinieni care stau la o bodegă jucând cărţi, o rulotă în care se vindeau sucuri (ca-n filmul Totul pe gratis) pe drumul dintre Haifa şi Nazaret, pepenii striviţi pe marginea şoselei, pe lângă care am trecut de câteva ori şi i-am văzut veştejindu-se în roz şi verde, cântecul muezinului care mă trezea diminaţa pe la 4 şi care mă adormea la loc ca o legănare... Am promis că voi povesti despre călătoria aceea, nu am prea povestit. Nu pot să scriu vara. Mai mult ca oricând viaţa ţi se deschide înainte: posibilitatea aventurii, tangibilitatea libertăţii, bucuria evadării... Cu fiecare carte pe care o citesc, cu fiecare zi în care nu fac nimic, parcurgând mecanic drumul de casă la muzeu şi invers, cu fiecare rând pe care îl mai scriu, îmi trădez vieţuirea. Am impresia că totul se petrece altundeva, chiar daca acest altundeva e strada din spatele blocului meu. Mă simt în afara vieţii mele, mă văd singură, ratând, lunecând într-o bătrâneţe care deja se instalează în casă printre flacoanele de medicamente ale bunicii, printre cearşafurile ei mirosind a spirt. Acum a ajuns în sufragerie. Cât îi va lua până în camera mea ?

bunasearaandreeabunasearatuturor

Zi minunată în capitală, cu temperaturi suportabile şi maxime ce nu au depăşit treizeci de grade. Ceea ce auzi acum este Jose Mario Branco care mi-a cântat toată ziua, întrerupt de Ozzy Osborne pe la vremea prânzului. Dacă ar fi să definesc ziua de azi cu un singur cuvânt acela ar fi piraterie şi asta pentru că toate s-au învârtit parcă în jurul lui: am învăţat de la un coleg să piratez programe de pe internet, am citit un articol într-un ziar despre piraţii cărţilor în urma căruia m-am ales cu un dex online şi cu descoperirea comorii lui Aladin : http://thepiratebay.org. Primul film descărcat, unul franţuzesc, marca Godard, care se mai găseşte şi la cutie, în mol. Şi dacă tot am ajuns în mol, vreau să-ţi povestesc o anecdotă care s-a petrecut repede-repede, pe scara rulantă. În faţa mea, două fete, trăgându-şi pudic minijupele pe lângă pulpe, lunecau în sus. Şi din senin una zise: pînă la urmă în Franţa a apărut, mă... Ce ? (un ce care aducea mai mult a poftim - surpriză, decât a curiozitate) ...romantismul. Vroiam să-ţi zic... am întrebat-o pe profa mea. Iar eu, cu o treaptă mai jos şi cu un picior de lemn în literatură, îmi repetam în gând biedermeier romantism (cuvinte cheie care mi-au rămas de pe la nu ştiu ce curs). Nu-mi suna deloc franţuzeşte, dar se potrivea oarecum cu situaţia.
Am constatat că aveam toate aceeaşi ţintă : magazinul de lenjerie intimă. La intrare, o vânzătoare dădea informaţii amabile-scuzabile: reveniţi într-o oră, se filmează. Printre vitrine, bobine, sutiene şi camere video am întrezărit o puştoaică în chiloţi şi privirea apatic-visătoare a regizorului. E perioada reducerilor. Am aflat asta în tramvai de la o doamnă nemulţumită că la Leonardo nu a găsit tocmai ce se aştepta. Să nu crezi că îmi povestea mie, vorbea cu o altă doamnă care am uitat cum arăta, poate că ar fi meritat amândouă o scurtă descriere, dar e posibil să fi semănat cu toate doamnele de până în 50 de ani, cu fuste lungi, tricouri şi papuci care nu merg mai mult de două staţii cu tramvaiul, naveta între casă şi piaţă. Într-adevăr sunt reduceri. Era cât pe ce să-mi iau nişte pantaloni gri cu imprimeu ca de pijama, la jumătate de preţ şi o rochie gri cu năsturei de cârpă, dar m-am răzgândit. Poate că mă voi întoarce mâine ca să-mi cumpăr pantofi din piele cu doar 45 lei de la magazinul mai sus contestat. Până una alta nu-mi rămâne decât să-ţi urez o seară bună în continuare. La revedereandreealarevederedoamnelorsidomnilor !

fragment

În ultimii ani a trăit în exil, pe la rude. Se ruga de fiecare în parte să-o ia , s-o ducă la casa ei. Cu cine o să stai acolo? Nu ai pe nimeni. Cum o să te descurci? Mă descurc, pun o femeie. Ştiam că nu-i plac străinii, că vrea să stea singură. Am lăsat-o odată aşa cum voia ea, singură, o săptămână. Am găsit-o murdară, flămândă. Vecinii ziceu că venea la ei mereu să cerşească. Îi lăsasem frigiderul plin cu mâncare: l-am gasit ars. Lăsase uşa deschisă. Nu se atinsese de nimic din el.

A înnebunit după ce a murit bunică-miu. Aşa deodată. N-ai fi crezut că până şi nebunia vine pe neaşteptate ca o vecină care îţi împarte din scovergile pe care tocmai le făcuse. A rămas singură în casă. Nu o mai vizita nimeni din când în când. Buruienile au crescut de peste tot ca în romane, ca pe ziduri romane sau temple greceşti, ca pe tâmplele lui Budha. Nu mai ieşea din casă, de abia dacă se mai dădea jos din pat. Din patul în care murise bunică-miu şi în care poate aşteaptă şi ea să moară. O visam. Îmi zicea mereu: eşti o curviştină, fă, ieşi din casa mea că mi-o spurci. Şi cu toate astea, dintre toţi pe mine mă iubea cel mai tare. Nu am spălat-o niciodată, îmi era silă s-o pieptăm, mirosea a pământ şi simţeam cum putrezesc în ea toţi morţii pe care i-a îngropat fără să-i plângă. Avea un aer aiurit. Tot ceremonialul acela negru.... nu înţelegea nimic. Mă fată, o auzeam cum strigă prin vis, du-te de încuie uşa la casă că întră ţiganii şi fură tot! Hei, curva lumii ce eşti, alungă-l dracu pe golanu ăla şi încuie uşa. O vedeam cu stătea în pat, printre perne şi perniţe făcute pe când era tânără, ghemuită, înrăită, întoarsă în nebunia sa. Toată viaţa i-a plăcut să facă zestre. Avea camerele pline de plăpumi, perne, pături, preşuri, prosoape, scoarţe, cuverturi, macrameuri, milieuri de nici nu aveai pe unde să mai treci. Nu a măritat nicio fată. Le păstrez pe toate pentru tine, o auzeam spunând când încă mai trăia bunicu. După aceea se temea foarte mult că va fi furată. Îi era frică şi de mine. Înjura dacă intrai pe undeva fără ştirea ei. Verifica dacă toate sunt la locul lor apoi se trântea din nou în pat şi zăcea zile întregi.

rugăciunile femeilor

Multe întâmplări din vacanţă vor rămâne nescrise. Şi pentru că unele sunt mai uşor şi mai haios de povestit aşa de la om la om, cu înfloriri pe ici pe colo, cu strâmbături şi modulaţii ale vocii, iar altele sunt mai bine prinse în poze. Sunt (vroiam să scriu un om paradoxal, apoi am şters şi am scris o, vrând să continui femeie paradoxală, dar mi-a sunat ciudat. Nu poţi forma femininul pentru orice. Ceea ce francezii numesc groupe nominal mi s-a părut a fi o construcţie masculină prin excelenţă. Genul feminin fiind doar o convenţie.) paradoxală. Am uitat de ce am zis asta. A, nu mai vreau să scriu, dar iată-mă adunând litere pe tastatura calculatorului. Am o poză pe care am făcut-o repede, repede, între apostrofarea ghidului evreu cum că aş fi indecentă şi femeile care mă dădeau de colo, colo ca să facă la rândul lor poze sau să intre şi mă proptisem în uşă sau să citească nu ştiu ce şi incomodam. Oricum eram incomodă. Şi uşor confuză. Mă intrigase şi ghidul: cum aşa, indecentă? Unde suntem? O odăiţă în care nu încăpeau mai mult de 5 persoane (numai femei, deci ghidul nu a intrat acolo), un paravan făcut dintr-un placaj şi o pânză ieftină, o bucată de catifea albastră şi un aspect general kitsch întregit şi de femeile care stăteau la coadă să pupe albastrul acela înjumătăţit. Mormântul lui David, a venit lămurirea de undeva. Am rămas într-un colţ şi am tras cu un ochi printre paravanul care împărţise camera şi sarcofagul în două. Care parte revine femeilor şi care bărbaţilor? Şi cum de eram indecentă pentru David, iar pentru Iisus nu? Sau sunt indecentă pentru amândoi? Lui Iisus ştiu cum să mă rog, dar lui David cum să mă rog? O femeie începu să cânte Psalmul 50, dar nu a apucat să termine. Nu a fost timp. I-a venit rândul, a pupat şi ea catifeaua şi a ieşit îndemnată în ivrit de o altă femeie în negru spălăcit cam ca lumânăresele de la bisericile noastre, cu glas ceva între cucernic şi isteric. Pereţi înnegriţi şi un scris întortocheat. La ieşire am căutat din ochi uşa pe unde intrau bărbaţii ca să sărute partea lor de albastru. Nu am văzut.

dintre sute de catarge

Nu mai scriu. Toţi s-au băgat în balta asta. Poezia şi-a făcut partid. Mă dau disident. O să nu mai scriu. Nici despre nimic, nici despre urbanitate, nici despre melancolie, nici despre alcoolemie, nici despre tine, nici parodie, nici sodomie, nici un fel de –sofie, nici –logie, nici –ism, nici –escu, nici eu unul, nici tu alta, viaţa a intors lopata, groapa scrisului e gata.

Via Crucis - bazar religios

De la serviciu acasa

Nu vreau să-mi împing frustrările ca pe un cărucior de butelie pe pietrişul acestor pagini.

Când mă supăr rău pe muzeu, ca atunci când îţi vine să-ţi strângi jucăriile şi să pleci, mă duc la un interviu. Ideea că aş putea lucra mai bine în altă parte, mă motivează şi mă vindecă de sila cotidianului şi a irosirii, de faptul că nu pot accepta să lucrez pe un salariu aşa de mic. Mă las interogată de cine ştie ce şef responsabil cu recrutarea într-o multinaţională şi-mi scade avântul de a pleca de la muzeu. Iar întrebarea cheie a interviului e mereu aceeaşi: ce v-ar plăcea să faceţi în viaţă? Răspunsul îi descumpăneşte pe mulţi.
Am un exemplu recent, de săptămâna asta. Dar înainte trebuie să generalizez puţin, n-am ce face: toate interviurile la care am fost erau la firme mari, plasate unde a înţărcat... explicaţia invariabilă primită la telefon: Luaţi metroul până la capăt..., după care urmează partea variabilă: până la staţia Pipera sau Industriilor sau autobuzul cutare până în Băneasa... Multe din aceste căutări de joburi s-au dovedit a fi descoperiri de zone necunoscute ale Bucureştiului, locuri în care nu te-ai duce niciodată pentru că sunt lipsite de parcuri, de muzee, de magazine, mall-uri sau cafenele. Sunt spaţii moarte pentru unii ca mine, pentru alţii sunt locuri de muncă. Spre aceste zone se aglomerează în fiecare dimineaţă tramvaiul sau metroul sau şoselele strâmte ale capitalei. Migraţia de la o periferie la alta, de acasă care înseamnă un apartament în Militari sau Berceni, spre serviciu care înseamnă un birou modern, într-o clădire de sticlă aerisită artificial, în Pipera sau Băneasa, este tot ce-ţi poste oferi Bucureştiul mai bun pentru că la periferie pe de o parte cheltuielile (întreţinere, chirii, alimente...) sunt mai mici, iar pe altă parte salariile sunt mari şi condiţiile de lucru, la standarde occidentale. Aceste zone sunt în continuă dezvoltare, într-un şantier neîntrerupt, de aceea am făcut cale întoarsă astă toamnă, căutând o clădire ca un zgârie nori, cu o firmă cât toate zilele dar spre care ajungeai pe un drum neasfaltat, plin de noroi şi gropi, mai ceva ca în cine ştie ce fund de ţară. Şi fiindcă am imaginaţie bogată, în timp ce ocoleam cu grijă băltoacele, mă vedeam făcând asta zilnic, purtând mereu cu mine o cârpă cu care să-mi şterg încălţările înainte de a intra pe poartă, iar vara, înotând în praful care-ţi intră printre degete şi se lipeşte de sandale.
După cum am spus, la firma aceea nu am mai ajuns, dar am ajuns miercuri, la o altă firmă, la staţia de metrou Industriilor. Am intârziat. Greşeală impardonabilă, ştii cum e cu prima impresie şi mai ales cu faptul că trebuie să demonstrezi de la început că eşti descurcăreţ găsind cu uşurinţă locaţia. Ei, nu. Am coborât cu o staţie mai devreme, la Păcii, pentru că toată lumea coborâse acolo. Se goliseră toate vagoanele. Citeam. Nu auzisem vocea mecanică a femeii-difuzor. Rămăsese trenul gol, iar vocea a continuat să vorbească pentru nimeni: atenţie se închid uşile... urmează staţia Industriilor cu peronul pe partea stângă... A plecat. Peronul s-a golit repede, iar eu am rămas ca fraiera pe un culoar alb, cu coloane pătrăţoase, picurat din loc în loc cu scaune roşii, înnegrite de grafitti şi am continuat să citesc aşteptând următorul metrou.
Afară, un bulevard, un tramvai, clădiri industriale-comuniste, copaci. Cutia de sticlă pe care o căutam era ascunsă în spatele unei foste fabrici de prefabricate şi era de fapt o înşiruire de vreo 5 cutii identice, legate în serie. Ca să intri în astfel de imobile, îţi trebuie cartelă. Aşa poţi vedea tineri care poartă atârnată de gât câte o bucată albă de plastic, ţinând parcă locul cheii optzeciste pe care le-o dădeau părinţii în copilărie şi care le asigură acum, ca şi atunci, intrarea şi ieşirea dintr-un spaţiu al supravieţuirii. Tot cu cartelă mi-a deschis şi fata care mi-a luat interviul. Nu m-am scuzat de întârziere. Am zâmbit uşor nătâng în timp ce mă conducea spre biroul-unde-vom-sta-de-vorbă. O cămăruţă cu pereţi albi, fără ferestre, cu o masă rotundă, cu patru scaune şi un telefon. Pe jos, un fir aiurit de internet. Şi prima întrebare: din ce zonă veniţi? m-a aiurit şi pe mine. O întrebare-clişeu la care poţi da cel puţin trei răspunsuri-clişeu. I-am zis că am venit cu metroul, de la Victoriei. Apoi i-am povestit despre muzeu şi despre ce fac mai exact acolo. M-a întrebat bineînţeles şi ce aş vrea să fac în viaţă. Am zâmbit în sinea mea şi i-am supus că tot asta. Ea mi-a zis că postul este de specialist PR şi că presupune deplasări în ţară cu maşina de serviciu. Cu trenul nu se poate? Ea s-a cocoşat puţin şi a spus cu jumătate de gură: ba se poate. În rest programul este de la 9 la 6 cu pauză de masă de o oră. Priveam pereţii albi şi-i umpleam în gând cu afişe, cu poezii, cu hârtii colorate. Pauza de masă - încă o oră furată zilnic, o felie de libertate care ţi se oferă din timpul tău. Unde să te duci o oră în această zonă de fabrici mici şi mari, noi şi vechi, autohtone sau alogene? Şi iar mă imaginam făcând mereu drumul de acasă la capătul tramvaiului 8, iar din când în când luându-mi bagajul şi maşina de serviciu spre a organiza de una singură conferinţe de presă cu ziariştii din domeniul auto din cine ştie ce oraş al ţării. Iar ultima întrebare m-a surprins la fel ca prima: din ce zonă veniţi? Şi văzându-mă mirată a refolmulat: în ce cartier locuiţi? Mi-a spus că ne vom auzi la un telefon după ce va propune candidatura mea directorului de comunicare. După cum a aplecat din nou capul mi-am dat seama că nu va mai exista niciun telefon. La plecare, am ieşit tot cu cartelă. Am luat tramvaiul aproape gol, un tip s-a aşezat pe scaunul din faţa mea chiar dacă toate celelalte scaune erau libere. A coborât la prima fără să-l bag în seamă. Un domn uşor abţiguit mi-a zis că de ce nu am văzut ce frumos era băiatu’ şi că ce frumos mă privea. Să fi avut io anii voştri... după care mi-a atras atenţia că trebuie să cobor că e capătu’. Luasem tramvaiul în sens invers.

Nu am scris din frustrare tot ce am scris până aici. Pur şi simplu trebuie să-mi amintesc din când în când că munca într-o multinaţională, deşi e bănoasă, nu e de mine. Nu-mi vine să răspund la intrebări-clişeu cu clişee, nu-mi place să vin cu lecţia învăţată şi să adopt un discurs pupincuristic despre firma care m-a sunat pentru interviu: că ce mult mi-aş dori eu să lucrez acolo, că ce mult m-am informat despre ea pe internet şi în presă, nu că nu ar avea un renume care m-ar scuti de efort şi mai ales nu pot să adopt un stil de a trăi şi a gândi atât de artificial, stilul firmei X lider pe piaţa de şaibe sau banca Z care oferă credit cu cea mai avantajoasă dobândă. De aceea scriam zilele trecute că nu locul de muncă ar trebui să mi-l schimb, ci meseia. Dar cum am ajuns să-mi doresc să fac arheologie, veţi vedea în episodul viitor.

Harta sau de aici ar fi trebuit sa inceapa totul

În Madaba pe stradă, o stradă comercială sau poate că toate străzile sunt aşa în acea parte de lume sau e doar o prejudecată, în drum spre o biserică – a câta oare? – deja obosită gândeam obosit încât era să nu iau în seamă nimic, mai ales suvenirurile, o stradă de suveniruri, puteai lua orice sau puteai trece aşa cum am trecut şi eu fără să văd. Alţii mi-au arătat pe urmă tot ce-au cumpărat : brăţări, coliere, brelocuri... Stăteam ca nişte şcolari în bancă şi şuşoteam în timp ce ne vorbea ghidul – un iranian de vreo 78 de ani care părea de 50 şi care, se auzise, femeile bârfeau, că are o mamă în vârstă de 107 ani, ba 102, nici chiar aşa, de la izvorul lui Moise i se trage...

Când ne-am întors, am privit şi eu mai atent magazinele şi aşa am descoperit monede antice cu cercul ros, tocit spre oval, pline de nisip fin, împrăştiate într-o cutie printre biluţe, catarame şi piuneze. Byzantine, five dollars ! Am şters de praf faţa femeii care continua să zâmbească şi după atâtea sute de ani, copilăroasă şi lipsită de griji ca o împărăteasă sau zeiţă ce era. Five dollars ! No, thank you ! Eram decisă. Nu voiam să-mi cumpăr obiecte de care să-mi amintesc uitându-le prin diferite locuri din casă. Ştiu că aş fi putut să mă laud cu o monedă bizantină sau romană sau persană, cu cât mai veche şi mai îndepărtată, cu atât mai interesant, dar uite că nu mă laud. Putea la fel de interesant să fie falsă.

Stăteam în faţa reproducerii unei hărţi din mozaic, în stil romanic, cam din secolul V – VI din câte îmi amintesc. Una dintre cele mai vechi din lume, dacă nu cea mai veche. După ea se ghidau pelerinii. Se opreau la mănăstire, în drum spre vreun loc sfânt, priveau harta şi întrebau: cât mai e până la Ierusalim? Şi cineva, un călugăr poate, răsundea că vreo două nopţi dacă eşti cu calul. Aţipisem la poveştile iordanianului. Cineva râse lângă mine şi-mi spuse să luăm o cafea la următorul popas. Moţăiau mai mulţi. Apoi am intrat, cu bilet, în biserică să vedem celebra hartă orientată est-vest pe paviment. A mai rămas doar un fragment din ea. O mare bucată s-a pierdut din cauza lucrărilor care s-au făcut pentru restaurarea bisericii. E straniu cum de s-au păstrat tocmai Ierusalimul, Iordanul şi Marea Moartă, iar alte oraşe, munţi sau mănăstiri au dispărut. Acestea nu mai sunt în prezent aşa de căutate de pelerini. E posibil ca harta să rămână atâta timp cât vor mai fi pelerini, ca într-o istorisire a lui Borges. Când se va şterge, va fi şi sfârşitul. Vor dispărea şi locurile. Asta nu ne-a mai spus ghidul. Dar e posibil să fie aşa. Vapoarele de pe Marea Moartă, peştii din Iordan, dar mai ales Ierusalimul cu ziduri, cu porţi, cu biserica Sfântului Mormânt şi înscrisuri greceşti ca nişte căi. Să facem drumul invers. Aceasta e prima poveste.

de la cap la cap

Nu mai am chef să scriu pe blog. După două săptămâni nu mai am nici antrenament, nici motivaţie. Şi care e chestia cu scrisul ăsta ? I-am făcut pe unii dependenţi, pe alţii repondenţi, pe mine m-am pus sub un semn de întrebare ca sub un duş şi m-am curăţat şi m-am răcorit. Am rămas datoare cu poveşti din deşert, ştiu. Le voi scrie poate aici, poate cu altă ocazie. Sper să îmi cumpăr un calculator în viitorul apropiat şi să scriu acasă, pentru a nu mai fura din timpul de la muzeu care este foarte preţios şi băţos. De când am venit, mă gândesc să-mi schimb radical meseria. Nu voi mai face altă facultate, Doamne fereşte ! Am să învăţ din mers, greşind şi luând-o de la capăt. Cel mai bine e să faci o meserie despre care nu ai habar. Am să încerc să fac ceea ce îmi doream în copilărie: arheologie. Dacă nu voi reuşi, sunt sigură că îmi voi găsi ceva care să compenseze. (Mă tem că pentru mine scrisul compensează orice).

Închei cu o formulă pe care o aud aporoape zilnic:

Te pup, baftă, ai grijă ce faci !

din nou aici

Am ajuns. Mă simt cam bezmetică. Parcă nu mai sunt sigură nici de limba română. Am poveşti de spus, dar o mai amân puţin ca să-mi revin şi să pot intra într-o stare de nostalgie tocmai bună pentru scris. Până una, alta, uitaţi-vă la nişte poze ca să vă clătiţi ochii.

vacanţa

Lăsând deoparte toate frustrările, viaţa pierdută aiurea, decorticatul fasolei, enumeraţiile aberante şi ciubucul, am decis să plec departe. Am căutat ce am căutat, dar nu prea mult, şi am găsit: Israel. Două săptămâni nu veţi mai auzi de mine, nu voi mai auzi de voi. Impresii, expresii şi compresii după 15 iunie.

Vă salut din zbor !

labirint

Labirintică după-amiază mi-a fost ieri. Cică hai să căutăm strada Petru Rareş că-i acolo un depozit de carte. Iar când eşti pornit pe cumpărat carte întrebi pe oricine întâlneşti în cale (vânzătoare, taximetrist, trecătoare, turist, pierde-vară, navetist, librăreasă) că aveţi idee unde-i strada cutare? Şi umeri se ridică, şi capete se pleacă, şi nu-uri ţâşnesc. Unii, ca să nu spună că nu ştiu, te trimit pe colo, ba de dincolo, sau ajungi la magazinul cutare şi mai intrebi... Hai s-o luăm pe aici, zic şi merg de-amboulea până la capăt de bulevard, ca-n viaţă. Mă, şi ajungem! Să-ţi vină să crezi? Bine, nu chiar acolo. Era un depozit de pe bulevardul Al. I. Cuza. Şi cei de acolo, au fost drăguţi (asta ne-a spus-o mai târziu încasatoarea de la depozitul concurent) şi ne-au explicat cum să ajungem pe strada Petru Rareş. Nu am mai mers mult. Am ajuns la fix, cu jumătate de oră înainte de închidere. Şi să vezi chestie... zeci de rafturi, ca la supermarchet, garnisite cu volume nou-nouţe. Edituri de care nici nu ştiam, titluri nebănuite amestecate cu nume celebre... vraişte. Un dedal de hârtie. Şi nimeni altcineva în afară de noi. Am răscolit printre cărţi, m-am rătăcit printre corpurile metalice de bibilotecă neorânduită, am ales mult şi bine, mai mult A., mai bine eu. Un sfert de oră după ce trebuia să se închidă, la casă, trebuia să mă hotărăsc între Urbancolia şi Amos Oz. Hai, repede, domşoară, că trebuia să închid demult! Şi ghici ce-a rămas? Iar A. mă întreabă la final, după ce şi-a luat vreo 15 titluri şi mai avea bani numai de o carte: Ana Karenina sau Degete mici ? Degete mici, zic. Şi totalul a sărit de 370 de lei. Cu o reducere de 20%. Mai târziu, în 105, cu Amos Oz în mână, am mai deschis un labirint.

45

Motiv de bucurie: l-am întâlnit din nou. Am nimerit tramvaiul norocos. După trei luni de aşteptare cu sufletul la gură, după zile întregi de gânduri şi dor, după ce l-am înlocuit cu mulţi alţii care până la urmă au sfârşit prin a mă enerva îngrozitor, în această dimineaţă l-am regăsit. Îmi plac cămaşa lui albastră, papucii de plastic, negri şi pălăria crem. Dar cel mai mult şi cel mai mult îmi place cum cântă la ţambal, cu mâinile boante, fără degete, numai pumni cu care-şi strâmge beţele şi bolboroseşte versuri neruşinate şi amărui în tramvaiul ce duce la gară. Şi fiindcă se duce înspre gară într-un tramvai ruginit, şi pentru versurile acelea obsecene, şi pentru că nu are degete... l-am văzut personaj într-o carte. Zeul morţilor, un Charon ţambalist, tivilichiu şi infirm. Dacă îi dai un leu, treci. Cobori, el merge mai departe. Dacă viaţa e un drum, probabil că există un alt drum şi în moarte.

41 intre totdeanua si niciodata

De ce am plecat eu azi, cu noaptea-n cap, spre muzeu? Pe un peron pe care aştepta un cartier întreg un răspuns la o întrebare asemănătoare, apoi într-un tramvai doldora de probleme şi de zăpuşeală, prinsă între Shogun şi Pentru totdeanua şi încă o zi, mirosind ca Li spunându-i lui, cu ochi scăpărători, că te iubesc, că vom fi împreună pentru totdeanua şi că e bine... Iar sub Podul Grant, printre linii şi vagoane dezafectate, au răsărit sute de maci. În birou se vorbeşte despre abator, despre doctori, despre trădare. Soarele-mi bate direct din faţă, dar e singura chestie care nu ma deranjează. Ce uşurare că uneori mai dai şi peste niciodată...

Zilele astea

lehamite, nu poezie

pierdere, nu curaj

coşmar, nu dragoste

ruşine

rece

rahat

fotografica

telegondola

Sunt prinsă în cabina cu geamuri albăstrii, ermetic închise şi alunec încet peste clădiri, peste pieţe, peste creştetele atâtor trecători şi mi se pare că sunt un înger caraghios, atârnat de o sârmă şi de un scripete, absent de la gândurile, rugăciunile şi păcatele oamenilor. Într-un borcan albastru suspendat între cer şi mare, între bâlci şi mirific, marea, cerul şi oamenii împart aceeaşi linişte.

săptămânal gratuit de informare

Nu am mai scris de o bună bucată de blog. Nu am mai avut nici gaz, nici răgaz. Azi, după ce a mai ieşit soarele, s-au încărcat şi bateriile. O săptămână întreagă am alergat după filme: Cuşcuş cu chefal, Podul de flori, Piaza rea şi după regizori (recunoaşteţi personajele?).

Joi, am întâlnit în parcul de la Ateneu un mare pişcotar meloman care, după ce mi-a povestit o oră viaţa lui de ieri şi de azi, mi-a facut cadou toate ziarele şi revistele care se dau gratuit prin oraş, spre informarea norodului, şi m-a invitat să văd gratis, a doua zi, spectacolul de balet al Teatrului Imperial Rus - Ocazie unică în viaţă ! Plus că m-a invăţat cum să intru fără bilet la Ateneu şi la Sala Radio.

Vineri am mai pierdut o ocazie unică numită Romeo şi Julieta, dar am câştigat un film documentar la limita artisticului sau un film artistic la limita documentarului, la Studio, unde, flancată de Viorica Bucur pe dreapta şi de Dan Sociu pe stânga, am văzut Podul de flori. Îmi pare rău că am pierdut pişcotăreala de după, dar eram obosită. M-am ales cu un bujor, era să uit, pe care l-am primit la intrare.

Sâmbătă, am făcut poze cu regele - nu cel din ceară, galopând inert prin Piaţa Revoluţiei, ci chiar cu strănepotul lui, candidat şi el, în câţiva ani, la o statuie.

Duminică am recuperat o săptămână de necitit. Azi, o săptămână de nescris.

instalaţie

în ce înfige românul lumânarea la Înviere

(în cazul în care nu a aderat la moda mult mai comodă şi mai practică a candelelor Sanctificatus Tagebrenner): şerveţele de masă sau de nas, hîrtie tăiată păt(r)ată, hîrtie franjurată, o carte de vizită, o felicitare (votaţi PD-L-ul şi Paşte fericit), capacul rotund de la cutia de brînză topită hochland mixtet, un gît de pet Borsec - marcă înregistrată (despre staţiunea cu acelaşi nume am o poveste mişto pe care-o voi scrie cu altă ocazie), cutii de Delma sandwish, de Danonino, de Activia...

birou de pişcotar

nimic altceva

Am mai puţin de jumătate de oră ca să scriu chestia asta. Încerc să fac abstracţie, unul intră altul iese... ceilalţi. Şi cele câteva întrebări pe care le auzi zilnic de la toţi oamenii pe care îi vezi. Şi acelaşi răspuns pe care-l dau aşa cum aş merge de fiecare dată pe acelaşi drum, călcând peste paşii mei de ieri, de alaltăieri, de anul trecut. Dintre toate, cel mai uşor e zâmbetul. Mi-l desenez pe faţă, încă de dimineaţă, aşa cum alte femei îşi desenează cu ruj conturul buzelor, iar cu creion dermatograf, ochi migdalaţi. Zâmbetul meu tâmp, uşor miştocăresc, la limita senzualităţii feminine, destul de bine mascat încât să nu pară nici ipocrit, nici enervant-superior, mai degrabă dându-mi un aer de femeie prostuţă, imatură, cu capul în nori şi în care nu poţi avea încredere. Încă un sfert de oră... Nu ştiu ce să mai scriu. Nu ştiu nici ce să mai fac de acum încolo. Am impresia că sunt la un capăt de rând, că am pus punct după o idee. Nu pare a fi ultima frază. Oare cum îşi dă seama un romancier că se află la ultima fraza a romanului său? Acum gândeşti: mă, asta vrea să se sinucidă ! Nu te speria ! Mai am zece minute şi între timp am răspuns şi la telefon, am băut suc de portocale şi am încercat să înţeleg ce vreau eu să fac cu textul ăsta. Şi ştiu: vreau să-mi exorcizez toată supărarea care s-a acumulat azi şi pe care nici glumele bărbatului frumos din tramvai, nici lalelele pastelate ale florăresei de la Miciurin, nici muzica ce se aude de afară, nici cuvintele frumoase care mi s-au adresat azi, nici nimic altceva nu o pot înlătura. Voaim, deci, încă de la început, să pun punct.

adunată de pe jos

jocul de-a greva

Mama zice că-mi storc capul pe tot felul de prostii... blogul fiind una dintre ele. Dar dacă tot n-am viaţă personală, adică nu gătesc, nu cresc copii, nu-mi caut bărbatul pe la vecina... mai scriu şi eu din când în când despre ciudăţenii sau banalităţi ale vieţii. În plus, scrisul e un fel de a mă împăca sau adapta la ciudăţeniile şi banalităţile astea. Un om din Coasta de Fildeş, un ivorian adică, mi-a spus odată că negrii dansează pentru a exorciza răul, că dansul e forma lor de-a rezista opresiunii coloniştilor, foametei şi tuturor celorlalte greutăţi africane mediatizate sau nu. Imediat m-am gândit că şi pentru mine scrisul e o exorcizare a... mai văd eu a ce. Azi o să povestesc despre sâmbătă, când mi-am lepădat hainele mele de pişcotar şi am îmbrăcat haine de gală pentru că am mers la un restaurant italienesc. Nu vreau să mă laud că ia uite unde mă duc io, ci vreau să spun despre una dintre discuţiile la care s-a ajuns. Bine, că la început am vorbit despre chestiile de convenienţă, de suprafaţă, plictisitoare şi fade, dar după o masă copioasă în stil românesco-italienesc (am aflat de curând că acest gen de mâncare se numeşte... ţin-te bine! fusion), am vorbit şi chestii mai interesante. Şi din una în alta, mi-a venit o idee: cum ar putea arăta o grevă a muzeografilor (ăia de lucrează în muzee, prăfuiţii ăia pierduţi printre obiecte şi uitaţi de Dumnezeu, dar mai ales de minister când se stabileşte bugetul)? Scenariu: se va pleca de la Muzeul Satului. Salariaţi purtând în mâini coase, furci, străchini şi linguri de lemn vor mărşălui pe Şoseaua Kiseleff spre Guvern. Pe drum li se vor alătura muzeografii de la Muzeul Zambaccian ajutaţi de Baba, Luchian, Tonitza şi alţi doritori de-a solidariza cu greviştii. De la Geologie vor veni cu pietre, cataroaie şi semi-preţioase mici şi colorate ca ploaia de vară... De vizavi, de la Ţăran, muzeografi şi muzeografe vor purta straie de duminică, iar de la Antipa vor prezenta colecţia fabuloasă de fluturi, însoţită de vulpea, ursul şi capra neagră toate împăiate. Marşul va continua de la Guvern, pe Calea Victoriei, pe tronsonul principal, spre Palatul Parlamentului. Muzeul George Enescu va acompania sloganurile greviste cu arii celebre din Verdi (vezi Aida) sau marşuri de Mozart şi Schubert etc. Grosul va fi asigurat de Muzeul de Artă şi Muzeul Colecţiilor de Artă care vor fi flancaţi de Brâncuşi, Rembrandt, Domenico Venetiano, El Greco, Zurbaran şi mulţi alţii. Nu se vor lăsa mai prejos nici Muzeul de Istorie cu-al lui trei coifuri puse unul peste altul sau Filatelic, cu timbre şi plicuri. Neconvenţional ca de obicei, MNAC-ul va juca rolul spărgătorului de grevă. Astfel adunaţi cu toţii, muzeografi din toate vitrinele capitalei, vor protesta în faţa Parlamentului şi nu vor obţine, evident, nimic. După aşa o grevă aiuristică, ar mai merge o pizza. Dacă până săptămâna viitoare nu mai scriu pe blog, e clar: m-au umflat unii şi m-au acuzat de instigare la... cultură. Paraziţii!!!

ştiri

mi-am depăşit cotele de atenţie

mi-am băut sucul de portocale din sticla de coca-cola

am strănutat de două ori la rând tocmai când mă gândeam să plec acasă direct din birou

nu mi-am terminat încă punga cu covrigi de 28 de lei deşi i-am împărţit cu toată lumea ca un bun creştin ce sunt acum în post

pe o ploaie de vis, diseară mă duc la film

workshop

Caut un artist care să-mi picteze pe faţă chipul Mona Lisei cu tot cu zâmbet.








imaginea e de aici

Zavaidoc

hainele împăratului

era odată un împărat care avea un fiu. şi când acesta împlini vârsta aşa zisă a maturităţii, împăratul dădu poruncă să i se facă fiului său un rând de haine din mătase albă, adusă din îndepărtata Japonie şi să fie cusute cu fir de aur, iar în picioare să i se pună papuci cu fireturi tot de aur. şi după ce acestea fură gata, chemându-l la el, îi spuse:

- fiule, a venit vremea să fii tu împărat în locul meu. dar înainte de asta, du-te şi umblă prin împărăţie şi arată-te noroadelor, iar după un an, întoarce-te. dar ai grijă, să vii tot aşa de mândru îmbrăcat cum eşti acum, căci altfel nimeni din cetate nu te va cunoaşte şi nu-ţi va deschide.

şi zicând acestea, împăratul îi dădu bani de aur ca să-i ajungă la drum şi îşi luă rămas bun lăcrămând.
cum ieşi pe poarta cetăţii, fiul împăratului luă calea cea mai bătută şi merse şi merse, minunându-se de holdele întinse, de grădinile îmbelşugate, de oraşele cu mulţime de oameni care se dădeau în lături şi făceau plecăciuni când trecea el aşa tânăr şi frumos înveşmântat. şi dacă flămânzea, se găsea cine să-i dea de mâncare, şi dacă înseta, avea cine să-i dea să bea. şi mâncă numai bucate alese. şi stătu la masă numai cu căpetenii şi negustori bogaţi: unii îi oferiră trăsurile lor ca să nu se obosească mergând pe jos, alţii îl îmbiară cu femei frumoase, iar alţii cu vorbe mieroase. şi trecu aşa un timp, iar fiul împăratului întâlni mulţi oameni, văzu multe locuri şi se minună şi mai mult de viaţa supuşilor săi. nici nu bănia că stăpâneşte o aşa împărăţie bogată şi cu oameni aşa de generoşi. dar cum trecea timpul, şi hainele sale începură a se îngălbeni şi a se prăfui, iar papucii a se rupe, nici oamenii nu se mai plecau în faţa lui, nici nu se mai înghesuiau să-l găzduiască, aşa că începu să cheltuie din banii daţi de tatăl său. şi banii aceia îi ajunseră pentru un timp ca să-şi ia de-ale gurii şi ca să se odihnească la han, după care sărăci. şi la un moment dat era atât de sărac că, obosit fiind, nici nu-i mai păsa dacă doarme în praf, în paie sau un puf. adormea de multe ori nemâncat, la mila trecătorilor care îi mai aruncau un codru de pâine sau un măr. dar nu se opri, mergea şi mergea prin lume, urca munţi şi cobora văi, iar norodul de cele mai multe ori îl batjocorea, îl ocolea de departe, unii îi spuneau leneş, alţii bolnav, alţii nebun, ba unii chiar îl scuipară şi aruncară cu noroi după el. copiii prin sate îl îmbrânceau sau îl trăgeau de haine strigând în urma lui: luminate împărate, cu hainele sfâşiate. şi acesta începu a se mira: cum de în împărăţia sa pot fi oamenii atât de hapsâni şi nemilostivi. dar nu se lăsă, şi mergea şi mergea poate, poate se va îndura cineva de el şi-l va spăla, şi-i va da haine curate, şi mâncare, şi-un loc de odihnă. nici nu se împlini anul şi nici haine bogate nu avea ca să se poată întoarce la tatăl său de care i se făcu dor. îi era ruşine că îşi cheltuise banii fără cap, că din toţi nu-i mai rămăsese decât o monedă de aur care să-i amintească de tatăl lui şi pe care nu-o schimba nici în ruptul capului, nici măcar atunci când se îmbolnăvi de foame şi de mizerie, de ajunse să zacă în drum, bărbăs, zdrenţăros, murdar şi fără vârstă. aşa îl găsi un flăcău ce trecea pe cale venind din oraş, de la târg. şi-l luă la el în căruţă, mai mult mort decât viu şi-l duse acasă, la stăpânul său, cel mai iscusit croitor din împărăţie. şi-l îngrijiră, el şi fata croitorului, şi-l înzdrăveniră, şi-l rugară să rămână calfă la casa croitorului şi acceptă. aşa îşi începu ucenicia învăţând să măsoare, să taie pânza cu pricepere, să coasă, să potrivească, să facă haine. îi plăcea acolo pentru că avea mâncare la vreme, un pat unde să doarmă şi oameni cu care să vorbească. îşi făcu prieteni pe flăcău şi pe fata croitorului pe care începu s-o iubească încă de când îl îngrijea. nimeni nu ştia că este fiu de împărat. din vechile lui haine nu se mai cunoştea cine ştie ce lucrătură aleasă şi oricum le schimbă cu altele, din cele care purtau mai toţi oamenii în sat. trecu de mult un an şi nici nu mai nădăjduia că se va întoarce vreodată la tatăl său. şi cu timpul, ucenicul deveni foarte priceput în meseria sa, iar croitorul se mândrea cu el şi de drag îi dădu fata de soţie şi îl făcu meşter pentru ca el însuşi să înveţe ucenici. dar croitoraşul nostru descoperi într-o zi moneda de aur pe care o păstrase şi de care cam uitase şi privind-o îşi aduse aminte de vorbele tatăl său, la plecare. stătu pe gânduri ce stătu şi îi spuse nevestei sale toată povestea lui, asta de-o ascultaţi şi voi acum. iar femeia, crezând fiecare cuvânt şi minunându-se îi zise că va ţese ea pânză de mătase, din care el să-şi facă haine şi să le coasă cu fir de aur topit din moneda pe care o păstra. şi aşa făcură: femeia ţesu pânza care se dovedi mult mai albă şi mai strălucitoare decât cea adusă de departe pentru împărat, pentru că era făcută cu dragoste şi încredere, iar bărbatul ei croi şi cusu haine mult mai frumoase decât cele primite de la tatăl său. iar papucii îi făcu prietenul său, care am uitat să vă spun, mare brodeală!, că se pricepea şi la aşa ceva. şi astfel înveşmântat, fiul împăratului porni cu trăsura spre cetate, iar la porţile cetăţii se dădu jos şi bătând, i se deschise şi fu primit cu mare alai, iar împăratul aflând, se bucură foarte, pentru că tare mult se mai necăjise neştiind nimic de fiul său atâta amar de vreme, deoarece trecuseră vreo doi-trei ani de la despărţirea lor. aici se încheie povestea. vă închipuiţi că fiul împăratului a ajuns împărat, iar femeia sa, împărăteasă şi au avut mulţi copii şi au domnit fericiţi până la urmă.

de-acasă

Oraşul fiind sub ocupaţie, iar eu fiind consemnată să nu mă duc la serviciu pentru că la şosea se anunţă bătaie cu flori şi steguleţe nato, am decis ca azi să stau în casă şi să pierd timpul. Cică toată noaptea au huruit avioanele deasupra Bucureştiului, de n-au putu oamenii să doarmă. Nu am auzit nimic. Dorm cu nesimţire, poţi să filmezi Războiul de independenţă sau Star Trek sub balconul meu, că nu mă trezesc. Azi am fost tentată să ies din casă de mai multe ori: ba că vreau să mă duc să-mi fac ochelari, ba să mă duc la film, ba să-mi vizitez o prietenă pe care nu am mai văzut-o din august... Nu am stare, dar sunt foarte obosită şi asta se manifestă prin carenţe de concentrare: când sunt energică şi pe fază, când mi se rupe firul deodată şi intru în lumea mea. Stau în mijlocul patului şi ascult cu mintea golită mecanica de plastic a limbilor de ceas. În ce zi sunt? În camera mea parcă ar fi octombrie, anii 90 după hainele pe care le port, dar la fel de bine poate fi săptămâna trecută, când mă apucasem să citesc o carte pe care doar ce-o primisem şi care acum e închisă lângă mine, indiferentă şi atemporală. Sau poate că e iulie 1969, iar la televizorul din sufragerie se transmite un eveniment foarte important care pe mine mă lasă rece pentru că sunt prea mulţi cei care mişună şi vorbesc în jurul lui. E posibil să fie orice zi din orice an al lumii. În patul meu sunt în afara universului, sunt într-un interior care-mi permite să-mi închipui orice. Acum e doar ora 3, într-o după-amiază pe care probabil că am mai trăit-o cândva sau poate că au trăit-o alţii, iar eu scriu despre ea din amintire sau din povestire. Cea mai mare parte a ei e făcută din uitare sau din nebăgare de seamă.

Ziua nebunilor

Scriam şi eu ca tot omul un text patetic pe blog. Subiectul: NATO. Deodată primesc un contact pe messenger. Mă întreb cine e persoana. Citesc pe litere. Nu-mi spune nimic numele. Încep discuţia.

EU: cine esti?
EA: BUNA ZIUUA
EA: SUNT X SI MI S-A DAT ADRESA DE CATRE DOAMNA Z IN LEGATURA CU UN POST LA BANCA LA DVS
EU: io nu am nicio banca
EA: LA BANCA UNDE LUCRATI
EU: io nu lucrez la nicio banca
EU: io stau in banca mea
EA: DA
EU: nu
EA: NU STIU CE SA MAI ZIC .PROBABIL A FOST O GLUMA
EU: de ce vrei sa lucrezi in banca?
EA: PENTRU CA pentru asta ma pregatesc si pentru ca vreau un post mai bun
EU: mai bun decat ce?
EA: decit in comert.asta se face pina la o anumita virsta
EU: crezi ca faci comert pana la o anumita varsta si apoi ai grija de bani la banca de la o alta varsta incolo?
EA: nu neaparat.acum am alte prioritati
EU: si de ce la o banca ?
EA: pentru ca termin facultatea de finante banci
EU: pai poti sa-ti schimbi meseria, nu e obligatoriu sa lucrezi pt ce te-ai pregatit
EU: de obicei lucrezi unde ai pile
EA: tocmai asta e problema ,ca nu am pile si imi doresc sa ofer copilului meu o viata linistita
EU: asta e si problema mea
EU: am sa incerc sa te ajut
EA: probABIL IN SITUATIA ASTA SUNT O MULTIME DE OAMENI DAR IMPORTANT E SA VREI SA O IEI DE LA CAPAT
EU: niciodata nu o luam exact de la capat
EU: ci de unde s-a rupt firul
EA: IN COMERT NU SE FACE CARIERA SI NICI NU ESTI APRECIAT LA VALOAREA TA
EU: crezi ca esti apreciat undeva?
EA: INTR-O OARECARE MASURA
EU: si tu te-ai multumi cu o oarecare masura?
EA: atita timp cit sunt lasata sa-mi vad de treaba ,da
EU: numai seful al mare face ce vrea
EA: asta se aplica oriunde,problema e sa nu fie mereu cu gura pe tine
EU: si crezi ca la banca - unde e maaare responsabilitate - nu va fi cu gura pe tine?
EU: mai mult iti va sufla in ceafa
EA: cred ca peste tot sunt responsabilitati dar daca vede ca-ti faci treaba poate te lasa in pace
EU: la ce banca vrei sa lucrezi?
EA: in anunt era vorba de piraeusbank
EU: in ce oras?
EA: a aparut anuntul in monitorul de botosani
EU: aha
EU: stai sa vad
EU: poate te ajut
EU: io am niste contacte din pitesti
EU: odata am primit un mail de la un tip care lucra la pireusbank
EU: in pitesti
EU: crezand ca sunt aceeasi persoana pe care o cauti tu
EA: dar eu sunt din botosani
EU of
EA: mai caut
EA: atunci nu e nici o problema ori a vrut sa scape de mine ori a fost pacaleala de 1 aprilie
EU: poate mai gasesc ceva
EA: nu stiu
EU: ideea e ca s-ar putea sa fii pe un drum
EA: si eu o sa caut in continuarte
EA: daca nu e azi o sa vina si la mine soarele
EA: alta data
EU: eu zic sa incerci la urmatoarea adresa
EU: eu@piraeusbank.ro
EU: mie imi tot vin CV-uri
EU: pt banca asta
EU: nu cred ca e tocmai o pacaleala
EU: ci o greseala
EU: probabil ca e o persoana care lucreaya acolo
EU: si o cheama ca pe mine
EA: totul e posibil in ziua de astazi
EU: in general, astia de lucreaya in corporatii au adresa de mail cu @numele corporatie.ro
EU: nu e profi sa-ti dai adresa de yahoo
EU: mai ales daca esti director
EU: si nici macar pilelor
EA: nu este dar probabil asa cunosti oameni noi
EU: sau asa incepi sa cunosti oamenii.
EU: intamplarea asta are ceva de CAragiale in ea
EA: eu sunt de parere ca oamenii se cunosc mai bine fata in fata mai ales pentru un post normal ar fi fost sa fie anuntati citiva pentru interviu
EU: eu sunt din Bucuresti, tu din Botosani, iar mail-uri ratacite mai primesc si din Ploiesti
EU: culmea
EU: tot de la piraeusbank
EU: grecii astia!
EA: rezolvarea ar fi sa va schimbati adresa de email
EU: te rog sa ma tutuiesti
EU: ca nu merit sa ma domnesti
EA: oricine merita orice
EU: chiar si bataie?
EA: bataia nu e o rezolvare
EU: dar e o culme
EA: culmea cui
EU: violentei
EA: nu sunt de acord cu violenta
EU: cine e? dar se practica
EU: sa stii ca ai putea lucra la o banca
EA: dar cind
EU: eu am lucrat o saptamana la Raiffeisen
EU: si mi s-a parut naspa
EU: las ca aveau cele mai curate wc-uri si dozator de cafea-ceai-ciocolata la discretie
EU: in rest nu era nimic la discretie
EA: oricum nu ma gindesc sa-mi umplu burta
EU: nici eu
EU dar macar spiritul merita
EA: de spirit ai grija in timpul liber.....daca ai
EU: si daca n-ai timp liber, nu mai ai grija de spirit ?
EA: acum se poarta
EU: cum ai tu grija de spirit?
EA: pe cit posibil citesc
EU: ce?
EA: macar o revista
EU: ce?
EA: lumea femeilor
EU: si cum e lumea femeilor?
EA: o lume a barbatilor
EA: toti dau din coate
EU: nu numai
EU: dau din fund, din picioare
EA: asa e
EA: din toate extremitatile

Pana aici. A fost sau nu o păcăleală, ce mai contează? Trăim cu toţii într-o lume a nebunilor.

dacă te-apucă primăvara singur, ăsta eşti

Fac liste şi apoi tai cuvintele cu câte o linie după ce le-am epuizat sensul, uneori după o zi întreagă alteori numai după o privire. Pe birou creşte zilnic teancul de "cărţi de citit", şi cu cât creşte mai mult cu atât citesc mai puţin - teancul de "cărţi necitite". Şi la ce bun? La ce bun Agopian, Fântâneru, Nedelciu, Vonnegut, Mishima, Cărtărescu, Hamsun? Flecăreală. La ce bun că scriu şi eu aici că fac aia sau ailaltă. Nu fac nimic. Scriu, tai... Ce mai rămâne de citit, un rest, o (ne)însemnare, ceea ce citeşti acum (şi mă enervează că citeşti la fel de tare cum mă enervează că nu citeşti) nu are nicio valoare. Şiruri de articole aberante despre o viaţă care îmi pare din ce în ce mai mult că nu mai e a mea. Nu îmi povestesc viaţa, mi-o torc: din smocul de întâmplări dezlânate aleg ceva, un fir mai mult sau mai puţin rezistent. Sunt una dintre parce sau toate cele trei parce ale vieţii mele imaginare sau virtuale la un loc. Eu sunt şi cea care toarce şi cea care deapănă, dar şi cea care taie din propria existenţă. Să nu te mire că titlul nu are nicio legătură cu restul textului. Aşa am vrut eu. Dacă tot citeşti, eşti singurul în măsură să înnozi ceea ce Atropos a rupt.




Poză preluată de aici

săptămână de pişcotar

LUNI - plimbare prin oraş, descoperit locuri noi, case vechi
MARŢI - filmul Sunt norocos, după care a urmat seară ţigănească cu şorţuri, pălării şi tot felul de mezeluri şi băuturi
MIERCURI - ziua coincidenţelor, greaţă
JOI - seară evreiască cu thina, humus, levivot, gefilte fish, salată de porumb, leicah de mere, humentasch sau urechile lui Haman (sau pălăria lui Hector cum poreclise cineva această prăjitură)
VINERI - vernisaj cu covrigi şi vin la pet; piesa de teatru Eduard al III-lea la care am adormit
SĂMBĂTĂ - spălat, curat, gătit, lenevit
DUMINICĂ - e mâine

pişcoţela

cea mai nesuferită dintre pisici

A fost cândva Tricodava

De unde eşti? Din Bucureşti. De unde mai exact din Bucureşti? Din Drumul Taberei. Aaa, stai în Drumul Taberei? La ce staţie? Păi... la Tricodava.

O lună s-au tot chinuit să dărâme fabrica de tricotaje de peste drum. În loc, se spune că se va construi un cartier de blocuri. În copilărie stăteam la TricoTava, locul de unde tata îmi cumpăra în fiecare an un treling nou. În adolescenţă locuiam la trico-Da-va, pronunţam aşa ca să nu greşesc şi să mă fac de râs şi pentru că în secunda aceea cât îmi lua să spun, îmi treceau prin cap poza gri a lui Decebal din cabinetul de istorie, umeraşe cu pulovere colorate, Buridava şi o plasă de sârmă verde năpădită de buruieni. Deşi, de o săptămână nu mai există clădirea care a adăpostit ani de-a rândul utilaje de tipul Stoll şi Universal (fineţe 5E, 8E şi 10E) care produc(eau) tricotaje pentru bărbaţi, femei şi copii, având o capacitate lunară de 10.000 buc, staţia continuă să se numească tot aşa. Unii oamenii se prezintă că stau la Billa, denumire pe care au dat-o după magazinul de vizavi, construit în urmă cu câţiva ani, alţii, cei tradiţionalişti, mai pomenesc încă de fabică. E lipsa dezgustătoare de imaginaţie a edililor comunişti de-a numi locuri după fabrici sau uzine. Localnicii, am observat asta încă de pe când stăteam la cozi, preferă să se identifice mai mult cu spaţiile comerciale de unde-şi procură strictul necesar. Aşa se face că o prietenă a mea stătea la Complex, iar o alta stătea la Lizica. Lizica era vânzătoarea de la pâine. O femeie care a reuşit să boteze o zonă cu numele ei doar pentru că de la ea puteai să-ţi cumperi, după ce stăteai la o coadă formată dintr-un sfer de cartier, pâinea cea de toate zilele, cu sare sau fără sare.
Un alt toponim celebru al cartierului este piaţa Moghioroş. Puţin ştiu cine e acest personaj, mulţi sunt cei cărora puţin le pasă, dar aproape nimeni nu l-a uitat, ba se transmite din generaţie în generaţie, transformându-se din nume propriu în nume comun. După revoluţie, piaţa a fost chemată Drumul Taberie, iar mai apoi, în cinstea marelui dirijor, s-a numit Sergiu Celibidache (prin 1997, cred) şi aşa îi zice şi azi în scripte că în fapte tot la Moghioroş te duci. Şi cred că i se potriveşte bine numele. Zona nu aminteşte prin nimic de eleganţa unui dirijor de geniu. Îmbulzeală, ţigăneală, strigături gen 3 la 10 mii, înjurături, claxoane... un loc ca ăsta merită să i se zică moghioroş. Dar cum se va numi de acum înainte staţia din faţa blocului meu?

... din grădină

Ca să nu cad într-o melancolie cât mine de mare care se manifestă prin paralizie, apatie şi murdărie, m-am dus după-amiază într-o plimbare prin Grădina Botanică. Am plătit 2 lei, bilet de student, deşi nu mai sunt student de cîţiva ani deja, dar 5 lei, bilet întreg, e prea mult totuşi. Grădina e mai îngrijită decât altădată, sunt flori de sezon şi copaci înfloriţi, păsări cântătoare şi raţe care se bălăcesc pe lac. Am făcut poze ca apucata, am mirosit toate florile, am admirat apusul printre crengile înmugurite... ce să zic, am alungat depresia printr-un surogat de natură urbană, minţindu-mă că sunt la munte undeva, că nu am nicio grijă, că totul merge din plin, că viaţa e frumoasă, iar noi suntem artişti. Dovada:

„Înţelepciune ! Vorba ţi-i de porumbel !“

de primăvară

Ce mi-o fi venit să scriu aseară despre obsesia mea galbenă şi să-mi amintesc de pubertate? Primăvara mă cam face să mă gândesc la anii de şcoală când nu aveam destul timp de joacă şi de bucurie în soare şi în natura care s-a trezit la viaţă. Învăţam tot felul de texte şi poezii despre primăvară, socoteam, măsuram... şi aşa trecea aprilie fără să admir pomii înfloriţi sau luminoasa luna mai fără să mă fi desfătat cu mângâierile ei calde. Priveam prin pătratul zoios al ferestrei trunchiurile copacilor negri care înconjurau clădirea şcolii ca o armată dârză, vechind la desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor de predare-învăţare, şi îmi doream din tot sufletul să vină o vreme când să pot ieşi afară, în curte, să pot alerga de nebună, să pot mirosi florile albe ale corcoduşilor din grădiniţele blocurilor, să culeg păpădii. Dar mă târam din oră în oră, de la un triunghi oarecare la insulele Japoniei, de la baze şi acizi la aquila non capit muscas şi se suna şi cartierul se umplea deodată de tot apusul din oraş, devenea bătrân şi trist, iar noi ne avântam în mijlocul acelei dezolări pe care doar sfârşitul neaşteptat al unei vieţi netrăite, mereu amânate, ţi-o poate provoca. Iar am dat-o în amintiri din copilărie ! Să spun mai bine că azi s-a întrerupt curentul la birou astfel că am rămas fără obiectul muncii, adică fără calculator-xerox-telefon-fax-imprimantă şi ca urmare am plecat mai devreme, am zbughit-o în lume, m-am avântat în primăvară aşa cum, copil fiind, nu am putut-o face. Am mers pe jos până am făcut bătături la degetele de la picioare, mi-am rezolvat o droaie de probleme pe care le tot amânam, am făcut cumpărături, am zburdat şi am cântat, m-am simţit ca o şcolăriţă care chiuleşte ca să se ducă să-şi ia îngheţată din parc. Şi în tot acest timp galbenul a sărit din haine, din reclame, din maşini, din sacoşi de pastic, din afişe, din părul blond, din flori, din cărţi, de peste tot, şi m-a lovit în ochi şi m-a obligat să-mi amintesc o mie de lucruri şi să-mi doresc să scriu despre mine, despre oameni, despre orice mi-ar putea desăvârşi curiozitatea, plăcerea, dragostea, viaţa. Gata cu enumerările, te aştept şi mâine !

galben

Mă văd sâmbătă îmbrăcând o rochie galbenă pe care nu am mai purtat-o niciodată pentru un motiv simplu: nu-mi place galbenul. Dar observ că începe să mă obsedeze. E o curiozitate că a intrat în modă primăvara asta, tocmai când am început să-l privesc metafizic (vorba vine). În adolescenţă aveam un tricou galben care atrăgea nişte musculiţe pe care numai moartea le mai despărţea de vraja lui călduţă. Erau tricouri chinezeşti, luate din piaţă, la set de câte 5 culori aşa că îmi ajungeau o săptâmînă. Pe cel galben îl purtam mai ales când aveam sportul, pentru că îmi plăcea de un coleg care avea trening de aceeaşi nuanţă şi astfel mă simţeam pe aceeaşi felie cu el. Eram foarte superstiţioasă la pubertate şi îmi cream propriile credinţe. De exemplu, dacă nimeream aceeaşi culoare cu B - băiatul pe care îl adoram şi care era cel mai deştept din şcoală, cel mai frumos, cu cei mai albaştri ochi albaştri - însemna că mă iubeşte şi el şi era mare veselie de capul meu ziua aceea, in fine, răspundeam la ore, luam note mari, aveam curaj să ridic mâna... chestii şcolăreşti care la 13 ani au importanţa lor. Dar după ce treningul galben a intrat la un alt liceu decât tricoul galben, această culoare s-a retras liniştită între celelalte două culori principale ale paletei cromatice, ba chiar a decăzut de la rangul de cea mai caldă culoare la acela de culoare caldă, înspre rece, de când am studiat teoria culorilor la orele de istoria artei şi de când am aflat că de fapt portocaliul este cea mai caldă culoare pentru că rezultă din celelalte două culori calde, din roşu şi din galben.
Şi ziceam că de sâmbătă m-am întors în spectrul cald. Acum când scriu port tot rochia aceea demodată dar prietenoasă. Aş mai insista asupra acestei curiozităţi, însă orele sunt înaintate şi am obosit. Voi relua subiectul acesta atât de interesant cu ocazia cumpărării unei bluze/rochii/fuste... galbene.

Tăcere în rest

În sfârşit, după ani de aşteptare, după ani de publicitate, după ani de stat la coadă, am reuşit: am luat bilet la Restul e tăcere. Ieri am fost la IFB (unde altundeva?) să văd mult mediatizatul film despre film în cadrul Festivalului Francofon de Film. Începea la 8 seara, dar ne-am întâlnit de la 7 ca să luăm bilete. Punct de întâlnire: la Romană, la coloane. Ajung mai devreme. Ca şi mine, în acelaşi loc se întâlnesc vreo 6 tineri, băieţi şi fete, gălăgioşi şi entuziaşti. o luăm pe scurtătură? păi unde-i filmul? la institutul francez. Pleacă cu toţii. În acelaşi moment vine şi A. În loc de salut îi zic: îi vezi p-ăia? ne-au luat-o înainte. Ne grăbim. Traversăm pe roşu. Ocolim şanţuri şi sinistre mormane de pământ. Mărim pasul. Sprint pe final, în faţa porţii mari, boiereşti a Institutului. Luăm bilete cu bucurie pentru că erau ultimele. Mai era o oră până la film şi ne simţim învingători aşa ca mergem să sărbătorim şi să ne odihnim în parcul de vizavi. Ne aşezăm pe prima bancă. Avem peisaj cu lună, stele, iarbă, copaci şi pergolă. Nu suntem romantici, doar obosiţi. Am uitat ce am vorbit. Dar ce importanţă are? Când ne-am întors, nu ne venea să credem: curtea era plină de oameni. Scările spre cinematograf erau de fapt o coadă groasă, o îmbulzeală, o turmă de derutaţi: unii cu bilet, unii cu invitaţie şi mulţi cu dorinţa de a lua bilet. Zic: nu mai sunt bilete. Răspund trei odată: de unde ştiţi? Am citit pe buzele unei persoane din faţă. Nu mă cred. Încep să se agite şi mai tare şi să întrebe: mai sunt bilete? Nu răspunde nimeni. Noi ne împingem spre intrare. Ne facem loc cu îndrazneala şi siguranţa celor care au cu ce. Le salut pe fetele de la intrare ca să mă laud că le cunosc, ba nu, mă salută ele primele şi mă simt de-a casei. Multe rânduri rezervate. Ne aşezăm cu tupeu pe locuri rezervate apoi privim spectacolul celor simţiţi, pentru care a avea bilet nu e acelaşi lucru cu a sta pe locuri pe care scrie înfricoşătorul REZERVAT aşa că rămân în picioare, toate celelalte scaune fiind ocupate. Abia când se stinge lumina se prind şi ei cum stă treaba sau capătă îndrăzneală şi se aşază timid, întrebând politicos: e ocupat? Noi ne distrăm, îl comentăm pe omul zilei, îl arăt cu degetul pe Caramfil tătal, facem pronostic la cât va începe, pentru că se întârzie şi apăsarea creşte, iar aerul devine de nerespirat. Şi începe după un sfert de oră. Vorbeşte directorul, vorbeşte regizorul, lângă mine o grasă mă striveşte cu braţul său masiv, de cronicar de revistă culturală. Nu vă voi povesti filmul. Voi spune doar că am râs cu poftă la unele scene, că toate personajele erau puse la patru ace şi păreau ieşite din albumul de fotografii de epocă gen şcoala Gusti sau Foto Lux (despre care am vorbit mai demult), că Bucureştiul era un Mic Paris idilic şi curat, iar Parisul era un desen animat, că la final am plâns pentru că nu ştiu de ce am înţeles eu că nu pelicula te face nemuritor, ci prietenia şi iubirea. Nu am mai stat la discuţiile de după, care se anunţau interesante, am plecat repede-repede pentru a prinde ultimul autobuz - era deja 11 noaptea. După vraja marelui ecran, am privit oraşul real, cu dârele lui de excremente, cu gropile săpate peste tot, cu case părăginite şi mai pune şi tu ce te nemulţumeşte. Am comentat tot drumul. Ne-a plăcut. Asta să fie concluzia. De la Eroilor am rămas singură. Nu eram prea mulţi în 168. Doi bărbaţi, o femeie şi un bebeluş. Îi vedem prin geam. Vorbeau tare. I-am ascultat. Unul povestea despre cineva care avea colecţie de haine vechi, de dinainte de război. Zicea că între '40 şi '45, femeile purtau mult negru şi că acei ani sunt consideraţi ani de doliu. În America se purta maro şi cărămiziu, deci tot culori închise. Mai spunea şi despre lucruri bântuite - faptul că în fiecare dimineaţă găsea apă în pantofii bunicii. Sau spunea povestea unei rochii pe care bunica a purtat-o în ziua în care l-a întâlnit pe bunicu. Şi de atunci o îmbrăca în fiecare an, la aniversarea lor. Apoi au coborât şi ei. Şi deodată am realizat că e aproape miezul nopţii, că sunt singură şi că mai am o staţie şi voi coborî şi eu. Încă un pas în realitate, care după film şi după poveştile din autobuz, mi se pare mai suportabilă. Îmi amintesc o replică a personajului principal (cred că parafrazez): ca să fii artist, trebui să ai curul tare... şi zâmbesc. Doar nu te aşteptai să închei citând din film, care citează din Hamlet ştii tu ce.

trandafirul

nu m-a aştepat nimeni niciodată cu un trandafir roşu. până azi. că a fost 8 martie, că am mers la teatru şi coincidenţă, la o piesă care se numeşte Privigheoarea şi trandafirul. am luat bilete la nimereală şi cu o uşoară disperare, cam ridicolă la urma urmei luând în considerare faptul că am trecut peste rândul fluvial de la casă fără să-mi dau seama şi fără să aud protestele celor care înjurau marinăreşte din spate. după ce am achitat două bilete neştiind pe moment cine va sta lângă mine pe scaunul 7 rândul 4, am realizat că pe mine mă înjurau de fapt. mi-am cerut scuze şi am plecat ruşinată şi mirată. abia ieri l-am invitat pe tipul (numit în continuare C) cu care săptămâna trecută am fost la Juno în mol şi a plătit cât pentru 5 filme la Studio. îmi propusesem să merg cu altcineva, dar nu e pentru cine se pregăteşte... în definitiv mă simţeam datoare. nu-mi place să mi se plătească ieşirile în oraş sau întâlnirile amoroase. oare pentru că nu vreau să le consider ca atare? şi nici să primesc flori de 8 martie pe motiv că e ziua femeii. dar a venit cu un trandafir, şi nu de orice culoare, ci roşu. iar piesa de teatru a început aşa: mi-a zis că va dansa cu mine, dacă-i aduc un trandafir roşu. şi s-a învârtit în jurul acestui trandafir pâna la final. eu aveam în poală un trandafir roşu, Marius Manole recita în crescendo versurile şi plângeam ca proasta în întuneric fără şerveţel. am plâns la Privigheoarea şi trandafirul ca la Puiul când ni l-a citit tovarăşa la grădiniţă. bineînţeles că nu s-a prins nimeni, mai ales C care privea concentrat, fără să mişte, de credeam că a adormit. mi-a plăcut piesa, dar mai ales mi-a plăcut coincidenţa cu trandafirul: el nici nu ştia la ce teatru mergem şi dintre toate florile din lume (iar acum primăvara chiar că se găsesc toate florile din lume) mi-a adus un trandafir roşu. mai erau doamne cu flori la piesa asta: orhidee, zambile... eu eram doamna cu trandafirul. şi simţeam că nu merit. era prea frumos, prea nepotrivit pentru mine, prea neaşteptat şi poate că şi prea târziu. prietenele mele au trecut de mult peste faza asta a curtării adolescentine. s-au căsătorit, unele au copii, altele aşteaptă copii, altele nu mai aşteaptă nimic şi se gândesc să divorţeze. eu îmi trăiesc adolescenţa pe care nu am avut-o sau pe care mi-am petrecut-o printre cărţi şi cu povestirile prietenelor mele. acum că am ajuns să fac parte din poveste mi se pare cam ciudat şi îmi e teamă să mă bucur. de ce nimicuri i-e dat fericirii să atârne, se miră îndrăgostitul din piesă. şi niciodată nu am simţit mai intens acest adevăr ca azi, în întunericul greoi al sălii de teatru, strângând între degete un ghimpe.

cărţi de salon

Miercuri s-a deschis Salonul de carte şi presă de la Muzeul de Istorie. Pentru mine, cuvântul salon cuprinde un întreg imaginar. La ţară, casa bunicilor avea camerele fiecare cu denumirea sa: bucătărie (camera cu sobă şi plită unde se şi mânca, se şi dormea, se primeau şi oaspeţii ocazionali şi unde bunicul cosea pantaloni, deci servea şi de atelier de croitorie. Era camera cea mai locuită.), cămară (locul unde se gătea, se spăla vasele), camera aia (dormitorul), salonul (camera bună, în care nu stătea nimeni) şi atelierul (o cameră la stradă care pe vremuri servea de atelier de croitorie pentru maistru şi ucenicii lui). Pentru un copil extrem de curios ca mine, salonul, răcoros, mirosind a sulfină şi purtând o denumire fascinantă, era un loc plin de surprize. Acolo totul era deosebit: mobila de oraş, masivă, burgheză, soba cu cahle frumoase, de culoare deschisă şi pictate, obiectele din dulapul prin care scotoceam ori de câte ori nu era atentă bunica şi voiam să fac ceva deosebit când mă plictiseam în dimineţile senine de iulie, când copiii cu care mă zbenguiam toată ziua, nu ieşiseră încă pe stradă, la joacă. Acest cuvânt mă stârneşte de fiecare dată: curiozitatea o ia razna, îmi miroase a curat şi a lumină blândă de dimineaţă de vară, simt emoţia încălcării unui spaţiu interzis. Am aflat întâmplător de evenimentul de la muzeu şi ieri, fiind mai liberă, m-am dus. Nu i s-a făcut cine ştie ce reclamă şi nici expozanţii nu sunt cine ştie ce. Lipsesc marile edituri : Polirom, Rao... Humanitas-ul se zgârceşte la reduceri. Standurile sunt mediocre, fără stil, plictisite aşa încât şi cărţile par a nu avea ce spune - ţi-e teamă ca deschizând una să nu-i găseşti paginile albe, ca ale unui caiet cu foaie velină. Mă enervează când lucrurile nu merg până la capăt, când treaba este făcută pe jumătate, doar pentru a mai bifa o acţiune. Mi-au plăcut însă câţiva librari care încercau să-şi vândă mişto cărţile, intrând în vorbă cu cumpărătorii, luând un ton de familiaritate şi bună dispoziţie care te face să te simţi puţin jenat că pleci fără să iei nimic. Nu am cumpărat deci mai nimic. Am dat o fugă pe strada Doamnei unde s-a redeschis anticariatul studenţiei mele cu cărţi interesante, cu miros greu de salon neaerisit, cu librari flegmatici cărora puţin le pasă dacă iei sau nu ceva de la ei aşa că te lasă în pace să scotoceşti pe unde vrei, fără a încerca să-ţi bage pe gât ultima traducere din cine ştie ce laureat al premiului Nobel. Mi-am luat o carte de Agopian şi Celebrul animal, cu reducere de la Polirom. Am stat ceva pe acolo tot adulmecând titluri dar şi pe un tip care mi-a atras atenţia instantaneu. Ceva între David al lui Donatello şi Mefisto. Foarte înalt, foarte blond, foarte creţ, îmbrăcat tot în negru ca un călugăr, având degetul mic de argint, răspândind în jur miros de smirnă şi de pădure de conifere. Mi-am găsit un personaj. Îşi căuta cartea. Închei uşor patetic o istorisire nostalgico-ironică, scrisă în grabă, în diminaţa aceasta care anunţă o babă senină, baba mea.

mărţişoare pentru domnişoare

Nu am abandonat, nu am luat drumul exilului, nu am tras nici mâţa de codă şi nici nu am înfruntat vreo depresie. O săptmână întreagă m-am distrat din zi până în noapte, nu am avut timp de scris, nici acum nu am, dar mi-e teamă că voi pierde şi bruma de cititori care mai intră pe aici.
Nu aş vrea să enumăr pe unde am colindat atâta amar de timp. Nici nu mai ştiu.
Totuşi iată câteva chestii mişto care mi s-au întâmplat în ultimele zile:

• mi-am clătit ochii prin târg şi am cumpărat mărţişoare foarte frumoase pentru colege,
• am primit flori şi mărţişoare de la cine nu mă aşteptam, plus invitaţie în oraş şi la film, (am văzut în mol Juno la un preţ sumo),
  
• m-am întâlnit cu prieteni pe care nu-i mai văzusem de mult şi a fost prilej de bucurie,
• am vorbit la un pahar de vişinată cu o colegă de serviciu (dar nu chiar în timpul serviciului) despre o problemă pe care o declar prohodită,
• de fapt, săptămâna trecută a fost foarte logoreică, dar şi una a revelării unor adevăruri care m-au făcut să scap de depresie şi să cad în extrema cealaltă care nu ştiu cât este de sănătoasă nici ea.

Mai multe despre subiect voi încerca să scriu cât de curând.